Iaurt usturoiat, vinete simpliste, fasole urgentă şi „Aripioară sau picior” înăbuşite la tavă de lut, toate stropite cu vin “făcut de mână”

S-a scurs ceva vreme de la ultima haleală executată personal şi cu abnegaţie. Simţeam de ceva vreme ceva plutind prin aerul înconjurător şi, iată, neprevăzutul s-a produs (ştiu că titlul ajunge până la Ruse, da’ atâtea au fost, să dea boala!). Hai, destul cu palavra şi să dăm drumu’ la bobină!

„Tătuţule, ai ceva de haleală? Că suntem rupţi pe maţe! N-ai? Hai, produ nişte d-alea de-ale tale, arăbeşti, că-n trei ore jumate, maxim patru, suntem la tine!” Aşa a sunat ameninţarea unor buni pretenari ce se întorceau din concediu, într-o după-amiază de sâmbătă. Calculez timpul pe degete, mi-arunc ochii pe biblioteca de metale, apoi pe cea de provizii şi, după ce-i bag pe boxe pe veteranii de la Celelalte Cuvinte (pe 8 decembrie o pun de 30 de ani – Laaa muuulţi aaani! – la Sala Palatului), m-apuc de robotit.

Am extras de undeva o căldare, din aceea de plastic, niscai iaurt de biloviţă (7% chestii grase), că-i infinit mai ţapăn decât restul şi l-am amestecat temeinic cu sare, usturoi pisat şi piper, toate adăugate după gustul personal. Când mi-am satisfăcut papila responsabilă cu iaurtul, l-am pus deoparte, la maturat.

Au urmat mătrăşirea celor trei conserve de fasole albă, cu bob mare şi umflat. Am scos ceva apă din conserve, da’ nu pe toată, să nu sece de tot amestecul, apoi le-am gâdilat cu mixerul dimpreună cu ceva sare, un căţeluş de usturoi şi o legătură de ceapă verde cu frunzele rupte pe jumătate.

Până să se-apuce de sfârâit uleiul din tigaie, am tocat ţărăneşte două cepe mici şi degrabă vărsătoare de lacrimi. Când au dat să se rumenească, le-am botezat cu o lingură zdravănă de paste de tomate şi una cu apă proaspătă de la robinet. Am amestecat cu o lingură de lemn, iar când apa a reintrat în atmosferă, am întins sublimul preparat peste fasolea aranjată, cu grijă şi în prealabil, într-un bol. Le-am acoperit şi le-am scos în balcon la meditaţie.

Am descoperit o chestie foarte faină, pe care o voi folosi şi pe viitor, evitând afumarea bucătăriei, dezastrul efectuat pe aragaz şi frigerea activă a degetuţelor proprii: vinete coapte la borcan! Am luat două borcane, le-am scurs de zeamă într-o strecurătoare, apoi, laolaltă cu ceva smântână de Covasna, usturoi, sare şi o zeamă de lâmâie, le-am oferit blenderului spre delectare. Cât ai zice “sternocleidomastoidian”, s-au făcut şi vineţelele numai bune de întins pe pâine neagră sau de altă rasă. Le-am pus şi pe ele la tihnă.

A urmat la “pièce de résistance”, adică ceea ce eu am numit “Aripioară sau picior” (un tribut adus deosebitului film cu Louis Germain David de Funès de Galarza).

Două casolete de aripioare şi ciocănele şi-au făcut apariţia la spălat, apoi au stat cuminţi la frecat cu ulei şi tot felul de condimente, dintre care n-a lipsit curry. Am scos tava de lut (o ştiţi, cea marocană, cu turlă, he-he!) de la apă, apoi am aşezat înlăutrul ei produsele avicole, ceva usturoi, cartofii tăiaţi ca pentru piure, roşiile feliate elegant, ulei fără zgârcenie şi o cană cu apă. I-am pus turla de lut şi am dat-o la foc molcom de cuptor vreme de vreo două ore. Ultima jumătate de oră i-am luat cuşma, ca să împing cartofii, aripioarele şi ciocănelele spre rumenire, iar eu spre salivare perpetuă.

Cât lutul marocan îşi făcea de cap cu cărniţele şi legumiţele româneşti, am dat o fugă peste drum şi am luat un vin roşu, banal, pe care l-am amestecat într-o carafă cu o caserolă cu zmeură zdrobită, portocale şi mere tăiate mărunt, apoi l-am pus în frigider. După ce-am stins focul la cuptor, am scos şi carafa din frigider şi am strecurat vinul într-o sticlă.

La degustarea preliminară executată de subsemnatul, toate productele au obţinut calificativ maxim, ceea ce înseamnă că voi mai reedita isprava cât de curând.

Cât despre pretenarii respectivi, erau să mă lase fără veselă şi tacâmuri, aşa de mult le-a plăcut, he-he!

Datorii: Zina, Teo Negură, Gabriela Elena, Luna Pătrată, Zinnaida.

Tags: acasă, bucătărie, fun, reţete cu personalitate