Posted by Neliniştitu' on 21 August 2009 in
Papila inovatoare |
∞
Acest articolaş se dedică minunatei mele conehoiene, Tenţi.
Cre’ că într-o viaţă anterioară am fost o chestie d-aia uriaşă, simpatică şi verde, că-mi place tare mult ceapa. Dar numai gătită (călită, în special), că aia vie îmi face rău şi la stomac, şi la pupat, he-he!
După ce imaginaţia mi-a produs nişte cartofi chiori, la cuptor (ulei, sare, piper, măghiran, un pic de apă şi, of course, barabule), i-am combinat cu ceapă călită, aurie, o curată nebunie.
Păfurişa a intervenit decisiv în mijlocul cartofilor, făcându-mă să constatat că a rămas ceapă cât pentru înc-o tură de barabule la tavă. Io am intervenit pe partea audio cu Cinderella, apoi, ca să nu se piardă pe pustii bunătatea aurie şi degrabă fremătătoare de peri nazali, am prăjit câteva felii de pâine, le-am uns cu unt şi le-am presărat cu sare şi piper. Apoi, le-am încoronat cu niscaiva călitură cepoasă dulce-aurie. Ce-a rezultat? Un aromat, gustos şi veritabil „Shrek snack”!
Notă: Tenţi, ca să fie dietetic, elimini pâinea şi untul, he-he! Acu’ vreo trei ani, eram şi eu Shrek…
Imaginea Shrekului a fost luată de pe curatormagazine.com.
Tags: acasă, bucătărie, fun, reţete cu personalitate
Posted by Neliniştitu' on 19 August 2009 in
La gura sobei |
∞
Era o după-amiază mult-aşteptată, cu adieri fine şi-un soare moale, cu păsărici triluitoare şi bere neagră, rece. “Bă, hai să mergem pă la ai mei, că n-am mai fo’ de mult”, zice Greierică, maifrendu’ meu din copilărie. Eram în Nehoiu de vreo două zile şi îmi planificasem să-mi iau la vizionat prietenii de pe vremuri. Azi venise vremea pentru Greierică, personaj care-mi bântuise existenţa toţi anii de şcoală primară.
Părinţii lui stăteau la trei case şi ceva de unde locuiesc ai mei, doar treceam gârla şi eram la tanti Firica şi nea Cucu în bătătură. Tanti Firica era o femeie aprigă şi degrabă a ţi-o da în smalţu’ dinţilor dacă-i cântai pe altă voce decât p-a ei, iar nenea Cucu era, săracu’, un om blând şi bun, care nu vroia să recunoască, decât parţial, că din armăsar de rasă fusese transformat de nevastă-sa în catâr de povară. Oricum, o vizită la părinţii lui Greierică era o experienţă demnă de emisiunile despre supravieţuirea în medii ostile, he-he!
Ajungem la locaţia respectivă, cam pe amurg, aşa. Dăm cu “săru’ mâna” în stânga şi dreapta, ne pupăm, schimbăm două trei impresii despre viaţă, vremuri şi ai mei, apoi hai să ne punem la masă. Acu’, lăsând la o parte păcatele lu’ tanti Firica, era maestră în asamblatul produselor comestibile şi îi rezultau nişte mâncăruri cu gusturi şi arome de concurs. În ziua respectivă avusesem norocul să prindem varză călită cu afumătură şi roşii, o minunăţie absolută, nu alta! Acompaniată de nişte ardei iuţi stinşi cu ceva ţuică de-a lu’ nea Cucu, ce să mai zic? Merita cu prisosinţă turuiala perpetuă exercitată de mă-sa lu’ Greierică pe trompetele lui Eustache din dotarea urechiuşelor personale.
Pe când mă concetram să-i răspund la o întrebare legată de haiducia organelor statului (că era şi o politiciană ce ardea conversaţii cu pasiune), mi s-a părut că am descoperit în farfurie un ingredient care nu-şi avea locul acolo. Era suspect, cu înfăţişare de bobiţă metalică, parcă decupată din sefeurile americane de prost gust. Pofta de varză s-a dat dispărută instant. Văzându-mă că nu-i răspund şi că număr măraru’ din farfurie, tanti Firica s-a autosesizat nervos: “Ce e, ce nu-ţi convine?”. “Ce e asta?”, am întrebat timid, plimbând mărgica fluidă pe margine farfuriei. “Eh, ce să fie, dragă”, făcu nervoasă din cale-afară mă-sa Greiericului. “Nişte mercur, na!” Dacă îmi ieşea un caşalot din cana cu apă, nu cred că eram la fel de surprins. “Hmmm, măică-mea face varza altfel”, am încercat eu o glumă. “E varză cu metale, bă, hă-hă!”, râdea bou’ de Greierică. “E special pentru rocări ca tine, hă-hă!”, a continuat el. Am râs şi eu strâmb, da’ nu m-am mai atins de varză, ci am ras rapid două ţoiuri cu ţuică, ca să uit.
Ulterior am aflat ce se întâmplase. Nea Cucu găsise un termometru d-ăla, de pe vremuri, de băgat în gură, subţiori sau cur (după caz ori dispoziţie) prin magazie şi, vrând să vadă dacă mai e bun, s-a dus deasupra oalei cu varză să-i facă proba. Evident, acesta a făcut un insesizabil pâc! şi dramul de mercur a dispărut în oală. Tanti Firica l-a uniformizat cu o lingură de lemn. “Nu ţi se pune-n cur, dragă! Doar nu aruncam o oală cu bunătate de varză pentru nişte mercur, acolo!”, a încheiat ea povestea.
Încă mai mişc, mai am dinţi, păr, vederea mi-a slăbit un pic (sparg nuci de cocos acuma, he-he!), deci mă-sa lu’ Greierică a avut dreptate şi de această dată. A dracu’ muiere!
Imaginaţi-vă o după-amiază mult-aşteptată, cu adieri fine şi-un soare moale, cu păsărici triluitoare şi bere neagră, rece. Eu şi Greierică, maifrendu’ meu din copilărie. “Bă, hai să mergem pă la ai mei, că n-am mai fo’ de mult”, zice Greierică. Eram în Nehoiu de vreo două zile şi îmi planificasem să-mi iau la vizionat prietenii de pe vremuri. Azi venise vremea pentru Greierică, personaj care-mi bântuise existenţa toţi anii de şcoală primară.
Părinţii lui stăteau la trei case şi ceva de unde locuiesc ai mei, doar treceam gârla şi eram la tanti Firica şi nea Cucu în bătătură. Tanti Firica era o femeie aprigă şi degrabă a ţi-o da în smalţu’ dinţilor dacă-i cântai pe altă voce decât p-a ei, iar nenea Cucu, săracu’, era un om blând şi bun, care nu vroia să recunoască, decât parţial, că din armăsar de rasă fusese transformat de nevastă-sa în catâr de povară. Oricum, o vizită la părinţii lui Greierică era o experienţă demnă de emisiunile despre supravieţuirea în medii ostile, he-he! Read more…
Tags: fun, haios, poveşti, râzi
Posted by Neliniştitu' on 17 August 2009 in
Irealul prezent |
∞
Citeam într-o revistă de femei (normal, unde altminteri?) că nu e bine să-ţi înjuri şefu’ ori serviciu’, ori şi unul şi altul, pe blog. Nu voi face asta, he-he! Mai ales că pe funny-games.biz am găsit modelul meu de vacanţă pentru anul ăsta…
Tags: fun, haios, internet, nervi
Posted by Neliniştitu' on 16 August 2009 in
Note pentru avizaţi |
∞
Citeam deunăzi că, fix cu 6 zile înainte de a începe, “s-a amânat” unicul şi cel mai ţapăn eveniment metalic care trebuia să aibă loc pe meleagurile româneşti, Rock City Open Air, pe numele său de naştere defunctă… Din totalul de câteva zeci de trupe (zvonării zic că numărul bătea frumos către 60), vroiam neapărat să văd cel puţin jumate, începând cu trupa mea de suflet Overkill şi continuând cu Primal Fear, Onslaught, Brainstorm, Edguy, Dew Scented, Lake of Tears, şi alte câteva zeci de trupeţi adevăraţi.
Nu mă mai miră nimic, o iau ca atare, asta-i ţara, asta-i eticheta, ăsta-i căcatu’ în care ne aflăm. Trebuie să mă reorientez către Kavarna, că primaru’ bulgăresc d-acolo ştie, tată, ce să facă şi să ţină unul dintre cele mai ţapene Monsters of Rock din Europa!
Curioşii pot afla despre întreg spanacul de pe site-ul RCOA.
Tags: auzite ori văzute sau citite, concerte, cotidian, metale, proşti, românisme
Posted by Neliniştitu' on 14 August 2009 in
Papila inovatoare |
∞
După câteva zile de-ţi blestemai şi ieşitul afară, şi statul în casă (dacă nu ai AC), duminica trecută (26.07) mă luase, aşa, o plictiseală. M-a luat şi m-a dus în piaţă. Mi-am aruncat ochiu’ de expertiză pe tarabe şi am luat trei kile de cartofi, roşii (am cerut două, da’ mi-a scăpat trei că era ieftin, 1 leu kilu’), şase vinete („Hai că e eftine şi astea!”, a zis nenea şi am luat de 4 lei) vreo 4 morcovi, usturoi, ceapă verde şi… cam atât. Ce-aveam să fac cu productele astea, începuse a mi se contura prin căpuşnete de când mă blagoslovise nenea din Bărăgan cu trei kile de roşii care „nu e de solar, e de câmpie”.
C-o oră înainte de amiazi am ajuns acasă şi am început să le împart: vinetele pe un grătar-tigaie de fontă, cartofii şi morcoveii la curăţat, iar vreo două kile de roşii, la opărit, să le belesc la pieliţă. Ca să am spor şi abnegaţie, am ras un Răcorici pus de cu seară la rece şi am umplut casa cu metalifere made in Anthrax.
Cât am întors vinetele şi am belit pieliţe roşii, cartofii s-au fiert, iar morcoveii erau aşa ş-aşa, că aveam alt rost cu ei. I-am luat de pe foc şi i-am răcorit sub jet de apă rece, într-o strecurătoare. După ce i-am separat pe specii, am mângâiat cartofii cu puţin ulei de măsline, aşa, cât să-ţi sară din mână dacă vrei să-i guşti fără ustensile, apoi le-am arătat ceva boabe de chimen, măghiran şi ceapă verde tocată mărunt (blenderică să trăiască!). Eh, puşi într-un blid de lut, luat de la meseriaşii din Corund, nu le mai lipsea decât prispa unei căsuţe de la Muzeul Satului. „Cartofii relaxaţi” sunt buni de tot, mai ales reci…
Am pus vinetele la linişte calorică şi am sărit pe alţi cartofi, pe care aveam de gînd să-i fac la tavă. Fundul tăvii l-am acoperit aşa, doi milimetri, cu ulei de măsline, apoi am pus un rând de cartofi rondele, unul de roşii, oregano, ceapă verde mărunţită, apoi încă un strat de cartofi, unul de roşii şi verdeţuri. Zeama lăsată de roşii am îmbogăţit-o cu mujdeiul rezultat prin pisarea a două căpăţâni de usturoi. Am mai aruncat un pahar cu apă, morcovii-rodele, ceva oregano peste, apoi mi-am luat „la revedere” de la respectivul aranjament odată cu acoperirea tăvii cu folie de aluminiu şi intromisionarea în cuptorul duduind de sănătate.
După raderea inegrală şi dintr-o bucată a unui bardăci de Răcorici, am sărit pe belit vinete. Le-am mărunţit într-un minut cu blenderul de mână, dimpreună cu nişte căţei de usturoi şi un rest de frunzuţe de ceapă verde, că n-am tocător şi nici nu prea aveam chef să le rezolv cu lingura de lemn. Sare, după gust, o lingură de ulei de măsline şi, că tot n-aveam ouă, am desăvârşit gustul final cu două linguri de iaurt natural, d-ăla mai gros, da? Rezultatul a fost botezat „Vineţele vesele” şi nu merită să le strici gustul punându-le pe pâine, să dea boala! Se combină cu „Cartofii relaxaţi” şi dau un gust… E ambrozie curată!
După aproape o oră de cuptor, am extras tava, am despuiat-o de aluminiu, am mai eliberat-o de lichidul în exces şi i-am aplicat nişte ulei cu ardei iute, luat acu’ un an de la amicii unguri. Apoi i-ar i-am oferit îmbrăţişarea fierbinte a cuptorului, timp de vreo… nu mai ştiu! Chestiile-astea depind foarte mult de performanţele cuptorului. Al nostru e mare putoare…
În jur de ora 15:00 am scos rumeneala din cuptor. Cu greu, după ce mi-am fript meserie de vârf de limbă, am pus tava la rece, pe pervaz. Imaginile zic totul despre aspect, iar papilele mele vă zic că a fost unicat între preparatele cartofice! Rece e bun rău, bre, oameni, se simt toate gusturile şi aromele prinse în barabule. Numele de cod (ăsta e ceva mai complicat, da’ merită): „Cartofi împreunaţi cu roşii în vână de morcov”. Martorii există şi pot depune mărturie oricând, ca să nu vă dea vreo îndoială prin cap, he-he!
Pentru personajele sensibile la uleiul de pe fundul tăvii: aşezaţi tava înclinată, apoi, după ce aţi halit dintr-o margine, sugeţi uleiul cu niscaiva şerveţele şi-aţi scăpat de „da’ de ce e uleeei!”.
După ce-am eliberat cuptorul de tavă, l-am mai lăsat un piculeţ să dea afară mirosurile anterioare şi am vârât la copt trei cartofi, pentru ce altceva decât pentru desert numit pe loc Triple-C (Cartofi Cu Caramel). După ce-a ieşit cruzimea din ei şi s-au crocănţit la coajă, le-am semnat cauţiunea şi i-am ridicat pe scara socială a legumelor prin aplicarea de zahăr caramel. Se servesc tot reci, de la frigider, dacă se poate. Gustoşi foc şi ăştia…
Iote cum a fost o duminică lipsită de plictis: cartofi, Răcorici şi 5 albume Anthrax!
După câteva zile de-ţi blestemai şi ieşitul afară, şi statul în casă (dacă nu ai AC), într-o duminică trecută, m-a luat, aşa, o plictiseală. M-a luat şi m-a dus în piaţă. Mi-am aruncat ochiu’ de expertiză pe tarabe şi am luat trei kile de cartofi, roşii (am cerut două, da’ mi-a scăpat trei că era ieftin, 1 leu kilu’), şase vinete („Hai că e eftine şi astea!”, a zis nenea şi am luat de 4 lei) vreo 4 morcovi, usturoi, ceapă verde şi… cam atât. Ce-aveam să fac cu productele astea, începuse a mi se contura prin căpuşnete de când mă blagoslovise nenea din Bărăgan cu trei kile de roşii care „nu e de solar, e de câmpie”.
C-o oră înainte de amiazi am ajuns acasă şi am început să le împart: vinetele pe un grătar-tigaie-de-fontă, cartofii şi morcoveii la curăţat, iar vreo două kile de roşii, la opărit, să le belesc la dermă. Ca să am spor şi abnegaţie, am ras un Răcorici pus de cu seară la frigi şi am umplut casa cu metalifere made in Anthrax. Read more…
Tags: acasă, bucătărie, fun, reţete cu personalitate