Ce au în comun Revista Apostrof şi subsemnatul
O povestireee… Prestigioasa revistă clujeană “Apostrof” mi-a făcut onoarea publicării “Neînsemnatei”.
Mulţumiri redacţiei, iar vouă vă doresc lectură faină.
Venise cu inima îndoită la Congres. Ştia că se va întâlni cu rivalele ei şi vor avea o sumedenie de discuţii contradictorii, vor fi acuze şi multe lupte verbale cărora va trebui să le facă faţă. Cu siguranţă celelalte vor face front comun împotriva ei, căutând să-i zdrobească încrederea şi să profite din greu în acest sens.
Congresul se ţinea de două ori pe an: când începea căldura şi când venea frigul. La Congres nu participa oricine, ci doar alesele obştilor. Cine dorea să ajungă acolo trebuia să fie inteligentă, bună oratoare, să aibă cele mai bune rezultate pe ramură şi, bineînţeles, să fie aleasă de obştea din care făcea parte.
Participantele la Congres erau alese pe viaţă. Când se prăpădea reprezentanta obştii în Congres, după funeralii urmau alegeri şi evaluări, astfel încât să nu se facă greşeli prea mari la numire. Riscul era ca, datorită slabei calităţi a reprezentatei sale, obştea respectivă să ajungă în centrul atenţiei bârfelor celorlalţi, fapt care ducea aproape invariabil la pierderea unor privilegii. Soluţia în acest caz era una de bun simţ: demisia. Dacă reprezentanta demisiona de bună voie urmau alegeri şi evaluări mai atente astfel încât greşeala, pe cât era posibil, să nu se mai repete. Dacă reprezentanta nu avea de gând să demisioneze, era destituită „benevol”.
Alegerea în Congres, aducea după sine o serie de avantaje, două dintre ele fiind absolut evidente: pensie bună şi respect pe viaţă. Astfel obştea se împărţea în două, nu neapărat cu vrerea membrelor sale, ci datorită ispitelor care ieşeau la iveală odată cu disponibilizarea funcţiei.
Fila era cea mai mică, cea mai firavă şi cea mai tânără participantă la Congres. „Nu mai există etică, echitate şi ruşine de au ajuns să trimită copii la acest înalt for!”, auzea în spatele ei. „Întotdeauna am spus că obştea ei nu trebuia să fie ridicată în rang”, vorbeau altele mai încolo. „Mâine, poimâine n-o să mai avem loc de piticanii pe-aici!”, continuau altele care nici măcar nu se oboseau să şuşotească, aşa de mult o desconsiderau.
Fila era pentru prima oară la Congres şi era tare speriată. Îndeplinise toate cerinţele şi fusese aleasă cu majoritate covârşitoare. Aflase despre o coaliţie a Dichisitelor, Slăbănoagelor şi a celor din Clanul Abatorului, care îşi doreau cu tot dinadinsul să restul participantelor la Congres de faptul că obştea ei, fiind şi cea mai mică din câte erau reprezentate, ar trebui desfiinţată şi împărţită celorlalte obşti. Nu era prima tentativă de acest fel, dar de fiecare dată reprezentanta obştii sale le ţinuse piept cu viclenie şi inteligenţă.
Acum un pătrar de lună, participanta obştii sale în Congres se stinsese brusc, cu toate că nu-i sosise ceasul. Bănuielile cădeau pe Clanul Spurcatelor, care intraseră de curând în coaliţie cu Dichisitele. Fără dovezi, însă, nu puteau face nimic.
Fila se ridică din locul său şi se duse la tribună ca să răspundă propunerii reprezentantei Spurcatelor, care cerea, o dată în plus, reintrarea obştii sale în sclavie.
– Inutilelor, piticaniilor, neînsemnatelor! se auziră câteva voci din sală.
În drum spre tribună îi veniră în minte cuvintele bătrânei învăţate ale obştii sale. „Celelalte vor căuta să te intimideze, să te discrediteze, vor încerca să minimizeze importanţa obştii noastre. Vor demult să ne scoată din Congres, pentru că n-avem rezultate precum obştile lor. Fii fără teamă şi gândeşte-te că eşti cea mai deşteaptă dintre noi. Tu eşti salvarea şi speranţa noastră, de acţiunile tale depinde viitorul nostru.”
Privi mulţimea care nu contenea să strige şi să se manifeste ostil. Pentru ce atâta ignoranţă, ură şi discriminare? Nu, nu le va lăsa să câştige, nu-şi va lăsa semenele să se întoarcă în trecut şi să fie sclavele acestor infame!
Ajunse la înalta tribună, îşi ridică uşor capul, apoi privi întreaga adunare cu superioritate. Văzu câteva reprezentante tăcând şi privind-o cu oarecare respect. Da, aceasta era atitudinea.
– Mama Natură ne-a dat tuturor aceleaşi drepturi: la viaţă şi la hotărârea soartei. Subordonarea oricăreia dintre obştile ale căror reprezentante sunteţi, faţă de oricare alta, contravin principiilor Naturii. Suntem egale din momentul când deschidem ochii. Aceeaşi egalitate se păstrează şi când murim. Poate se păstrează şi dincolo, dar nu cunosc pe nici una care să se fi întors şi să confirme sau infirme asta.
Sesiză zâmbete în auditoriu. Reuşise să-şi atragă majoritatea de partea ei, iar pentru final păstrase lovitura de graţie.
– Poate aveţi dreptate sau poate nu să ne contestaţi drepturile, dar nu eu sunt cea care decide asta şi în nici într-un caz voi. Numai Ea, Mama Natură, va şti dacă am sau nu dreptate, dar nu acum, nici mâine şi, cu siguranţă, nici poimâine.
Făcu o pauză strategică. Câştigase. Văzu cum unele reprezentante fremătau de dorinţa să o aplaude.
– Aş dori, doar, să vă mai aduc aminte că Stăpânul Thomas Morgan a câştigat Premiul Nobel pentru că ne-a avut pe noi drept model, nu pe vreuna din voi, încheie cu mândrie musculiţa beţivă.
Vestitorul
Ascultă atent zgomotele de deasupra lui. Din când în când, încă se mai şuieratul atât de familiar. „E-heee! Dacă trebuie, trebuie!”, îşi făcu Ghiocelul curaj şi porni în sus.
După două zile reuşi să iasă la lumină. După alte două, se înălţă suficient de mult încât să vadă că Iarna încă nu avea de gând să plece. Privi cu grijă în jur. Zăpada îngheţată îi strângea trupul firav şi nu numai că nu mai era nimeni, dar nici măcar vreun semen de-al lui nu se vedea. Se căzni să distingă un punct verde, oricât de mic, dar totul era alb şi rece. „Iar m-am grăbit!”, îşi zise el posomorât.
De mai multă vreme, în fiecare an era la fel: Primăvara nu mai venea când îi spunea lui instinctul că trebuie să vină, ci, hăt!, mai încolo, când el abia mai putea să-şi ţină drept clopoţelul.
„Oare e posibil?”, se frământă Ghiocelul. „Oare să fii ales pe altcineva şi eu să nu ştiu?” Demult bănuielile lui se îndreptaseră către infamul de Mărgăritar ori către prefăcuta de Ciuboţica Cucului, pentru simplul motiv că aveau mai mulţi clopoţei. Poate Primăvara slăbise în auz şi de-aia nu mai venea când o anunţa el, căruia Natura îi dăruise numai unul singur. Îşi dorise mult să fie Zambilă ori Narcisă, ba chiar acceptase ideea să decadă la nivelul unei legume ordinare, numai să nu mai sufere în aşa hal de frig.
Gândurile îi fură răvăşite de apariţia bruscă a unui Iepure.
– Ce apari aşa? Nu ştii să te faci anunţat? se burzului Ghiocelul deja prost dispus.
– Ho! Ce te agiţi aşa? Nu mai am voie să ies şi eu ca tot iepurele afară, că te sperii tu! se burzului urecheatul.
– Cum adică?
– Păi, tu crezi că de plăcere ies eu din culcuş? zâmbi Iepurele. Nu, dragule, ies pentru… cum să-ţi zic ca să înţelegi, că tu n-ai nevoi… Eu ies pentru nevoi…
Ghiocelul îl privi mirat, părând că-i departe de a înţelege ce vrea să-i spună Iepurele.
– Dar cu tine ce-i? schimbă Iepurele subiectul. De ce eşti aşa cocoşat? De la vremurile grele? râse el.
– M-am căznit să sparg pământul şi zăpada ca să ies afară, fu serios Ghiocelul.
– Aaa… se miră sincer Iepurele. Dar pentru ce motiv?
– Ca să anunţ Primăvara! Ştii, spuse Ghiocelul cu mândrie, eu sunt supranumit „Vestitorul primăverii”!
– Serios? se uită Iepurele la zăpada de jur-împrejur. Şi când vine?
– Nu mai ştiu exact, dar aşa mi se spune, clopoţi Ghiocelul din cap.
– Şi tu chiar faci tot ce ţi se spune? zâmbi Iepurele cu subînţeles.
Ghiocelul vru să-i răspundă că nu asta era ideea, că el n-avea nici o vină, că Natura îl programase aşa cu multe evuri înainte, că încălzirea globală dăduse anotimpurile peste cap şi de-aia Iarna nu mai pleca când îi venea sorocul şi nici Primăvara nu mai venea cum venea odinioară. Un pui de Crivăţ trecu pe lângă el şi îl făcu să se scuture.
– Ce-ai de tremuri aşa? îl întrebă mirat Iepurele.
Ghiocelul privi la blana groasă a interlocutorului său şi oftă.
– Pentru că mi-e frig, mi-e foarte frig…
Iepurele zâmbi şi-şi trecu o lăbuţă peste veştmântul pufos.
– Păi, cine te pune să stai afară pe o vreme ca asta? Încă ai mai ieşit şi dezbrăcat, adăugă el şi o zbughi în vizuina de-alături.
Ghiocelul oftă şi gândi cu speranţă că poate anul ăsta Primăvara îl va auzi.
Adrian Voicu este o figură singulară. El iubește viața și știe să-i aleagă bucuriile, cântând fără de griji.
Cam aşa spune maestrul Horia Gârbea, preşedintele Filialei Dramaturgie a USR, despre primul meu volum de poezie. Vă mulţumesc frumos, maestre, sunt onorat!
Ia citiţi mai jos pentru elucidare:
…
Adrian Voicu Una pe inimă, una pe dos, Editura Tracus Arte * *
Un autor polivalent ca Adrian Voicu trebuia după teatru, proză scurtă și roman să ajungă și la poezie, măcar că ordinea e, de regulă, invers. El scrie, conform subtitlului, poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite și mai naive, pentru amorezi și dive.
Adrian Voicu e un autor ludic și un erotic, fan al strofei muzicale, baladist și compunător de catrene. Conturul textului amintește de Emil Brumaru: De cîte ori ți-am spus că mi-ești penel,/ Paletă de culori și șevalet?/ De cîte ori privesc la pânze goale,/ În ele apari tu, cea cu buze caramel.
Baladele, ușor argotice și licențioase, păstrează aerul lui Miron Radu Paraschivescu up-datat parodic: Pac! M-ai strâns între picioare/ De la șoc, de la surpriză/ Mi-a rămas ștecheru-n priză./ Tac-tu mi-a dat peste buci/ Pân-a obosit. Atunci/ S-a oprit din măsurat/ Și se puse pe-ntrebat.
Apar și glume versificate precum Păsărica ei : I-am zărit-o, mititica. Era numai atîtica. Cum ce, cine? Păsărica! La final – ca să nu intrați la idei – aflăm că e vorba, cu adevărat, de perușul iubitei.
Într-o lume poetică tot mai dezabuzată, încrîncenată, dispusă de-a pune răul înainte, Adrian Voicu este o figură singulară. El iubește viața și știe să-i aleagă bucuriile, cîntînd fără de griji.
Punct de vedere
Două lebede se certau pe micul lac din pădure.
– Eu l-am văzut prima.
– Eu am ajuns înaintea ta.
– Eu am gâtul mai arcuit.
– Eu cânt atunci când trebuie.
– Eu nu trebuie să cânt.
– Eu am aripi mai lungi.
– Eu am picioare mai frumoase.
– Eu sunt mai albă.
– Eu sunt mai discretă.
– Cioară! îi strigă lebăda albă lebedei negre.
Aflată la pierdut vremea printr-o salcie, cioara zâmbi măgulită.