Vestitorul
Ascultă atent zgomotele de deasupra lui. Din când în când, încă se mai şuieratul atât de familiar. „E-heee! Dacă trebuie, trebuie!”, îşi făcu Ghiocelul curaj şi porni în sus.
După două zile reuşi să iasă la lumină. După alte două, se înălţă suficient de mult încât să vadă că Iarna încă nu avea de gând să plece. Privi cu grijă în jur. Zăpada îngheţată îi strângea trupul firav şi nu numai că nu mai era nimeni, dar nici măcar vreun semen de-al lui nu se vedea. Se căzni să distingă un punct verde, oricât de mic, dar totul era alb şi rece. „Iar m-am grăbit!”, îşi zise el posomorât.
De mai multă vreme, în fiecare an era la fel: Primăvara nu mai venea când îi spunea lui instinctul că trebuie să vină, ci, hăt!, mai încolo, când el abia mai putea să-şi ţină drept clopoţelul.
„Oare e posibil?”, se frământă Ghiocelul. „Oare să fii ales pe altcineva şi eu să nu ştiu?” Demult bănuielile lui se îndreptaseră către infamul de Mărgăritar ori către prefăcuta de Ciuboţica Cucului, pentru simplul motiv că aveau mai mulţi clopoţei. Poate Primăvara slăbise în auz şi de-aia nu mai venea când o anunţa el, căruia Natura îi dăruise numai unul singur. Îşi dorise mult să fie Zambilă ori Narcisă, ba chiar acceptase ideea să decadă la nivelul unei legume ordinare, numai să nu mai sufere în aşa hal de frig.
Gândurile îi fură răvăşite de apariţia bruscă a unui Iepure.
– Ce apari aşa? Nu ştii să te faci anunţat? se burzului Ghiocelul deja prost dispus.
– Ho! Ce te agiţi aşa? Nu mai am voie să ies şi eu ca tot iepurele afară, că te sperii tu! se burzului urecheatul.
– Cum adică?
– Păi, tu crezi că de plăcere ies eu din culcuş? zâmbi Iepurele. Nu, dragule, ies pentru… cum să-ţi zic ca să înţelegi, că tu n-ai nevoi… Eu ies pentru nevoi…
Ghiocelul îl privi mirat, părând că-i departe de a înţelege ce vrea să-i spună Iepurele.
– Dar cu tine ce-i? schimbă Iepurele subiectul. De ce eşti aşa cocoşat? De la vremurile grele? râse el.
– M-am căznit să sparg pământul şi zăpada ca să ies afară, fu serios Ghiocelul.
– Aaa… se miră sincer Iepurele. Dar pentru ce motiv?
– Ca să anunţ Primăvara! Ştii, spuse Ghiocelul cu mândrie, eu sunt supranumit „Vestitorul primăverii”!
– Serios? se uită Iepurele la zăpada de jur-împrejur. Şi când vine?
– Nu mai ştiu exact, dar aşa mi se spune, clopoţi Ghiocelul din cap.
– Şi tu chiar faci tot ce ţi se spune? zâmbi Iepurele cu subînţeles.
Ghiocelul vru să-i răspundă că nu asta era ideea, că el n-avea nici o vină, că Natura îl programase aşa cu multe evuri înainte, că încălzirea globală dăduse anotimpurile peste cap şi de-aia Iarna nu mai pleca când îi venea sorocul şi nici Primăvara nu mai venea cum venea odinioară. Un pui de Crivăţ trecu pe lângă el şi îl făcu să se scuture.
– Ce-ai de tremuri aşa? îl întrebă mirat Iepurele.
Ghiocelul privi la blana groasă a interlocutorului său şi oftă.
– Pentru că mi-e frig, mi-e foarte frig…
Iepurele zâmbi şi-şi trecu o lăbuţă peste veştmântul pufos.
– Păi, cine te pune să stai afară pe o vreme ca asta? Încă ai mai ieşit şi dezbrăcat, adăugă el şi o zbughi în vizuina de-alături.
Ghiocelul oftă şi gândi cu speranţă că poate anul ăsta Primăvara îl va auzi.
Adrian Voicu este o figură singulară. El iubește viața și știe să-i aleagă bucuriile, cântând fără de griji.
Cam aşa spune maestrul Horia Gârbea, preşedintele Filialei Dramaturgie a USR, despre primul meu volum de poezie. Vă mulţumesc frumos, maestre, sunt onorat!
Ia citiţi mai jos pentru elucidare:
…
Adrian Voicu Una pe inimă, una pe dos, Editura Tracus Arte * *
Un autor polivalent ca Adrian Voicu trebuia după teatru, proză scurtă și roman să ajungă și la poezie, măcar că ordinea e, de regulă, invers. El scrie, conform subtitlului, poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite și mai naive, pentru amorezi și dive.
Adrian Voicu e un autor ludic și un erotic, fan al strofei muzicale, baladist și compunător de catrene. Conturul textului amintește de Emil Brumaru: De cîte ori ți-am spus că mi-ești penel,/ Paletă de culori și șevalet?/ De cîte ori privesc la pânze goale,/ În ele apari tu, cea cu buze caramel.
Baladele, ușor argotice și licențioase, păstrează aerul lui Miron Radu Paraschivescu up-datat parodic: Pac! M-ai strâns între picioare/ De la șoc, de la surpriză/ Mi-a rămas ștecheru-n priză./ Tac-tu mi-a dat peste buci/ Pân-a obosit. Atunci/ S-a oprit din măsurat/ Și se puse pe-ntrebat.
Apar și glume versificate precum Păsărica ei : I-am zărit-o, mititica. Era numai atîtica. Cum ce, cine? Păsărica! La final – ca să nu intrați la idei – aflăm că e vorba, cu adevărat, de perușul iubitei.
Într-o lume poetică tot mai dezabuzată, încrîncenată, dispusă de-a pune răul înainte, Adrian Voicu este o figură singulară. El iubește viața și știe să-i aleagă bucuriile, cîntînd fără de griji.
Punct de vedere
Două lebede se certau pe micul lac din pădure.
– Eu l-am văzut prima.
– Eu am ajuns înaintea ta.
– Eu am gâtul mai arcuit.
– Eu cânt atunci când trebuie.
– Eu nu trebuie să cânt.
– Eu am aripi mai lungi.
– Eu am picioare mai frumoase.
– Eu sunt mai albă.
– Eu sunt mai discretă.
– Cioară! îi strigă lebăda albă lebedei negre.
Aflată la pierdut vremea printr-o salcie, cioara zâmbi măgulită.
Bună creştere
Ştiind că fără practică teoria este precum mâţa ce nu mănâncă lapte, câinele decise să-şi scoată odrasla la o plimbare prin împrejurimi, pentru a-i face cunoştinţă cu locurile şi vecinii.
– Acestea sunt ceea ce noi numim “păsări”, începu câinele şi îi prezentă pe rând găini fericite, curci blazate, raţe gălăgioase, bibilici pestriţe, gâşte infatuate, vrăbii gureşe, porumbei îndrăgostiţi şi piţigoi invidioşi.
– Bună ziua! le saluta el pe fiecare în parte.
– Bună ziua! răspundeau păsările pe rând.
Urmară şoarecele, veveriţa, popândăul, cârtiţa, nutria, numite de câine “rozătoare”, apoi la iaz făcură cunoştinţă cu “amfibienii”, câteva broaşte gălăgioase, doi tritoni ameţiţi şi o salamandră timidă. Trecând pe lângă pârâiaşul care alimenta iazul, dădură din cozi la doi cleni şi un păstrăv, ce stăteau la o şuetă cu o duzină de mrene.
– Peşti, zâmbi câinele cu subînţeles la fiu-său.
Căţelul era pe deplin fascinat şi încântat. Încet, încet, se lăsă noaptea şi trebuiră să se întoarcă acasă. La un moment dat trecură pe lângă nişte siluete ciudate, care, deşi îşi mişcau gura, nu scoteau nici un sunet.
– Bună seara! le zise câinele.
În loc de răspuns se auziră nişte plescăieli uşoare şi un mormăit vag. Căţelandrul îşi privi întrebător tatăl.
– Mda… Nişte boi, răspunse acesta dând din cap.

