3

Rusaliile metalice la Arenele Romane – Avatar, H8 şi SLAYER

Posted by Neliniştitu' on 5 June 2012 in Note pentru avizaţi |

Am ajuns la Arene ca niciodată, la fără 20. 7 fără 20. Cică începuse să se dea drumul de la 5 PM, dar ştiind dulcea belire de belingher românească, am întârziat special. La 19:00 trebuia să înceapă evoluţiile la scenă deschisă.

Am intrat, am ras un pahar de hârtie de juma’ de litru cu apă caldă (E rece?, eu către ăla de vindea la coteţele de pe margine. Receee!, a răspuns mocofanul.) şi la 7 PM în cap a început să se dea în spectacol trupa de death metal oltenesc, Avatar. Băieţii din Bănie n-au început cu clasicul refren “Mitică la puşcărie”, ci au dat-o-n metale foarte grele şi numai bune pentru apusul care se scurgea pe după coloane. Au fost pe felie şi pe meserie, au cântat vreo 7 piese curate, cu sunet bun şi nedistorsionat, au mulţumit şi au plecat.

H8 este o trupă de crossover/hardcore, de loc din Ploieşti, după cum a recomandat-o mai marele trupei, un tip cu alura de şef de sală la restaurantul “Dunărea” (sau, pentru cei mai tineri, ca a lui Tataee de la BUG Mafia). Toate au fost bune şi frumoase până au început să dea în instrumente. Vreme de mai bine de o jumătate de oră ne-au chinuit cu un fel de rap metal urlat la maxim în microfon de doi solişti, unul sub formă de rocăr tuciuriu şi celălalt gras, descris mai sus, cu nişte chitare care se auzeau prin alte locuri, numai prin boxele alea nu, cu un bass prea tare şi cu nişte tobe. Nu mai insist. Dacă au avut vremuri mai bune, bravo şi cinste lor, dar după opinia mea nu aveau ce să caute în deschidere la Slayer decât ca spectatori. Ca să nu mai zic de poveţele din final ale vocalului şef de sală, că să susţinem “andergraundu'” românesc and shit. În fine, s-au cărat la 9 fără un sfert.

După ce s-a făcut linişte, vreme de juma’ de oră am fost delectaţi cu AC-DC-uri din diferite perioade ale trupei, inclusiv de dinainte de “Back in Black”, iar la 21:15, după ceas, a intrat crescendo cea mai ţapănă trupă de thrash pe care au văzut-o Arenele, zicând aci de tătuţii metalici ireversibili şi irepetabili de la Slayer.

Pământul a început să tremure, boxele au explodat, reflectoarele au topit aerul şi cele câteva mii de suflete adunate s-au dezlipit deodată de pe betonul şi scaunele Arenelor. Strigăte de luptă metalice s-au ridicat către cer şi veteranii thrash-ului mondial au năvălit peste noi cu “World Painted Blood” (World Painted Blood – 2009). Doamne, cât de bine sună thrash-ul băieţilor live! E de nedescris, să dea boala! Nu ne-au lăsat decât o secundă, maxim două şi au continuat cu şi mai mare viteză: “Psychopathy Red” (World Painted Blood – 2009). În timp ce ocoleam nişte neni care-o puseseră de-un “cerc zbuciumat” măricel, m-a izbit în plin “War Ensemble” (Seasons in The Abyss – 1990). Au urmat două piese din perioada puberă a titanilor metaliferi, “Die By The Sword” (Show No Mercy – 1983) şi “Chemical Warfare” (Haunting the Chapel – 1984), apoi au revenit cu “Hate Worldwide” (World Painted Blood – 2009). După ce au oprit circulaţia aeriană pe deasupra Parcului Carol, a venit şi momentul care a făcut ca acest concert să fie unul perfect: veteranii metaliferi au băgat una după alta numa’ piese pe care-mi rupeam gâtul în vacanţele de la Nehoiu.

Şi încep cu ruperea de boxe “Postmortem” (Reign in Blood – 1986), dezintegratoarea de muşchi sternocleidomastoidieni “Spirit in Black” (Seasons in The Abyss – 1990), clasica izbitoare în uşi “Mandatory Suicide” (South of Heaven – 1988), superrapidele de dat în ziduri “Altar of Sacrifice” şi “Jesus Saves” (Reign in Blood – 1986), apoi “Dead Skin Mask” (Seasons in The Abyss – 1990) şi, bineînţeles, lumânarea pe colivă, “Angel of Death” (Reign in Blood – 1986). Eram în cer, ba chiar mai sus, când au plecat de pe scenă. Când au revenit am mai ţâşnit o dată în înalturi pe “South of Heaven” (omonim – 1987) şi încă o dată pe “Raining Blood” (Reign in Blood – 1986).

Surori şi fraţi întru metalifere, vă spun doar atât: omuleţii ăştia au trecut de la fontă la inox, pentru că nu dau nici cel mai mic semn de rugină! Ba, sunt chiar mai răi şi mai zdrobitori decât erau în tinereţe.

A fost o fericire, o exaltare şi o încântare să-i văd pe tătuţul bassului urlător, Tom Araya, maestrul tatuat al thrash-ului, Kerry King, meseriaşul suprem Gary Holt de la Exodus, pe care abia aştept să-l revăd cu trupa lui şi care îi ţine locul lui Jeff Hanneman în acest turneu, şi ultimul, dar nu cel din urmă, cel mai agresiv şi cel mai bun tobar pe care l-a avut Slayer, unul dintre cei mai tari din lume, Dave Lombardo.

Şi, uite-aşa, la 22:30 fix, am considerat că mi-am mai împlinit un vis, să dea Domnul să se împlinească toate, dacă nu, cât mai multe!

Datorii: Andreea Laciu, Teo Negură.

Tags: , ,

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copyright © 2008-2024 Neliniştitu' All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.