Vestitorul

Ascultă atent zgomotele de deasupra lui. Din când în când, încă se mai şuieratul atât de familiar. „E-heee! Dacă trebuie, trebuie!”, îşi făcu Ghiocelul curaj şi porni în sus.

După două zile reuşi să iasă la lumină. După alte două, se înălţă suficient de mult încât să vadă că Iarna încă nu avea de gând să plece. Privi cu grijă în jur. Zăpada îngheţată îi strângea trupul firav şi nu numai că nu mai era nimeni, dar nici măcar vreun semen de-al lui nu se vedea. Se căzni să distingă un punct verde, oricât de mic, dar totul era alb şi rece. „Iar m-am grăbit!”, îşi zise el posomorât.

De mai multă vreme, în fiecare an era la fel: Primăvara nu mai venea când îi spunea lui instinctul că trebuie să vină, ci, hăt!, mai încolo, când el abia mai putea să-şi ţină drept clopoţelul.

„Oare e posibil?”, se frământă Ghiocelul. „Oare să fii ales pe altcineva şi eu să nu ştiu?” Demult bănuielile lui se îndreptaseră către infamul de Mărgăritar ori către prefăcuta de Ciuboţica Cucului, pentru simplul motiv că aveau mai mulţi clopoţei. Poate Primăvara slăbise în auz şi de-aia nu mai venea când o anunţa el, căruia Natura îi dăruise numai unul singur. Îşi dorise mult să fie Zambilă ori Narcisă, ba chiar acceptase ideea să decadă la nivelul unei legume ordinare, numai să nu mai sufere în aşa hal de frig.

Gândurile îi fură răvăşite de apariţia bruscă a unui Iepure.

– Ce apari aşa? Nu ştii să te faci anunţat? se burzului Ghiocelul deja prost dispus.

– Ho! Ce te agiţi aşa? Nu mai am voie să ies şi eu ca tot iepurele afară, că te sperii tu! se burzului urecheatul.

– Cum adică?

– Păi, tu crezi că de plăcere ies eu din culcuş? zâmbi Iepurele. Nu, dragule, ies pentru… cum să-ţi zic ca să înţelegi, că tu n-ai nevoi… Eu ies pentru nevoi…

Ghiocelul îl privi mirat, părând că-i departe de a înţelege ce vrea să-i spună Iepurele.

– Dar cu tine ce-i? schimbă Iepurele subiectul. De ce eşti aşa cocoşat? De la vremurile grele? râse el.

– M-am căznit să sparg pământul şi zăpada ca să ies afară, fu serios Ghiocelul.

– Aaa… se miră sincer Iepurele. Dar pentru ce motiv?

– Ca să anunţ Primăvara! Ştii, spuse Ghiocelul cu mândrie, eu sunt supranumit „Vestitorul primăverii”!

– Serios? se uită Iepurele la zăpada de jur-împrejur. Şi când vine?

– Nu mai ştiu exact, dar aşa mi se spune, clopoţi Ghiocelul din cap.

– Şi tu chiar faci tot ce ţi se spune? zâmbi Iepurele cu subînţeles.

Ghiocelul vru să-i răspundă că nu asta era ideea, că el n-avea nici o vină, că Natura îl programase aşa cu multe evuri înainte, că încălzirea globală dăduse anotimpurile peste cap şi de-aia Iarna nu mai pleca când îi venea sorocul şi nici Primăvara nu mai venea cum venea odinioară. Un pui de Crivăţ trecu pe lângă el şi îl făcu să se scuture.

– Ce-ai de tremuri aşa? îl întrebă mirat Iepurele.

Ghiocelul privi la blana groasă a interlocutorului său şi oftă.

– Pentru că mi-e frig, mi-e foarte frig…

Iepurele zâmbi şi-şi trecu o lăbuţă peste veştmântul pufos.

– Păi, cine te pune să stai afară pe o vreme ca asta? Încă ai mai ieşit şi dezbrăcat, adăugă el şi o zbughi în vizuina de-alături.

Ghiocelul oftă şi gândi cu speranţă că poate anul ăsta Primăvara îl va auzi.

Tags: ghiocelul, iepurle, poveşti, povestiri, vestitorul, vestitorul primăverii