Despre ”Un ghem de vise/Libeluliada”
Doamna Cleopatra Lorințiu este o legendă vie.
Face parte dintre puținii aleși care l-au cunoscut pe Nichita Stănescu, domnia sa însăși fiind o poetesă de mare calibru.
Personalitate complexă și multilaterală, doamna Cleopatra Lorințiu este scriitoare, jurnalistă, realizatoare TV, diplomată, scenaristă, director-adjunct de ICR, autoare de filme documentare artistice TV, despre scriitori și feluriți artiști și reportaje într-o sumedenie de țări.
Am avut onoarea să o întâlnesc la lansarea cărții domniei sale ”Un ghem de vise/Libeluliada”, apărută prin grija minunatei Violeta Borzea la a sa Editură pentru Artă și Literatură.
Toate cărțile pentru copii din Colecția Miniviolet a Editurii pentru Literatură și Artă sunt faine, dar cea a doamnei Lorințiu e faină de tot: coloncifru cu model de mână, scris lucrat cu numele autorului și al capitolului în cap de pagină, ce mai, Violeta a scos o supercarte și de această dată.
Coperta stă sub măiastra semnătură a Elenei Drăgulelei-Dumitru, iar desenele de-o inocentă vârstă ale Silviei Mitrea ”coronat opus” într-un mod impecabil.
Din prima am iubit scrierea doamnei Lorințiu, care este o teleportoare, o mașină a timpului ce m-a luat de-aici și m-a dus prin intermediul poveștilor domniei sale în banca mea din clasa a III-a de la Școala Generală Nr. 1 Nehoiu, încă din prima povestire, când la rându-ne jucam tot felul de farse, punând pietre, bucăți de cărămizi sau chiar broaște vii (cum se întâmplă în povestirea ”Un mic ajutor”).
Unde mai pui că am și avut colegă de bancă o anume Cristină și mi-am adus aminte de bilețelele purtate din mână în mână sau de datul întâlniri după ore, de făcut cadouri deosebite, precum vestita ”Eugenie” sau câte-o napolitană cu cremă roz (de ce-o fi fost ea) ori de călțunei și aglicei strecurați printre foile de la caiete.
Măiestria doamnei Cleopatra Lorințiu atinge filigranul în descrierea tablourilor, amintindu-mi de abundența anotimpurilor de altădată, când ”zăpada înghițise parcă toată grădina”.
Ca o particularitate rară a cărților citite de mine în ultimele decade, cartea doamnei Lorințiu este prima ce mi-a adus aminte că a existat un ”Mers al trenurilor” ori ședințe de comitet de bloc, ori că râșneam cafea, ori că au existat atât de fainele biciclete Pegas, ori că trebuia să scriem compuneri la școală sau să luăm untură de pește pentru poftă de mâncare (și mie mi-a dat mami), ori că greșelile pe care le făceam când scriam cu stiloul cu cerneală se numeau ”purceluși”, sau de mesajele propagandistice de altădată, gen ”Fii tare ca o stâncă și nu uita că ești româncă”.
Cartea doamnei Cleopatra Lorințiu este o înșiruire de întâmplări pline de umor și culoare, iar limbajul este așa de cald și moale ca blana unui pisoi care toarce pe sobă ori ca chemarea bunicii când ne mai îndemna să mai păpăm un polonic cu ciorbă ca să ne facem mari.
Autoarea este o fină cunoscătoarea a copiilor și o maestră a copilărismelor. Astfel, unul dintre copilașii-personaje se antrenează pentur a merge cu ascensorul aruncându-se de pe căpițele de fân, altulia, care trebuie să facă gramatică atunci când se apropie vacanța, îi fug gândurile aiurea prin grădină sau doi frați gemeni se gândesc că trebuie să aștepte până la vara viitoare ca să scrie unor meduze, pentru că încă nu ajunseseră la școală cu scrierea la litera ”z”.
Unele dintre povești, zic eu, sunt adevărate poeme în proză (Închipuirea, Libeluliada), debordând de metafore și cuvinte ales meșteșugite, menite a crea în mintea cititorului imagini și peisaje fantastice.
Toate poveștile sunt faine, dar mie mi-au plăcut cel mai mult și cel mai mult ”Din cauza Cristinei”, ”Filmarea” (pentru umor și naturalețea juvenilă a descrierii), iar finala ”De dragul tău”, care lasă să răzbată Poeta în toată spledoara sa, vă va face inima să se încălzească și sufletul să tremure.
Închei aici și, cu sinceritate și adâncă recunoștiță, vă zic săru’ mâna, doamna Cleopatra, că m-ați făcut să-mi retrăiesc atât de frumoasa mea copilărie petrecută la Nehoiu!
Despre o ”Oranjerie” magică
Alexandra Niculescu a terminat Dreptul, a urmat cursuri de literatură și cultură spaniolă și din America Latină la Universitatea din Barcelona, îi place să citească chestii nu la îndemâna oricui (Juan Marsé, Ionesco, Ishiguro, Murakami) și scrie povești de tot felul.
Am cunoscut-o la lansarea ”Oranjeriei” sale și este cam așa cum e și ultima ei carte: luminoasă și toată numai zâmbet când o privești de departe, misterioasă și delicată când ești aproape de ea.
Cartea este impecabil realizată, copertă (Elena Drăgulelei-Dumitru), grafică, hârtie de fină calitate, oglinda paginii impecabil gândită pentru o citire neobositoare, toate acestea fiind meritul Violetei Borzea și Editurii pentru Artă și Literatură.
Fiecare dintre cele 25 de capitole ale ”Oranjeriei” este o poveste, mai tristă sau mai veselă, cu siguranță mai diferită decât poveștile pentru copii cu care suntem obișnuiți, dar nelipsită de ingenuitatea specifică celor mici, un plus aducându-l și ilustrațiile Silviei Mitrea.
Prin urmare, încă din primele pagini suntem învăluiți de naivitate juvenilă, de exemplu ”peștii sunt ai mării, nu trebuie mâncați” ori să împingă un nor bătrân (care se mișca greu, deci era moș) din calea soarelui ca să fie din nou cald și să încălzească marea, sau, ceva mai încolo, în carte, cum că ”în pian e doar muzică, nu mai e loc de altceva”.
Cuvintele din frazele Alexandrei au forță și împing imaginația cititorului la a vedea exact ceea ce personajele ”Oranjeriei” au în fața ochilor. Astfel, oranjeria este descrisă ca o seră care ocupa tot ecranul televizorului, ”aproape încercând să împingă marginile lui”.
Candoarea autoarei transformate în copil intră pe un tărâm atât de familiar și râvnit de cei mici, cel al dulciurilor, aflând la un moment dat ce trebuie să știe să facă o fată ca să găsească un soț bun: spumă de căpșuni!
Scrierea Alexandrei debordează de fantezie și e delicioasă precum și denumirile personajelor ce se vor a fi rele, respectiv Omul-de-Spumă, iar cu fiecare pagină întoarsă, personajele principale Isa, Ed, Talita, Asi, Cairo sau Farouk purtându-ne în alt loc, către o altă aventură mai mult sau mai puțin domestică.
”Oranjeria” m-a atras din prima pentru că mi-a plăcut ideea unui loc plin de portocali și lămâi, eu având o slăbiciune pentru citrice, unde mai pui că acest loc este și magic, este o altfel de Arcă ce se plimbă prin lume pe la cei care cred în ea, abundă de bunătăți și mai împlinește și vise.
După ce am terminat cartea aproape că-mi părea rău că eu nu am văzut-o nici prin curte, nici în concediu și nici măcar în drumul meu către serviciu, însă Alexandra Niculescu mi-a lăsat la final o speranță: oranjeria ”poate există doar pentru cei care o caută”…
Prin urmare, dragi cititori, nu încetați să căutați oranjeria, pentru că, chiar dacă totul va reveni la normal după ce ați fost acolo, vă va fi mult mai bine.
Despre niște ”Mesaje de poveste”
Cristina Marin este o polibunică.
Adică, dacă e să ne luăm după site-ul domniei sale, Cristina este profă de mate cu o tonă de culegeri la activ (știu, deliciul elevilor!), este redactor de beletristică, dar și de cărți de mate, normal, a tradus ”Exclusa” de Luigi Pirandello, pictează peisaje grecești pe sticlă și ceramică și, nu în ultimul rând, este bunica Liei, a lui Brando și a Adei.
Dorul și dragostea au împins-o pe Cristina să-și provoace nepoata cea mare, pe Lia, la corespondență, schimbul de mesaje dintre bunică și nepoată reușind să scurteze distanțele dintre familii, iar pe noi, cititorii să ne introducă în lumea plină de candoare, puritate și duioșie a copilăriei și a eternei iubiri dintre bunici și nepoți.
Cireașa de pe tort o reprezintă desenele unui alt suflet pur, zicând aci de Sofia Matei, o artistă profundă și în plină afirmare la cei 13 ani câți avea când a făcut ochi cartea.
Schimbul de mesaje este plin de învățăminte, de la bunică înspre nepoțică, dar nici cea mică nu se lasă mai prejos, având ocazia să constatăm o dată în plus că mintea celor mici e capabilă de finețuri și mari profunzimi în joaca lor cotidiană.
Bunăoară mesajul ”Audry și pădurea”, cel mai lung dintre mesajele Liei, are cam tot ce-i trebuie pentru a rivaliza cu una dintre clasicele povești ale fraților Grimm, Lia debordând de imaginație, trezindu-ne deodată într-o pădure cu tigrii vorbitori, zâne copac, turn de marmură și zâne rele care răspândesc ceață și magie neagră.
Ajungând la finalul ”Mesajelor de poveste”, mi-am dat seama că Cristina n-a vorbit defel de Teorema lui Pitagora ori a Celor trei perpediculare ori de Postulatul lui Euclid, întărind, de fapt, zvonurile cum c-ar fi cea mai faină profă de mate de pe planetă, iar vorba-i e caldă și bună ca un pahar de lapte cald cu o felie proaspătă de cozonac în fața unei sobe trosnind de foc vioi.
Măiastru editată de Violeta Borzea, cartea este plină de viață, aidoma unui jurnal care se dezvăluie la fiecare întors de pagină și ducând curiozitatea cititorului înainte cu fiecare mesaj al nepoatei sau bunicii.
Felicitări bunicii polivalente, Cristina Marin și nepoatei, Lia Faccin, pentru minunata idee de a împărtăși cu noi, cititorii, delicatețea și candoarea gândurilor iscate în urma acestei corespondențe de dor, felicitări tinerei artiste, Sofia Matei, pentru ilustrații și Editurii pentru Artă și Literatură pentru încă o reușită editorială.
Critică pe babelio.com la ”Oare ce zic melcii când zboară”.
Începem anul cu o preafrumoasă critică pe Babelio la cărticica Oare ce zic melcii când zboară, apărută la Editura Lebăda Neagră la sfârșitul verii trecute, critică semnată de cea mai faină traductrice în viață, zicând aci de marea prietenă Gabrielle Sava, căreia îi mulțumesc și aci.
babelio.com/livres/Voicu-Oare-ce-zic-melcii-cand-zboar259/1556640/critiques/3724520