Trăind omagii de împliniri mărețe
Cum era 23 august altădată – un capitol din minunata carte Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă, apărută la Tracus Arte în 2015. Lectură faină să aveți!
La polul opus bucuriei de a scăpa de ore erau participările obligatorii la manifestările omagiale dedicate „iubitului conducător şi fiu al ţării”, deoarece ne mâncau o bună parte din vacanţa de vară. În liceu am prins două astfel de „omagii”.
Se făceau anual, pe 23 august, ceea ce era de-a dreptul dezastruos pentru noi. Mai marii din ministerele de resort alegeau pe nu ştiu ce criterii liceele şi instituţiile participante la defilări şi dat din panouri ori steguleţe pentru sărbătorirea realizărilor.
În fiecare an, aşteptam cu mari emoţii să vedem dacă ni se strică vacanţa au ba. Pe la sfârşitul lui iunie se afla dacă suntem între cei aleşi şi plecam în vacanţă două săptămâni, apoi reveneam la liceu. Au fost singurele dăţi când am fost trist că intru în vacanţă, partea cu tristeţea fiind rezervată pentru sfârşitul ei. În câteva zile eram urcaţi în autobuze şi duşi la Bucureşti pentru pregătiri şi antrenamente.
Liceele militare erau la mare căutare în astfel de activităţi propagandistice, datorită disciplinei şi sincronizării mişcărilor care trebuiau executate de către participanţi. Ne adunau cu miile ca să-l slăvim pe conducătorul iubit, partidul şi succesele răsunătoare rezultate din această combinaţie aflată sub stindardul socialismului.
Eram cazaţi în unităţi militare anume golite de soldaţi pentru a face loc mulţimii de „actori” care jucau în măreţul spectacol. Evident, viaţa era mult mai cazonă decât în liceu. Ni se oferea şansa de a trăi exact ca soldatul român, într-o unitate adevărată, câte o sută şi ceva de suflete într-un dormitor care ţinea cât un etaj de clădire, cu gornist autentic ce suna alama pentru deşteptarea de la ora 6:00 dimineaţa ori pentru masa de prânz, ori cea de seară, ori pentru apel şi alte adunări neplanificate.
Sunetul goarnei era groaznic, mai ales în creierii dimineţii, ucigând somnul şi trilurile miilor de vrăbiuţe care se hârjoneau prin plopii din jur. Gornistul făcea ce putea, săracul, că la origine era lăcătuş la IMGB. Făcuse o lună cursuri de goarnă la Şcoala de Muzică din Militari şi se pricopsise cu alama pe mufă.
Liceele militare au fost cazate într-un regiment de tancuri de pe Olteniţei, din două motive: pentru că unitatea era imensă, cu o mulţime de corpuri de dormitoare şi pentru că poseda marele avantaj de a avea poligonul de tancuri la câteva sute de metri, peste drum. Datorită mărimii spaţiului din poligon, unde ne desfăşuram zilnic, precum şi a mulţimii de personaje care se perindau pe-acolo, locul fusese denumit de noi „Maracana”.
Acolo a fost prima oară când am văzut cum arată o bucătărie de campanie: un cazan pe cauciucuri alimentat de o sobă pe motorină. Cu ajutorul ei găteau fasole ori ciorbă ori ceai pentru soldaţii care fuseseră scoşi din unitate ca să ne facă nouă loc. Bieţii de ei, acum erau cazaţi în nişte corturi mari aruncate prin poligon. Câteodată, legau bucătăria de tractor şi plecau cu ea lângă diferite corturi aşezate în imensitatea poligonului, altă dată luau preparatele în marmite şi le duceau soldaţilor mult mai nefericiţi ca noi. Viaţa era groaznică la cort, mai ales vara, mai ales noaptea, când simţeai că te sufoci de căldură şi transpiraţie.
Doar prima săptămână a rezistat iarba pe Maracana. Din cauza mişcărilor grupurilor de oameni, care se făceau numai pe muzică patriotică, tot terenul s-a transformat în pământ galben.
După ce ni s-au stabilit locurile prin buline mari cât palma, colorate şi înfipte în pământ, ni s-a explicat ce trebuie să facem, pe grupuri sau „calupuri”, după cum le denumise cel care regiza întregul spectacol. Ne foiam de două ori încoace şi încolo şi se ridica un praf mai ceva ca la balastieră. Era aşa de uscat şi de cald, că simţeai că-ţi fierbe sufletul. În primele zile au leşinat vreo două duzini dintre noi, dar şi-au îmbunătăţit simţitor rezistenţa pe parcursul săptămânilor de antrenamente.
Câteva corturi militare erau folosite pentru popota ofiţerilor şi a profesorilor de la liceele civile, iar altele erau pentru uzul celor din regia spectacolului, infirmerie ori puncte de alimentare cu apă pentru gamelele noastre. Regizorul stătea sus, pe o platformă, şi dădea indicaţii care grup se mişcă mai repede, care mai încet şi care mai aiurea. Sincronizarea trebuia să fie perfectă.
Când praful se ridica atât de mult încât îl împiedica p-ăla să vadă ce se întâmplă cu noi ori nu mai putea nici el să respire, veneau cisterne cu apă şi udau pământul. Era singurul moment în care ne răcoream şi noi, alergând după cisternă şi turnându-ne apă în cap cu bonetele. Când ajungeam seara în cazarmă, aveam noroi uscat peste tot, până şi-n gaura curului.
Ce făceam acolo era doar o bucată din monumentalul spectacol pregătit pentru ziua respectivă. Aveam să aflu asta după săptămâni de antrenamente pe Maracana, când am început să mergem pe cel mai mare stadion din Bucureşti, „23 August”. Era locul standard pentru desfăşurarea omagiilor.
Aveam pauză de masă câteva ore, începând cu ora două după-amiaza, apoi mergeam înapoi pe Maracana, unde continuam cât era lumină, de obicei până pe la şapte-opt. Fiind mulţi, iar popota una singură, mergeam la masă pe serii şi prin rotaţie. Ultima serie risca să nu mai prindă desert, cel mai des, şi, câteodată, nici măcar felul doi, legendarele „pârjoale”, un fel de chiftele sub formă de sarmale uriaşe, fără pardesiu de varză şi cu un polonic de piure alături.
De fiecare dată când mergeam la masă, se scula zelul pe comandantul nostru de pluton şi ne ducea cu cântec. În fiecare an ni se aloca un alt comandant de pluton dintr-o clasă de anul IV, de obicei unul care avea rezultate bune la învăţătură. Spiritul de „căprar” se dezvolta pe parcurs. Ei bine, anul ăla noi nimeriserăm unul care excela în litera regulamentului. Ne tot freca ridichea cu diferite chestii infanteristice, iar din „cu cântec înainte ‘arş” făcuse o adevărată pasiune. Din cauza dobitocului ne atrăsesem porecla de „gurişti”. Asta până când într-o zi când, nemaiputând îndura ruşinea, am decis să i-o coacem.
– Ilie, tonu’ la cântec! ordonă el, ca de fiecare dată când plecam la sala de mese după ce se termina adunarea de pe platoul unităţii.
– Treceţi, batalioane române, Carpaaaţiii! se execută Ilie.
– Pluton, repeee-tă! ordonă din nou elevul sergent-major.
– Treceţi, batalioane române, Carpaaaţiii, făcurăm noi să răsune unitatea.
– Cu cântec înainteee, ‘arş! dădu el ordinul final.
Ne puserăm în mişcare cu trei paşi de defilare şi începurăm să răcnim:
– Treceţi, batalioane române, Carpaaaţii
La arme cu frunze şi floooci,
Ne-aşteaptă şi pizda s-o futem ca dracii,
Să iasă din ea bolboroooci!
Din ţanţoş cum mergea el de obicei pe lângă noi, acum rămăsese în urmă uitându-se în toate direcţiile să nu fi auzit vreun locotenent sau poate chiar Mistreţu, comandantul de companie. Nu s-a mai riscat vreodată să ne ducă pe note undeva.
Antrenamentele draconice la care eram supuşi au dat rezultate fulminante în momentul când ceea ce făcusem atâta vreme pe Maracana am aplicat pe stadion. Gazonul de pe stadion fusese acoperit în întregime cu o podea din plăci de PAL, peste care aşezaseră un linoleum gros, având aplicate buline colorate. Fiecare dintre noi avea eşarfe de diferite culori, lanterne sub formă de făclii ori bucăţi mari de carton colorat, care trebuiau fluturate, aprinse sau ridicate la momente corespunzătoare ajungerii noastre la anumite buline. În tribune se desfăşura altă nebunie de peisagistică umană, care implica sloganuri, scene şi portrete omagiale făcute din panouri colorate. Comandanţii de companii, directorii de licee şi alţi responsabili cu „actorii” din platou stăteau alături de regizor cocoţaţi pe tribuna oficială. În cazul nostru, fiecare calup reprezenta o companie, adică vreo cinci plutoane/clase. Când regizorul făcea observaţii cu referire la calupul nostru, sărea imediat Mistreţu la microfon şi le explica locotenenţilor ce-i zicea regizorul şi ce vedea el de-acolo, din înalturi.
Una dintre cele mai haioase faze se petrecea cu profa responsabilă cu gagicile de la Pedagogicul din Bucureşti. Erau nişte bucăţi de mare viitor socialist, cu „materialism-dialecticul” la zi, vorba lui Butelie, în sensul că materialul pe care natura îl investise în craci, ţâţe şi poponeţuri zglobii era de mare excepţie. Başca faptul că erau costumate în tricouri mulate şi rochiţe mini şi tricolore. Treceau printre rândurile noastre ca să-şi facă numărul care le fusese desemnat şi chestia asta ne încingea hormonii şi mărea numărul de poluţii.
Profa responsabilă era o tipă tinerică, până-n treizeci de ani, bunuţă şi blânduţă, numită gingaş „Lorelai” de directoarea ei de la înălţime. Săraca avea probleme mai mereu cu gagicile ei, pentru că se mişcau prea încet, ajutate fiind şi de trecerea printre rândurile noastre. Atunci se auzea în difuzoarele stadionului:
– Lorelai, fă calupu’! Fă mai repede calupu’!
Sute de râsete se ridicau ca porumbeii păcii spre cerul azuriu, iar asta, nevinovată, se chinuia să-şi adune fetele în forma cerută de regizor. Nu ne-a trebuit mult şi la îndemnul „Lorelai, fă calupu’!” am decis să o ajutăm pe biata profă şi să urlăm ca şi când ne transformam la lumina lunii. N-au reuşit să ne potolească deoarece eram prea mulţi şi nu ştiau care pe unde să ne depisteze pentru a ne da pedepsele cuvenite. Aşa că au schimbat strigătul corector în: „Lorelai, treci în schemă!”
Singura recompensă pe care o primeam era un „Bine, Breaza”, „Craiova”, „Alba” sau „Câmpulung”, astfel desemnându-se unul dintre liceele militare care se sincronizase corespunzător. Răspunsul obligatoriu şi invariabil era strigat din sute de piepturi: „Servim Patria!”
Cu puţin timp înainte de a începe repetiţiile pentru „23 August”, ni s-au dat costumele: pantaloni şi bluze albe, supraelastice, perfecte pentru căldura de-afară. Costumele le îmbrăcam numai când mergeam la stadion şi trebuia să le păstrăm cât mai curate, deci nu aveam voie să ne aşezăm deloc, tot timpul cât eram la repetiţie. Cine murdărea costumul trebuia să-l spele şi să-l aducă la forma lui de gală.
După o lună şi ceva de pregătiri, făceam programul cu ochii închişi şi ne mişcam pe buline de parcă asta făcusem toată viaţa. Spre exemplu, porneam la drum de la marginea terenului pe o cântare patriotică: „Din trecut în zbor, rămâi nemuritor, / În tot ce-am creat şi ţării noi am dat. / Vin, sărbătoresc, pe plaiul românesc, / Poporu-ntreg şi ţara în cântec te slăvesc.” Până la jumătatea terenului, unde erau bulinele albastre, trebuia să mergem nici mai repede, nici mai încet, ca să ajungem exact când începea „poporu-ntreg” din ultimul vers. Tot timpul ăsta, calupul nostru flutura eşarfa galbenă, obligatoriu cu mâna dreaptă. Băteam fluturând pasul pe loc, până venea refrenul: „Două decenii de împliniri măreţe, / Două decenii de muncă şi avânt, / Două decenii de vis şi frumuseţe, / Două decenii de înţelept cuvânt, / Două decenii trăite în demnitate, / Două decenii de drum spre comunism, / Două decenii de suveranitate, / Două decenii de mândru eroism.” Cum se ivea al doilea vers, băgam eşarfa galbenă în buzunarul drept, simultan cu scoaterea celei roşii din buzunarul stâng. Nu ne opream din pasul pe loc şi făceam stânga pe versul patru din refren, o luam din loc, şi la versul şapte eram pe altă bulină. Pe „eroism”, care-i ultimul din refren, unele rânduri făceau stânga, altele dreapta, ne întretăiam şi mergeam aşa până la întâlnirea unui alt cuvânt cheie din strofa a doua. Şi tot aşa. Pare tare complicat, dar după câteva mii de ore de repetiţie ajunsesem să fac asta ca şi cum aş merge. Mi-a luat o lună, dacă nu mai bine, să mi se ducă din cap melodiile auzite de mii de ori şi paşii repetaţi la infinit.
Primele două duminici au fost libere, apoi, din cauza faptului că regizorul nu era mulţumit de sincronizările noastre, am făcut antrenamente-n toate zilele săptămânii, până la sfârşit de sezon. În ultima duminică liberă, a doua adică, am avut o tentativă să băgăm ceva muzică la staţia de radioficare a unităţii. Am reuşit să aruncăm în eterul intern niscaiva sonorităţi occidentale, dar factorii de răspundere au acţionat rapid, au remediat situaţia, iar noi am fost pedepsiţi cu câteva zile de plantoane II şi III. Ca să nu se mai repete greşeala, au înregistrat pe o bandă ORWO câteva melodii cu tentă patriotică şi o puneau la Kashtanul unităţii până se termina.
Mitel, soldatul responsabil, a fost dat ajutor la bucătărie şi l-au adus pe altul, un dobitoc, care băga din când în când şi la ore fixe banda asta. Astfel, dimineaţa, până să plecăm pe Maracana, ni se delectau urechile cu ansamblul „Doina” al Armatei: „Avem în fruntea noastră un fiu al ţării, / Cel mai iubit şi cel mai ascultat, / Ce-n lume până în depărtarea zării, / E preţuit de oameni şi stimat. / Aceste trei cuvinte minunate, / Cuvinte demne ca un tricolor, / Noi le purtăm în inimă săpate, / Spre comunism, spre anii viitori / Poporul, Ceauşescu, România! / Partidul, Ceauşescu, România!”
În scurta pauză de prânz ni se dădea un duet de un mare succes al vremii, Dan Spătaru şi Mirabela Dauer: „Magistrala albastră, drum de ape şi vis, / Drum de suflet purtând, / Cântec fără cuvânt, / Drum spre mare deschis. / Magistrala albastră, drum de oameni născut, / Ce-ţi vorbeşte, să ştii, / De prezent, de trecut / Şi de mari ctitori / Ca un semn că ei sunt / Veşnic pe-acest pământ / Că au fost şi vor fi.”
Seara, pe timpul mesei, până la apel, serveam ceva mai vesel, de seară, adică Angela Similea cu ultimul ei şlagăr: „Trenul galben, fără cai, / Nu-i nici birjă, nici tramvai / Dar mă poartă-n zbor mai repede ca vântul. / Nici n-apuc să-l văd că, vai! / Trenul galben fără cai, / A pornit uşor şi l-a înghiţit pământul. / Cu pestriţul său alai, / Trenul galben fără cai / Zboară unde-aş vrea să mă poarte gândul. / Cer senin sau vreme rea, / El din zori la prima stea, / Face parte zi de zi din viaţa mea.” Ca să nu mai scotociţi prin arhive, vă spun tot eu ce se interpreta: „Partidul, Ceauşescu, România”, „Magistrala albastră” şi „Trenul galben fără cai”.
Dormitoarele erau nişte camere cât etajul, cu geamuri multe şi zeci de paturi etajate. Fiecare companie avea alocat câte-un dormitor. Fiecare pat avea la cap o băncuţă pe care stăteau pijamalele – ziua, şi uniforma – noaptea, iar dedesubt erau aşezaţi bocancii, crema de ghete şi peria. Sub pat stătea clasica valiză de lemn a fiecăruia, încuiată cu lăcăţel.
Cei din anul IV aveau gradul onorific de sergent şi aveau prostul obicei să-i chinuie pe cei din anii mici. În anul I eram elevi simpli, fără grad, în anul al II-lea eram avansaţi fruntaşi, iar în anul al III-lea deveneam caporali. Cei din anul IV ne erau superiori şi, prin urmare, trebuia să ascultăm de ordinele lor. Ceea ce ne puneau ei să facem erau invenţii transmise din generaţie în generaţie, pe principiul „stă scris pe foaia de cucută, pe elev să-l fuţi de mic, dacă vrei să nu te fută”.
Într-o seară, l-am văzut pe Pilulă, piticul, spălând prin baie cu periuţa de dinţi.
– Pilulă, ce draci te-au apucat, mă? Îţi eliberezi energia sexuală?
– Ei, şi tu acuma, făcu ăsta trist, dând în continuare la periuţă. M-a pus Malu să fac veceurile, că nu i-a plăcut cum am condus ieri seară, a răspuns el oftând.
„Condusul” valizei pe sub paturi, ca şi curăţatul parchetului cu scobitoarea ori a veceurilor cu periuţa de dinţi erau doar câteva dintre chestiile care făceau parte din folclorul cazon.
– La noapte a zis că trebuie să măsor platoul cu băţul de chibrit şi să-i spun dimineaţa cât are, a adăugat el, privindu-mă ca şi cum ar fi cerut ajutor.
– Păi, mă, nu poţi să-i arunci un număr, 2303, acolo? am încercat să-l liniştesc.
– Nu, bă, că a vorbit cu plantoanele de la el să stea cu ochii pe mine, să vadă dacă măsor, suspină ăsta micu’.
– Dă-l, mă, în gâtu’ mă-sii de umflat, că-l facem! am zâmbit eu bătându-l pe umăr. Lasă-l să vină după tine în dormitor, că vede el!
– Hai, bă, şi dacă o să fie mai rău? Mâine mă pune să măsor toată unitatea! făcu ăsta speriat.
– N-are cum, râsei. Ai încredere, ai coraj, i-am zis eu replica lui Ion Finteşteanu din „Declaraţie de dragoste”, un film care a spart tiparele vremii.
Am vorbit cu ai mei, apoi fiecare a vorbit cu pretenarii din celelalte clase şi, uite-aşa, aşteptam să vină noaptea. A venit ora stingerii, s-a făcut întuneric în dormitor, iar Pilulă a început să tremure sub cearceaf ca piftia tânără. Nu după mult timp, apăru Malu cu încă trei sergenţi. Ştia exact unde e patul lui Pilulă.
– Hai! făcu ăsta gros.
Ceilalţi trei chicoteau. Pilulă n-a mişcat.
– Bă, n-auzi? Hai! dădu Malu semne de nervozitate.
Deodată, în liniştea de mormânt a dormitorului s-a auzit un strigăt de luptă:
– La oaseee!
O sută de perne au vâjâit prin dormitor către cei patru insurgenţi şi de-atunci încolo nu s-au auzit decât gemetele lor. Minute-n şir i-am masat cu perne şi pumni înfundaţi, până i-am doborât. Le-am descărcat pe capetele pătrate şi pe mufe două duzini de paste „Cristal face dinţii ca de cal” şi i-am aruncat în spălător. Nu au mai fost doritori de astfel de masaje nocturne.
Că tot veni vorba de masaj, se-apucă într-una din zile Motorină, un coleg de clasă, să ne explice beneficiile masajului coloanei cervicale şi lombare. A prostit vreo 3-4, printre care şi pe mine. Ne-am lăsat la bust, ne-am pus pe burtă, ăsta ne-a încălecat voiniceşte şi ne-a întins pieile de ne-a omorât. În dimineaţa următoare, nici unul dintre noi nu se putea da jos din pat. Am decis să-l pedepsim şi să-i aruncăm salteaua cât era el la spălător. Am renunţat la idee în momentul când am găsit sub salteaua nenorocitului o comoară de porneturi ungureşti, italieneşti şi nemţeşti, dar şi ediţia tradusă, bătută la maşină şi xeroxată, a unei cărţi celebre la vremea aceea pentru conţinutul ei explicit: „Pisica în cizme” de Edgar Michelson. Le-am împărţit instant între noi.
– Mă, Motorină, unde dracu’ ai învăţat să omori lumea cu masajele astea? l-am întrebat după ce am început să-mi recapăt controlul asupra corpului.
– La veterinaru’ satului, bă! făcu el serios. Pare uşor, da’ e foarte greu, numa’ cu antrenament îndelungat poţi căpăta forţa pe care o am io în deşte, a explicat el fără să-şi clintească un muşchi care să denote faptul că glumeşte.
Am mărit şi mai mult cantitatea de lumină către nervii optici, făcându-i semn să continue.
– Asta făcea el la vaci, ca să se relaxeze şi să dea mai mult lapte. Pe vaca lu’ mamaia am făcut practică, da’ nu cred că mi-a ieşit prea bine, că după doo şedinţe, când mă vedea, dădea să mă-mpungă. D-aia am încercat acuma şi pe subiecţi umani.
Am rămas ca atunci când am văzut prima oară Casa Poporului. Nu i-am zis mai zis nimic, că am considerat că ieşisem în câştig. Doar îi luasem „Pisica în cizme” şi un pornache unguresc, iar el nu avea să afle asta.
Când a venit ziua cea mare, toţi aveam emoţii mai ceva ca la admitere. Nu aveam voie să greşim, pentru că cine greşea se ardea grav de tot. Cu multe ore înainte am fost duşi la stadion, unde ne-au controlat până şi-n gaura curului. Până la opt seara, când se dădea startul, am râs şi am încercat să legăm ceva prietenii cu fetele din calupul lui Lorelai. Putea să iasă ceva dacă nu venea Mistreţu să le sperie:
– Ia, duceţi-vă la voi şi nu-i mai abateţi de la disciplină! Iar voi, scrâşni el către noi, să nu dea dracu’ să aruncaţi cu noroi în onoarea companiei, să greşească vreunul pasu’ sau eşarfa, că vă pedepsesc în grup! Nu mai pupaţi permisii până la Bacaloriat!
L-am înjurat cu sete în gând. Nu voiam decât să se termine odată şi să ajung din nou în dramul de vacanţă ce-mi mai rămăsese. Din fericire, a ieşit perfect.
Întors la programul obişnuit, luni de zile m-am gândit care a fost câştigul acelei perioade unice din viaţa mea. După analize mai scurte sau mai lungi, am tras linie şi a câştigat faptul că a fost prima şi ultima oară când l-am văzut „live” pe Ceauşescu.