Încă o surpriză faină!

Mai jos puteţi savura interviul care a apărut acuşi în Numărul 9 al Revistei Literare Luceafărul.

Mulţumiri multe şi eterne Valeriei Popescu!

Să dăm drumul la bandă, deci:

Templierii români s-au lipit de numele tău ca marca de scrisoare, cum spune un cântec. Eşti conştient că renumele lor îl va bate uşor-uşor pe al tatălui lor?

Săru’ mâna, cum se spune, şi mă bucur că prin intermediul Revistei „Luceafărul” şi cu ajutorul tău trăiesc încă un moment fain legat de „Templierii” mei. E bine cum am început, nu? (Fac cu ochiul şi râd, he-he!)
Când m-am întâlnit cu Berilă, Pişta şi Kremvurşt, într-o noapte geroasă de la sfârşitul anului 2009, habar n-aveam încotro s-apucăm. Ştiam însă şi eu, şi ei, că trebuie să pornim la drum şi să izbândim în aventurile pe care aveam să le trăim.
Stătuseră ascunşi prea multă vreme în gândurile mele şi abia aşteptau să trăiască povestea, iar eu îmi doream doream de mult timp să-i cunosc.

Ne-am plăcut din prima, aşa că poveştile au curs precum „înşir-te mărgărite”.
Partea cu „lipitul de numele meu” e ceva la care nu m-am gândit, la fel ca multe altele care s-au întâmplat de când cititorii au aflat că sunt şi templieri români. Nu pot să-ţi spun cât de fericit sunt de acest lucru, pentru că m-am identificat mereu cu unul dintre ei. Iar dacă renumele lor va acoperi numele celui ce le-a dat viaţă, atunci nu pot fi decât şi mai fericit, pentru că, nu-i aşa, la fel cum un învăţător e fericit atunci când e depăşit în ştiinţă de elevul său, ce poate fi mai frumos pentru un autor decât ca romanul scris de el să fie pe buzele tuturor, iar numele său să fie doar pe copertă? E ca la filmele de mare succes: reţii, în primul rând, titlul filmului, dar regizorul, scenaristul, aproape niciodată.

Câte întâlniri cu templierii ne mai pregăteşti?

Nu ştiu, nu ţine de mine, neapărat. Eu doar sunt unul care le spune povestea, nu? Cum i se spunea în vechime? Menestrel, aşa! Numai că trebuie să-mi reiau şi repetiţiile la chitară.
De multe ori m-am gândit cât de bine ar fi fost să avem, măcar pe partea asta, un sistem ca afară, ca cel care a făcut-o celebră pe autoarea lui Harry Potter. Vezi, apropo de ce-ţi spuneam ceva mai ’nainte, lumea reţine mai bine cartea, iar asta, zic eu, e măgulitor pentru autor. Adică, eu sunt. Bine, dacă ajung la nivelul la care a ajuns autoarea respectivă, sigur îşi aduce aminte lumea şi de numele meu. Măcar pentru câte acte caritabile aş face, dacă nu pentru cât de bine scriu, he-he! Am luat-o pe câmpii, spune-mi când să revin…
Gata, am revenit.

Cum spuneam, nu ţine de mine. Adică eu mi-aş dori să mai rămânem împreună vreme de câteva volume, dar mai ţine şi de editură, ca să nu mai zic că Stăpânul Tirajelor este Cititorul. Dacă el este fericit şi bucuros de scrierile mele, atunci vrea şi editura ceva mai mult de la mine.
Ca o concluzie la cele derulate mai sus, cu certitudine va mai urma un volum doldora de aventuri faine. Ce va mai fi după, numai istoria sau ochiul magic ne vor spune.

Pasiunea ta nu e numai literatura, din câte am văzut, ci ai studiat multă istorie, geografie şi chiar teologie, ca să ne porţi în secolele trecute…

N-aş putea spune că literatura e pasiune. Adică nu e doar pasiune. Pentru mine, în ultimii ani, cam din 2006 încoace, plus/minus un an, a fost un refugiu, un mod de viaţă, o fericită cale de a face faţă vremurilor pe care le trăim.
Imediat cum am conştientizat care-i treaba cu alfabetul, m-am pus pe citit. Aş minţi dacă ţi-aş spune că am fost fanul lecturilor obligatorii, dar adevărul iese la iveală ca untdelemnul imediat ce-ţi zic că citeam cu poftă şi mare plăcere poveştile lui Ispirescu, Ion Creangă, Slavici, Eminescu, Barbu Delavrancea, Ion Pop-Reteganul, Nicolae Filimon, Poveştile Nemuritoare (mai ţii minte volumaşele cu poveşti de prin toată lumea), cărţile apărute în BPT (Karl May, Dumas-tatăl) ori cele ale lui Sven Hassel, Jules Verne, San Antonio, A. E. van Vogt, Paul Féval, Philip K. Dick, Michel Zévaco, Frank Herbert, dar neuitând defel nici de Marin Preda ori Ion Băeşu (pe care-i ador), Eliade, Ioan Dan, Vlad Muşatescu, Valentin Silvestru, Ionel Teodoreanu, Fănuş Neagu ori Ioan Groşan. Asta aşa, la prima gândire, pentru că la a doua îmi vin şi mai mulţi în cap, dar cred că o să depăşeşti numărul de semne pentru articol, he-he!

Îmi place să citesc poate în egală măsură cum îmi place să scriu. Iar când scriu chestii serioase, vezi „Templierii”, nu pot să nu fiu documentat. Deoarece, chiar dacă unora dintre cititori li se va fi părut că „Templierii” sunt o scriere uşoară, în spatele întâmplărilor presărate cu umor se ascund, cu modestie o spun, multe ore de studiu individual. Istoria a fost „regina balului”, pentru că iubindu-i atât de mult pe templieri, nu se cădea să inventez prea mult evenimente ori personaje, aşa că, pe cât posibil, am căutat să pun cap la cap adevăruri istorice şi să fac în aşa fel încât templierii mei să fie protagonişti.

Geografia mi-a plăcut vrând-nevrând, că am avut o profă tare faină la Nehoiu, în Şcoala Generală, pe doamna Frăţilă, iar în liceu ne-a rupt domnul Titi. Am mâncat geografia întinsă pe felia de pâine cu unt, parol! Ulterior, am prins şi mai mare drag de ea, pentru că, graţie profesiei, am bătut lumea pe lungime şi lăţime.

Când spui Ev Mediu, n-ai cum să nu aduci aminte şi de partea bisericească. Aşa că popa Potenţiu, părintele Catodiu şi cei doi fraţi pitagorici, Rectiliniu şi Curbiliniu, s-au cerut singuri în desfăşurarea evenimentelor. Acuma, că tot mi-ai adus aminte de partea popească a lucrurilor, să-ţi spun ceva ce n-am spus nimănui, până acum: pe vremuri, am dat examen şi la Liceul Sanitar din Buzău. Pentru că habar n-aveam unde se află liceul, la examen m-a dus unchi-miu. Drumul către Liceul Sanitar trecea pe lângă Seminarul Teologic şi, pentru că examenul la popi se dădea ceva mai târziu, unchi-miu era cât p-aci să mă convingă să mă duc şi la Seminar. „Ce-ţi trebuie ţie Sanitar? Uite, dă aci la popi, că e mai aproape! Voce ai, mustaţa văd că ţi-a dat şi cred că-ţi stă bine şi în patrafir.” Aşa că, după ce-am scăpat de Seminar, am luat la Sanitar, dar am ales să merg la Militar. Liceul Militar „Dimitire Cantemir” din Breaza, unde mi-am şi început, ca să zic aşa, cariera scriitoricească.

Ce alte pasiuni mai ai, de om şi de scriitor.

Asta e o întrebare capcană sau ce? Cum adică ce pasiuni am ca om? Îţi dai seama că nu o să-ţi spun „ceafă la grătar cu cartofi prăjiţi”, da? Darmite ca scriitor!
Ce pasiuni omeneşti am… Păi, ştii deja că-mi place să scriu, să citesc… Aaa, asta intră dincolo, la scriitoriceşti. Bine.
Îmi place să călătoresc. Mult. Dar mult de tot. Dacă nu m-ar „încurca” serviciul (a se citi „dacă aş fi celebru şi bogat din cauza scrisului”) aş bate ţara centimetru cu centimetru. Apoi, după ce aş termina cu a noastră, aş continua cu ale altora.
Sunt fan istorie antică şi medievală. Prin urmare, sunt fan cetăţi medievale şi tot ceea ce este legat de romani, vechii greci, egipteni şi alţii ca ei. Că dinspre daci, săracii, nu ne-a mai rămas mare lucru afară de Sarmisegetuza. Cât o mai rezista şi ea…
Sunt rocker. Până-n ultima celulă de măduvă osoasă. Ascult metale în maşină, la serviciu, peste tot unde-mi permite mediul şi ori de câte ori am ocazia mă duc la concerte. Nu-ţi voi înşira preferinţele la acest capitol, dar pot să-ţi spun că rockul, în special, şi muzica, în general, mi-au fost mereu alături, mai ales când am fost plecat. Şi asta m-a ajutat mereu în scris.

Sunt foarte atras latura feminină a lumii, şi ca să fiu mai exact, de femei. Îmi plac femeile. Pentru chip, trup, mers, zâmbet, lacrimi, mângâieri, oftat, sărut, dor, dar, mai ales, pentru suflet. Ele mi-au fost otravă, dar şi antidot, mi-au fost prietenul cel mai bun, dar şi duşmanul cel mai înverşunat, m-au împins pe scări, dar m-au şi ridicat atunci când eram la pământ. Îmi plac femeile, dar „iubesc femeia”, vorba eternului cântec al lui Cristian Vasile.

Îmi place să gătesc pe muzică. Mă relaxează şi mă face să uit de tot ce e rău afară.

Deci nu stai doar în biroul de scriitor, mergi şi în bucătărie.

Da, pot să stau în bucătărie ore în şir, care, fie vorba între noi, mi-a fost birou şi sursă de inspiraţie, mai ales când spălam vasele. Lăsând birourile pentru alţii mai versaţi, pot să-ţi spun că bucătăria m-a atras de când am început să lipesc clătite pe tavan în bucătăria maică-mii, la Nehoiu. După ce-am zugrăvit tavanul de câteva ori, am învăţat să întorc clătitele în triplu salt mortal.
Tot în intimitatea bucătăriei îmi place teribil să prepar reţete inventate de mine şi sunt un mare fan al mâncărurilor aromate şi condimentate. Cei care mi-au gustat mâncarea şi care au şi supravieţuit, he-he!, zic că aş putea fi un mare bucătar. Simt că asta se va întâmpla cândva. Acum sau în altă viaţă, dar se va întâmpla.
În treacăt îţi spun că sunt mare fan filme bune şi că pot să mă uit ore în şir la emisiuni culinare ori la cele despre călătorii. Ţi-aş mai zice câte ceva, dar zic s-o lăsăm pentru o altă emisiune, bine?

Pe partea scriitoricească e ceva mai simplu, pentru că, înainte de a fi scriitor, am fost om, nu? Hai, c-a fost bună asta, he-he!
Îmi place să scriu. Tare mult. Şi iar zic că dacă nu m-ar „încurca” serviciul, aş face treaba asta cu şi mai multă pasiune. Uite, acum, mi-e dor să ies la o aventură cu Berilă, Pişta şi Kremvurşt ori să mai depăn nişte poveşti din deplasările mele prin lume, ori să vă mai spun câte una de prin facultate, câte şi mai câte…
Plăcerea scrisului îmi este întreţinută în mare parte şi de cititorii şi fanii mei dragi, de prieteni şi cei apropiaţi. Faptul că scriiturile mele fac plăcere atâtor oameni mă face să merg spre înainte şi înspre mai bine, zic.
Din vremuri mai liniştite şi mai de demult am adus cu mine o altă mare plăcere, aceea a savurării ceaiului. Am o colecţie semnificativă de ceaiuri de felurite arome şi tării, pe care le prepar în ceainice de lut sau de fontă, în funcţie de starea sufletească sau de cum îmi pică mai repede la îndemână, he-he!
Crede-mă, este o combinaţie de mare inspiraţie, scrisul cu ceaiul aromat, iar dacă asta se produce într-un cadru cât de cât feeric şi fericit, atunci rezultatul nu poate fi decât unul pe măsura aşteptărilor cititorilor.

Vorbeşte-ne despre cum te-a purtat profesia spre scris.

La prima vedere am înţeles „profeţia”, abia după două secunde m-am elucidat că de fapt era vorba de profesie, he-he!
Prin natura meseriei (inginer de întreţinere aeronave) am fost plecat destul de mult timp din ţară. În timpul unui zbor care părea că nu se mai termină, mi-a venit ideea că aş putea să mă reapuc de scris. N-o mai făcusem din liceu, de când ţineam o „gazetă”, fie ea şi de perete, cu tot felul de povestiri.

Ei, bine, în deplasări am strâns o sumedenie de amintiri şi aventuri care mai de care mai frumoase şi mai haioase. Ideea de a le strânge într-un volum mi-a venit în timp ce priveam nişte stewardeze de la Air France, tocmai sosite la piscina hotelului unde eram cazat. În acea seară m-am apucat de strâns povestirile pentru ceea ce va fi să fie prima mea carte, „Joi seara, în parcare”. A doua zi mă apucam de prima povestire din cea de-a doua carte, „Între două decolări”. Restul a venit de la sine, pentru că scrisul a fost în mine, ţi-am spus. Nu aştepta decât (aşa!) momentul prielnic ca să se manifeste.
Mi-aş dori să fie „ocupaţia mea principală”, vorba lui Moromete, dar în condiţiile noastre neaoşe nu este posibil. Nu sunt atât de celebru încât cât să-mi permit să nu am un serviciu stabil. Dar, cum ziceam, mi-aş dori ca ocupaţiunea mea principală să fie scrisul, iar cea mintală, serviciul.

Ce speri să îţi aducă această toamnă literară?

Semne bune toamna are, ca să zic aşa. Sper să am câteva lansări ale Cărţii a II-a a „Nepovestitelor trăiri ale templierilor români”, prin septembrie, iar la sfârşit de toamnă, la Gaudeamus, poate o să am ocazia să mă bucur pentru o nouă carte apărută la Editura ALL. Cred că asta a fost ultima întrebare, nu? Ce repede au trecut celelalte…  Săru’ mâna mult şi să ne recitim sănătoşi cât de curând ori când o fi să fie.

Tags: Adrian Voicu, Interviu, Revista Luceafărul, Valeria Popescu