Filme-n linie Patru

Public Enemies (2009)
Varianta americană a filmelor cu haiduci. Ăsta fiind al nuştiucâtelea film despre vestitul John Dillinger, dar de departe cel mai mişto. De ce? Păi, primul motiv ar fi din cauza lu’ Marion Cotillard (doamnele întâi!), pe care o iubesc şi care e o finuţă şi o drăguţă şi o bunuţă. Al doilea, da, evident, ar fi nenea Depp, un şarmant, un elegant, un galant şi pentru că-i stă atât de bine în rolul de dur. Al treilea ar fi costumele şi decorurile şi maşinile şi toată atmosfera din perioada aia tumultoasă.
Un film care nu plictiseşte deloc pe cele două ore. Cel puţin, pe mine nu m-a.

A Good Year (2006)
De la „Gladiator” nu cred, hai să nu exagerez, da’, repet, nu cred că am mai văzut un film cu nea Crowe, care să-mi placă aşa de mult. O fi din cauza aerului de Provence, nu ştiu, cert e că l-am gustat până la ultimul minut.
Peisajele sunt superbe, atmosfera e de vacanţă veşnică, iar de Marion Cotillard, v-am mai zis, e sexy, bună, frumoasă, franţuzoaică şi are bistro. Mă rog, personajul, nu contează…
Muzica e faină rău, lumina din film e de extremă magie, tată, iar Tom Hollander (Pride and Prejudice, Valkyrie, Pirates of the Caribbean) e delicios pe alocuri, mai ales când vine la moştenirea provensală a lu’ Crowe. E de revăzut, zău!
V-am zis că vreau şi eu o viaţă d-asta?

Chéri (2009)
Un film despre curtezane cu o Michelle Pfeiffer absolut fermecătoare. Era mama lor, surori şi fraţi, femeie de femeie, a boalii să fie ea!
Foarte mişto prins aerul la ceea ce a fost Belle Époque, cu clădiri, maşini, caleşti, veselă, mobilier, ca să nu mai zic de costume. Cât dracu’ au muncit omuleţii la un costum d-ăla pentru o scenă de un minut?
De mare neinspiraţie mi s-a părut băieţelul Rupert Friend, nimerit dracu’ ştie cum în rolul lui Chéri. Mă rog, eu nu sunt specialist, sunt doar văzător de filme, dar habar nu am ce a vrut să spună autorul prin intromisionarea lu’ puştiulică ăla urât în braţele lu’ tanti Pfeiffer.
Face parte din genul de filme pe care nu-l voi mai revedea.

Mediterraneo (1991)
Sculă de film cu nişte trupări macaronari ce rămân câţiva ani pe o insulă grecească, un rai pe Pământ, nu alta! Subiectul este nimicitor de fain, iar soldaţii, în manifestările lor tipic italieneşti, sunt de mare belea.
Peisajele sunt dumnezeieşti, ăia joacă de zici că eşti cu ei, acolo, iar Vana Barba este cireaşa de pe tort. Sexy rău, tată! Dacă nu pentru căsuţe albe, mare nefiresc de albastră, nebunia subiectului şi a jocului actoricesc, măcar pentru madama asta uitaţi-vă la film!
De revăzut într-un peisaj corespunzător, cu câteva tanti Vana plutind prin preajmă…

The Truman Show (1998)
Filmul atacă o nebunie de idee, dar, uitându-mă afară, nimic nu mi se mai pare anormal. Un reality show de proporţii uriaşe îl are ca subiect pe bietul Truman, reprezentat de Jim Carrey. Şi toată acţiunea stă pe Truman, normal, care se prinde că ar cam fi artificială lumea în care se învârte el şi, uşor-uşor, îi vin idei de ducă.
Filmul m-a plictisit oarecum, dar sfârşitul a fost ca lumea. Da, mie-mi plac alea cu happy end, ca să fim bine înţeleşi.
Recomandat personajelor mult mai culte decât subsemnatul.

The Rebel (2007)
O tâmpenie cu karate vietnameze! Piei, drace!
De recomandat la duşmani şi duşmance, he-he!

Va urma.

Datorii: Caius, Vania.

Tags: filme