Sepultura – un mare punct al thrashului tocmai a fost pus…
Prima oară am ascultat Schizophrenia.
O voce parcă desprinsă din mormânt se pupa de minune cu niște chitare scoase din catacombele vechilor civilizații amazoniene. Sunet primitiv, ritmuri rapide, psihedelice, nebunie curată! Habar n-aveam ce mă lovise!
I-am sunat rapid pe rockerii mei din Nehoiu – Dragoș, Toni, Cristin, Mișu, Justin:
– Băi, veniți să auziți ceva ce nici nu știați că există!
Eram naivi. Era începutul anilor ’90. Na, cine nu era naiv atunci?
După foarte scurtă vreme aveam să înregistrez de la un nene din Buzău, care avea nu știu ce Akai-uri senzaționale și Revox-uri de la mama lor, un album care avea să-mi intre decisiv în inima metaliferă: Beneath the Remains!
Pe Inner Self făceam omor! De-atunci am rămas fără păr, care va să zică!
Distrugător de la un capăt la altul, pentru mine a fost un album perfect.
Thrash bestial, fulgerător la ritm, detonator la sunet și riffuri.
Un tăvălug care te lua pe sus și te azvârlea direct în pereți, după care venea să vadă dacă mai miști, ca să-ți mai dea una!
Totul e bun la albumul ăsta, absolut totul!
Apoi a venit Arise, care a fost tot pe-acolo, dar parcă nu chiar la fel. Sau poate că eu nu mai puteam fi surprins în aceeași măsură.
După Beneath the Remains, ștacheta se ducea, hăt! dincolo de heliosferă.
Mai târziu, entuziasmul meu s-a mai domolit, deoarece noua direcție muzicală și plecarea lui Max Cavalera nu mi-au picat deloc bine.
Pentru mine, riffurile vulcanice, tobele mitraliate și vocea aia venită parcă din măruntaiele pământului erau chiar ADN-ul Sepultura.
Dar asta nu m-a împiedicat să merg să-i văd de trei ori la București, pe Max văzându-l separat, cu Soulfly.
Ieri, Andreas Kisser a pus punct la mai bine de patru decenii de metal greu, patru decenii în care Sepultura a pus definitiv Brazilia pe harta thrashului mondial.
Am retrăit momente, am privit fotografii vechi, am oftat și am scăpat cu greu de nodul din gât.
Pentru că, dincolo de muzică, Sepultura înseamnă pentru mine o bucată zdravănă de tinerețe.
Înseamnă casetofoane, benzi magnetice, amplificatoare date la maximum, prieteni care veneau în fugă să asculte ceva nemaiauzit și vremuri în care un album nou putea să-ți schimbe viața.
Și, într-un fel, chiar ți-o schimba.
Pentru că, de fiecare dată când răsună primele acorduri din Inner Self, am din nou douăzeci și ceva de ani, părul la locul lui și toată viața înainte.
Obrigado, Sepultura!