Gulaş în oală de Corund, dezmierdat de gagici metalice

Din străfundurile-mi  cardiace îi dedic această reţetă elfei Oana. Pentru lămuriri totale citiţi, vă rog, Surpriza, Cireaşa de pe tort şi Frişca aplicată peste.

Avertisment!
Reţeta se va urmări cu tot cu link-urile aferente, pentru efect auditiv, vizual şi salivar maxim. Am zis!

Io totdeauna am comparat felu’ ăsta de potol cu o unguroaică bună şi fierbinte, ca aia de mă servise într-un restaurant de lângă Balaton, pentru prima oară-n viaţă, cu gulaş.
Cu imaginea vie-n minte, pofta mare pe limbete şi abnegaţie maximă-n fiinţă, am început să-mi pregătesc frontul de lucru, pentru că doream să iasă ceva de mare aromă şi deosebit gust. Şi ce metalifere merg mai bine cu un gulaş ungurean decât alea produse de gagici? Obiectivele fiin propuse, să purcedem, aşadar…

Pe celebrele acorduri „Alone” ale şi mai celebrelor fete de la Heart, am purces la preparatul roşiilor pentru zamă.
Am scos bucăţile de carne de vită din răcoarea frigiderică şi le-am intromisionat sub jet, să mai lase din sânge. Când a început „Secret” (Heart) am purces la tăierea cărniţei sub formă de cuburi mai mici şi mai mari, ca să nu se işte monotonie în preparat. O palmă de kaizer uitată prin frigi a fost mărunţită, găsindu-şi liniştea şi utilitatea printre cuburile de carne ce odihneau într-un castron. Patru ardei iuţi, dar verzi, au fost rapid deposedaţi de bărbăţie (le-am scos seminţele) şi făcuţi rondele, amestecaţi cu carnea, 4 căţei de usturoi şi un praf de sare. Piesa mea favorită Heart, „Will you be there”, m-a împins la inspiraţie şi am mai adăugat şi ceva busuioc proaspăt, pentru desăvârşire olfactivă.

Câteva minute mi-a luat, mai precis 4:37 (Vixen – How much love), ca să nudez toate roşiile şi să le aduc manual la stadiul de suc de culoarea iubirii (roşu, adică, he-he!), bogat în vitamine şi seminţe. O căpăţână fragedă de ţelină a fost dezvirginată de frunze, mărunţită şi trimisă la visare (Heart – These dreams) în oala cu sucul de roşii.

Aşaaa… Cu ochiu’ fizic am tras o privire pe masă, iar cu ăl al minţii, prin gânduri, şi mi-a rezultat că trebuie să mă ocup şi de ceapa roşie, ungureană. Tocmai bine începuse „Cryin’” (Vixen) şi am dat cu julienu’n vreo două-trei cepe, apoi le-am oferit wokului primitor, cu ceva ulei de obraz subţire (şi colesterol, asemenea). Am stat puţin pe gânduri, dar „Love is a killer” (Vixen) m-a pus să adaug şi morcovii executaţi rondele (mă rog, cred că „love” rima ceva mai bine cu morcovii întregi), alături de nişte sare, piper, boia dulce (ceva mai multă, pentru culoare) şi praf de chili. S-a iscat o sfârâială adânc mirositoare, care mi-a penetrat nările până-n fundu’ capului!

Nu mai ştiu câte minute am lăsat amestecul din wok să-şi facă damblaua, dar cu „All we are” (Warlock) în atmosferă am pus la dres şi oala cu sucul de roşii. Ca să nu se simtă prea stinghere bucăţelele de ţelină, am adăugat şi vreo 5-6 cartofei tăiaţi cubuleţe mici, ca pentru tocăniţă.

A trecut şi „I hate myself for loving you” şi „I love Rock’n’Roll” (Joan Jett) până a început sucul de roşii să fiarbă, dar asta a coincis şi cu maturizarea aromatică a cepei şi căpătarea unei culori vii, deosebite a întregului ansamblu din wok. Parcă mă implorau să arunc şi cărniţa peste ele, fapt ce nu am aşteptat prea mult, că tot mă îndemna Warlock cu „Fight for rock”. Eh, acuma să fi văzut fum şi simţit arome, să dea boala! Cred că au avortat instant toate pisicile din cartier!

Cât am mai citit nişte socată de Biborţeni (pe parcursul preparării minunatului produs ungurean, am ras 3 litri), cât am mai spălat nişte vase şi am golit „pântecoasa” de Corund, pe care o pusesem plină cu apă pe pervaz cu multe ore înainte (aşa se face, mi-a zis lumea care le fabrică), numa’ ce-a răsărit Lita Ford în vână şi volum cu a sa piesă care pe mine mă rupe la fizic, „Playing with fire”. A fost semnalul care a declanşat umplerea pântecoasei cu produsul oalei cu suc + cel al wokului cu de toate şi vârârea ei la cuptor.

Îmi propusesem să nu mai umblu la cuptor decât după o oră, dar m-a anunţat mirosul de ars după vreo 40 de minute, că dăduse în clocot zdravăn şi curgea p-afară. „E-hee… Ai dreptate!”, i-am zis eu lui Doro, care băga la greu „Hard times” şi am scos oala s-o examinez. I-am adăugat vreo trei pumni de Gnocchi de la Barilla şi tot atâţia pumni de frunze de ţelină tocate mărunt.

Am mai intromisionat-o fix cât a mai ţinut „Stranded” – Heart, „Shot of poison” – Lita Ford, „World gone wild” – Doro.
Ce-a ieşit, copii şi fraţi, staţi puţin şi-adulmecaţi, şi musai să şi gustaţi, este… cum să vă zic? Exact ce vă povesteam la început, cu unguroaica aia: bun rău, iute, aromat şi cu zamă puţină! Bă, să dea boala, a ieşit mai bun ca al ungurenilor!

Acuma, mai jos, e un exemplu de prezentare a tacâmului pentru mine, da?

Iar în ultima poză, adică şi mai jos, e un exemplu de prezentare pentru musafiri. Notaţi că tacâmul meu e tot ăla din dreapta, da?

Tags: acasă, bucătărie, fun, reţete cu personalitate