Nebunie la berărie: Emergency Gate, Eluveitie, Caliban şi… KREATOR!

Ca să încep cumva, să dau cu o înjurătură în ăia de pun concerte de asemenea amploare şi forţă într-o berărie cu aere de club! Vorba lui Mille, liderul Kreator: “Pe următoarea piesă, vreau să distrugeţi locul ăsta, ca să nu mai venim niciodată să cântăm aici!”.
Ieri seară, la Becker Brau Live Music (fostul Why Not), în jur de 7 şi un sfert am reuşit să intru. În holul ce ţinea loc de fumoar, berărie, “randevu”, se afla şi “merciăndaizu'”, reprezentat adevărat prin tricouri de toate mărimile (cei de la Kreator aveau tricouri pentru copilaşi începând cu vârsta de 6 luni!!!), bandane, manşete, capete tăiate şi, bineînţeles, cd-uri.

Am depăşit rapid zona şi am intrat să-i zăresc pe băieţii de la Emergency Gate, care o ardeau adevărat. Nemţişorii se agitau frenetic, într-un metal când melodic, când dur, motiv pentru care m-au determinat să le cumpăr primul şi ultimul album de până în acel moment. În sală se aflau vreo sută de rocăraşi care-şi agitau de mama focului căpuşnetele pletoase. Având numai un singur album, trupa a cam terminat de cântat după vreo 20 de minute, aşa că am tăiat-o afară să fac trei chestii, dacă nu, patru: pipilică, să las geaca grea, rocărească, la garderobă, să-mi trag un tricou Kreator, că n-aveam la colecţie, şi să cumpăr albumul nemţilor din deschidere.
.

.

.

.

.

.

Am terminat cele patru operaţii cu puţin înainte de a urca pe scenă cei 7 elveţieni de la Eluveitie: un vocal semi-chel, dar cu păr lung şi “încodiţat” de la jumătatea din spate a capului, care, ocazional, băga la cobză şi fluier, două chitări, un bass, tobele, care este, şi două duduiţe, una cu o vioară electrică, iar cealaltă, cu un fel de flaşnetă, despre care aveam să aflu că este un instrument complicat cu coarde, manivelă şi claviatură (pentru curioşi, îi zice “hurdy gurdy”). Mai trebuia să vină unu’ cu un cimpoi, da’ am fost anunţaţi de solist, că ăla are motive personale şi nu ne va onora cu cimpoiu’. Ei cică sunt trupă de folk, celtic şi melodic death metal. Sunau drăguţ, nu zic, abordând un fel de muzici din “Stăpânul inelelor”, cu voce desprinsă din Mordor. M-a distrat rău fetiţa cu flaşneta, cum băga ea la manivelă când ăştilalţi se încingeau şi dădeau din capete şi plete. Interesant, am bifat-o ca pe o experienţă inedită. Oricum, o mare parte din rocărimea ce mă înconjura se părea că avea habar de ce cântau compatrioţii lui Milka.

.

.

.

.

.

Caliban a intrat din prima pe felie, cu chitări dure şi ritmuri înnebunitoare. Băieţii au cântat într-un mare fel, cu poftă, agitându-se perpetuu pe scena relativ mică. De extrem calibru şi carismă mi s-a părut solistul, care s-a aruncat în mulţime şi s-a lăsat purtat pe braţe, a mulţumit pentru atmosfera din sală după fiecare melodie şi a stat aproape tot timpul în contact cu rocăreii înnebuniţi din faţa scenei, împrumutându-le microfonul pentru oareşce vocalize drăceşti. Vreo 40 de minute, cât a ţinut recitalul, audienţa a dat spectacol adevărat, cu tot ce se poate: aruncarea rocărului pe scenă, trimiterea rocărului înapoi, în mulţime (asta o făceau badigarzii, care, fie vorba între noi, au fost cei mai toleranţi din tot ce-am văzut pe la concerte, Cosepa, cred că se numeau), purtarea rocărului pe braţe, prin toată sala, scăparea rocărului de pe braţe, în cap, împărţirea sălii în două, apoi împreunarea violentă a părţilor, moshpit perpetuu şi alte ocupaţiuni rocăreşti. Frumos, energic, nu încercaţi acasă. “Calibanii” s-au simţit excelent, s-a văzut cu ochiul liber, şi parcă nu se mai dădeau plecaţi. A fost un show extrem de violent, dar frumos (paradoxal, nu?) în ciuda sunetul de căcat, pe alocuri, şi a fumului excesiv, tot pe alocuri.

.

.

.

.

.

Trupa lui Mille Petrozza, cea care dă clasă în thrashul german, şi nu numai, de aproape trei decenii, a demonstrat că în metal există tinereţe fără bătrâneţe şi chiar viaţă perpetuă. Mi-e greu să cred că un rocker adevărat va uita, măcar pentru viaţa asta, ce înseamnă Kreator.
O proiecţie pe un mare ecran anunţa noul album, lansat în a doua jumătate a lunii ianuarie 2009, iar băieţii şi-au făcut intrarea direct pe “Hordes of Chaos”, piesa titlu a proaspătului material. Profesionişti absoluţi, fiecare şi-a executat perfect partitura, cu o dăruire, energie şi prospeţime, de parcă erau debutanţi.

Ca şi Sepultura, aflaţi la a treia înfăţişare în Romania, eu savurându-i şi în decembrie 2003, la Polivalentă, veteranii thrashului nemţesc au băgat numai piese una şi una, fix pe sufleteţelul meu metalifer: “Extreme aggression” (de pe albumul omonim din 1989), “Phobia” (Outcast – 1997), “Destroy what destroys you” (Hordes of Chaos – 2009), “Pleasure to kill (albumul omonim – 1986), “People of the lie” şi “Coma of souls” (Coma of souls – 1990), “Violent revolution” (omonim – 2001), “Betrayer” (Extreme aggression – 1989), “Enemy of God” (albumul omonim din 2005).

Sunetul n-a fost cine ştie ce, ba, chiar a murit şi microfonul lui Mille pe vreo două bucăţi, dar atmosfera şi faptul că băieţii au cântat cu sufletul, înainte de toate, a meritat din plin să-i văd.
În mare formă mi s-a părut Ventor (Jürgen Reil), tobarul, care a pornit alături de Mille, acum 27 de ani: extrem rapid, neobosit, precis şi mi-a dat senzaţia că are prea puţine chestii în care să bată. O mare plăcere mi-a produs revederea chitaristului de profund rafinament Sami Yli-Sirniö, muzicianul pe care Mille l-a cooptat în 2001 şi care a marcat renaşterea Kreator.

Show-ul s-a încheiat exploziv cu moshing şi alte alea în acordurile ultra-rapide ale “Flag of hate” şi “Tormentor” (Endless pain – 1985). În cele 30 de minute cât am stat la coadă să-mi recuperez geaca, am avut ocazia să-mi răspândesc plăcerea în tot corpul, retrăind momentele sublime din sală. Când să plec, am dat de gaşca de la Emergency Gate, foarte zâmbitori, amabili şi fericiţi că le cumpărase cineva albumul. Evident, i-am pus să-mi semneze discul.

Nu vă mai zic decât ce v-am zis şi la Sepultura: e din ce în ce mai bine!
PS: De data asta n-am mai uitat aparatul foto…

Tags: concerte, metale, muzici