Percepţia modei
Ea şi El pe stradă.
La un moment dat, pe lângă ei trece o tânără îmbrăcată într-o rochie faină.
„Ce rochie frumoasă!”, îşi zise ea.
„Ce bună e!”, îşi zise el.
Despre gusturi, autopălmuire şi alte adevăruri literare
Este fierbinte, lungă şi incisivă ultima cronică despre “Una pe inimă, una pe dos” şi pune încă un bolovan sănătos la temelia adagiului cu “de gustibus”.
Tocmai ce a apărut pe “Literatura de azi” şi e semnată de cronicarul literar Dan-Liviu Boeriu.
Cum spuneam şi cu altă ocazie, cine-l are pe Dan prieten, fie el şi virtual, nu mai are nevoie de duşmani, he-he!
Iată şi cronica despre care vă ziceam:
UN POET CARE-ŞI DĂ SINGUR PALME
Când am văzut titlul volumului de poeme al lui Adrian Voicu, „Una pe inimă, una pe dos”, am crezut că e vorba despre părţile corpului iubitei unde amorezul năbădăios pune mâinile, în speranţa unei acuplări reuşite. Deschizând-o, mi-am dat seama că am dreptate. Intuiţia mea a funcţionat, încă o dată, perfect.
Despre acest volum s-ar putea spune două lucruri: fie autorul a încercat o parodiere a clişeelor cu care e întâmpinată iubirea, fie şi-a exersat dexterităţile de versificator într-un joc teribil şi riscant, care îi poate pune la îndoială însăşi calitatea de poet. Încă nu m-am hotărât cum să clasez poezia lui A. Voicu. Important de ştiut e faptul că poetul e un ironist prin excelenţă, un parodiator excesiv şi, din acest motiv, un gafeur naiv. Acolo unde se impunea descătuşarea emoţiei prin râs, cititorul întâmpină poemul cu un rânjet condescendent. Și asta pentru că şarja e atât de groasă, încât întâlnirea cu textul nu mai are valoarea unui sarcasm discret, ci a unei izbituri puternice cu oiştea în gard. Să vedem de ce.
Cartea e structurată în două părţi, care trebuie analizate distinct. Primul grupaj de poeme, intitulat „Poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite” încearcă să recupereze un lirism desuet şi deseori frivol, prin recurgerea la un discurs pe cât de firav, pe atât de încărcat de pastişe. Nu ştiu ce l-o fi determinat pe Dan Mircea Cipariu să spună pe coperta a patra că vom găsi aici o „prospeţime stilistică”; eu n-am aflat-o nicăieri. Am găsit, în schimb, asemănări (întâmplătoare?) cu poezia lui Șerban Foarţă („Teiubescuri, arabescuri / Tedorescuri, amuţescuri, / Preamulturi şi noitumulturi, / Visegânduri şi asculturi, / Iubiguri, inimaprinse, / Ochinbuze, pleoapatinse, / Iubiragoste, frumdragă, / Tu eşi totul, dragă-mi dragă!”). Iar poemul „Fi-mi-ai” îmi pare o rescriere a „Cântecului de inimă albastră” („Mai ştii cum te priveam pe-atunci, / Icoană cu picioare lungi, / Veneai pe râu sau râu erai, / Curgeai în mine până-n rai”) al lui Mircea Dinescu: „Fi-mi-ai cântec şi descântec / de prunc nedospit în pântec, // Apoi glasul cucului / Spus în şoapta vântului. […] Fi-mi-ai câştig jocului / Cu norocul prostului.”
Aşa încât nu pricep prospeţimea stilistică cu care ne ameninţă Dan Mircea Cipariu decât ca pe o revigorare a unui registru liric deja adoptat şi practicat cu succes de poeţi dintr-o cu totul altă generaţie. Mai mult decât atât, tot în acest prim calup de poeme se întâlnesc şi versuri liricoide şi depăşite, unde emoţia e atât de concentrată sub povara unor procedee stilistice vetuste, încât nu mai rămâne din ea decât pelteaua: „Eu sunt doar pana îndrăgostită / de călimara sufletului tău”, „Mi-e sufletul corabie nebună / ce-a ancorat cuminte / la ţărmul inimii tale”, „Vara ne-a fost aproape doar de două ori, / Iar sufletu-mi plutea pe aripi de cocori”, „M-ai nemurit din existenţa-mi efemeră, / din plumb m-ai renăscut în pană” etc.
Nu neg că se simte, la unele poezii, cum autorul îţi face cu ochiul, detonându-şi singur pornirile afective, pentru a dezamorsa „seriozitatea” care le însoţeşte, însă autoironia e atât de palidă, încât e foarte greu de detectat la o lectură superficială. Prin urmare, e ineficientă, iar impresia generală e de moleşeală, de limbaj romanţios, primitiv înfrumuseţat.
Rarele irizaţii de poezie (vie, sardonică, muşcătoare şi hazlie) sunt plăpânde, nereuşind să schimbe fundamental tabloul general: „Aş vrea ca să (sic! – n.m, D.-L.B.) mai merg decent / la mare făr’ un chior, cu naşul, / stând noaptea-ntreagă în picioare, / să dorm pe răsărituri, să sorb brize / şi-apoi să vin acasă la bătut covoare.”
Al doilea calup de poeme, care se cheamă „Poezii naive pentru amorezi şi dive”, este, după cum îi sugerează şi numele, o colecţie de parodii mai mult sau mai puţin reuşite. De fapt, poetul ia la puricat câteva clişee răsuflate din mitologia relaţională autohtonă (femeile sunt, toate, de moravuri uşoare, nevasta te înşală orice-ai face, pipiţele sunt materialiste ş.a.) şi le îmbracă în nişte epigrame cărora însă le lipseşte comicul. Adică el nu derivă din întorsătura stilistică şi nici din pilda moralizatoare, ci doar din secvenţa trivială de viaţă care îi stă la bază.
De exemplu, iată cum descrie Adrian Voicu apetitul sănătos al femeii pentru bani: „Lucrai la bancă, pe salariu bun, / Dar după ce-l luai, la două zile, / Voiai tot bani, iar eu, nebun, / Ți-l ofeream pe-al meu şi luam pastile. // După un timp rămas-am prost, / Dar fără tine, iubita mea vestală. / Banii nu-ţi ajungeau nici de-aş fi fost / Guvernator de Bancă Naţională.” Similar, e ridiculizată (sper!) pretenţia bărbatului alpha ca soţia lui, deşi specialistă într-un domeniu dificil, să ştie să gătească: „Ai învăţat de toate, eşti doxă de ştiinţă, / Eşti eminentă-n fizici, ai doctorate-n vorbă, / Tot timpul eşti plecată pe la vreo conferinţă. / Dar ce folos au astea? Că nu ştii să faci ciorbă…”. Momentele vulgare nu se salvează, din păcate, prin nimic, rămânând la stadiul de trivialităţi ritmate: „Îmi amintesc, cu ceva vreme-n urmă, / Aveai chiloţii cât palma de infant. / Acuma, când ţi-i pui pe sârmă, / Faci de ruşine şi un elefant! / Morala o ştie şi bunica, / Nimic nu este nou sub soare: / Iubirea la-nceput e atâtica, / Dar, după ani, devine foarte mare”, „Pititea când te-ai jucat, / Te-am găsit cu altu-n pat / Prestând de zor lapte-gros, / Eu picând de popa-prost”, „La tine-ntre picioare mi-a fost cald şi rost, / Dar şi lui Gheorghe, lui Marin, lui Văsălie, / Lui nea Tudose, şefului de post, / Lui nea Fănel, portarul, cu-ntreaga primărie”, „Tu, speriată fiind tare, / Pac! M-ai strâns între picioare, / De la şoc, de la surpriză, / Mi-a rămas ştecheru-n priză”, „Curând aveam amarnic să regret, / Stăteam cu masca pe figură, jur! / Căci patruzeci de metri împrejur, / Băşinile-i aveau mortal efect” ş.a.
Până şi la măsura poemelor, deşi părea că o stăpâneşte perfect, autorul are câte-o scăpare, transformând versul într-o catastrofă a ritmului: „Popă de treflă i-am fost, / De cupă, chiar şi de carou, / Dar m-a lăsat ca pe un prost, / Din tigru, devenit-am bou!” După ce constată că a epuizat toate locurile comune ale retoricii masculine complexate şi misogine, poetul se hotărăşte să dea o formă rimată unor bancuri vechi şi ultracunoscute. De pildă, toţi ştiu anecdota în care un bărbat îi spune amicului de pahar că are un înger de soţie, iar colegul îi răspunde, cătrănit, că nici nevasta lui nu e om. În versuri, poanta sună aşa: „<Nevasta mea-i un înger>, / îmi spuse cineva la o chindie. / <Eşti norocos, amice! A mea e încă vie!>”. Sau vorba de duh care ne învaţă că un guturai tratat trece într-o săptămână, iar unul netratat te ţine 7 zile: „Iar la gripă, doar, se ştie / Nu-i reţetă la-ndemână. / Dacă iei pumni de pastile / Boleşti fix o săptămână, / Dacă nu, doar şapte zile.”
Revin la consideraţiile făcute mai sus: nu ştiu care a fost intenţia poetului cu acest volum. Dacă a încercat să satirizeze raportarea omului simplu la iubire, nu i-a ieşit. Și nu pentru că n-ar fi talentat şi nu ar avea stofă de zeflemitor şi de comentator hâtru şi inteligent al realităţii, ci pentru că poezia lui se concentrează doar pe flash-ul trivial şi cade într-o retorică ieftină. E amuzantă, nu zic nu, dar doar din considerentul dezlegării la limbă şi al unui curaj jemanfişist ieşit din comun.
Detabuizarea, ca să fie eficientă, trebuie să aibă mai mult decât ceea ce ne-a oferit Adrian Voicu aici. Rămân la ideea că „Una pe inimă, una pe dos” e un volum neserios în mod voit, în care autorul s-a jucat de-a poetul şi, aşa cum am spus din titlu, nu s-a dat în lături de la a-şi aplica nişte scatoalce sănătoase. Spre deliciul publicului, evident, dar care nu pleacă de la această întâlnire cu senzaţia că a ascultat un recital poetic, ci cu convingerea că a asistat la un spectacol de un comic coroziv şi frust, nu foarte uşor digerabil.
Ce au în comun Revista Apostrof şi subsemnatul
O povestireee… Prestigioasa revistă clujeană “Apostrof” mi-a făcut onoarea publicării “Neînsemnatei”.
Mulţumiri redacţiei, iar vouă vă doresc lectură faină.
Venise cu inima îndoită la Congres. Ştia că se va întâlni cu rivalele ei şi vor avea o sumedenie de discuţii contradictorii, vor fi acuze şi multe lupte verbale cărora va trebui să le facă faţă. Cu siguranţă celelalte vor face front comun împotriva ei, căutând să-i zdrobească încrederea şi să profite din greu în acest sens.
Congresul se ţinea de două ori pe an: când începea căldura şi când venea frigul. La Congres nu participa oricine, ci doar alesele obştilor. Cine dorea să ajungă acolo trebuia să fie inteligentă, bună oratoare, să aibă cele mai bune rezultate pe ramură şi, bineînţeles, să fie aleasă de obştea din care făcea parte.
Participantele la Congres erau alese pe viaţă. Când se prăpădea reprezentanta obştii în Congres, după funeralii urmau alegeri şi evaluări, astfel încât să nu se facă greşeli prea mari la numire. Riscul era ca, datorită slabei calităţi a reprezentatei sale, obştea respectivă să ajungă în centrul atenţiei bârfelor celorlalţi, fapt care ducea aproape invariabil la pierderea unor privilegii. Soluţia în acest caz era una de bun simţ: demisia. Dacă reprezentanta demisiona de bună voie urmau alegeri şi evaluări mai atente astfel încât greşeala, pe cât era posibil, să nu se mai repete. Dacă reprezentanta nu avea de gând să demisioneze, era destituită „benevol”.
Alegerea în Congres, aducea după sine o serie de avantaje, două dintre ele fiind absolut evidente: pensie bună şi respect pe viaţă. Astfel obştea se împărţea în două, nu neapărat cu vrerea membrelor sale, ci datorită ispitelor care ieşeau la iveală odată cu disponibilizarea funcţiei.
Fila era cea mai mică, cea mai firavă şi cea mai tânără participantă la Congres. „Nu mai există etică, echitate şi ruşine de au ajuns să trimită copii la acest înalt for!”, auzea în spatele ei. „Întotdeauna am spus că obştea ei nu trebuia să fie ridicată în rang”, vorbeau altele mai încolo. „Mâine, poimâine n-o să mai avem loc de piticanii pe-aici!”, continuau altele care nici măcar nu se oboseau să şuşotească, aşa de mult o desconsiderau.
Fila era pentru prima oară la Congres şi era tare speriată. Îndeplinise toate cerinţele şi fusese aleasă cu majoritate covârşitoare. Aflase despre o coaliţie a Dichisitelor, Slăbănoagelor şi a celor din Clanul Abatorului, care îşi doreau cu tot dinadinsul să restul participantelor la Congres de faptul că obştea ei, fiind şi cea mai mică din câte erau reprezentate, ar trebui desfiinţată şi împărţită celorlalte obşti. Nu era prima tentativă de acest fel, dar de fiecare dată reprezentanta obştii sale le ţinuse piept cu viclenie şi inteligenţă.
Acum un pătrar de lună, participanta obştii sale în Congres se stinsese brusc, cu toate că nu-i sosise ceasul. Bănuielile cădeau pe Clanul Spurcatelor, care intraseră de curând în coaliţie cu Dichisitele. Fără dovezi, însă, nu puteau face nimic.
Fila se ridică din locul său şi se duse la tribună ca să răspundă propunerii reprezentantei Spurcatelor, care cerea, o dată în plus, reintrarea obştii sale în sclavie.
– Inutilelor, piticaniilor, neînsemnatelor! se auziră câteva voci din sală.
În drum spre tribună îi veniră în minte cuvintele bătrânei învăţate ale obştii sale. „Celelalte vor căuta să te intimideze, să te discrediteze, vor încerca să minimizeze importanţa obştii noastre. Vor demult să ne scoată din Congres, pentru că n-avem rezultate precum obştile lor. Fii fără teamă şi gândeşte-te că eşti cea mai deşteaptă dintre noi. Tu eşti salvarea şi speranţa noastră, de acţiunile tale depinde viitorul nostru.”
Privi mulţimea care nu contenea să strige şi să se manifeste ostil. Pentru ce atâta ignoranţă, ură şi discriminare? Nu, nu le va lăsa să câştige, nu-şi va lăsa semenele să se întoarcă în trecut şi să fie sclavele acestor infame!
Ajunse la înalta tribună, îşi ridică uşor capul, apoi privi întreaga adunare cu superioritate. Văzu câteva reprezentante tăcând şi privind-o cu oarecare respect. Da, aceasta era atitudinea.
– Mama Natură ne-a dat tuturor aceleaşi drepturi: la viaţă şi la hotărârea soartei. Subordonarea oricăreia dintre obştile ale căror reprezentante sunteţi, faţă de oricare alta, contravin principiilor Naturii. Suntem egale din momentul când deschidem ochii. Aceeaşi egalitate se păstrează şi când murim. Poate se păstrează şi dincolo, dar nu cunosc pe nici una care să se fi întors şi să confirme sau infirme asta.
Sesiză zâmbete în auditoriu. Reuşise să-şi atragă majoritatea de partea ei, iar pentru final păstrase lovitura de graţie.
– Poate aveţi dreptate sau poate nu să ne contestaţi drepturile, dar nu eu sunt cea care decide asta şi în nici într-un caz voi. Numai Ea, Mama Natură, va şti dacă am sau nu dreptate, dar nu acum, nici mâine şi, cu siguranţă, nici poimâine.
Făcu o pauză strategică. Câştigase. Văzu cum unele reprezentante fremătau de dorinţa să o aplaude.
– Aş dori, doar, să vă mai aduc aminte că Stăpânul Thomas Morgan a câştigat Premiul Nobel pentru că ne-a avut pe noi drept model, nu pe vreuna din voi, încheie cu mândrie musculiţa beţivă.