Filme-n linie Cinci

The Accidental Spy (2001)

Hotărât lucru, nu a fost ca-n „Rush Hour”. Greşeala mea că am crezut că păstrează ceva urme din minunata serie, mai ales că în acelaţi an a apărut meseriaşul de „Rush Hour 2”.

Fiind cu nea Jackie, are nişte scene faine cu karate, cu nebunii şi contorsionări de-ale lui + cascade incredibile. E tare de tot faza cu alergatul prin bazar (acţiunea e pe la turci, prin Istanbul) în curu’ gol şi cum se bate el aşa acoperindu-şi cocoşelul, he-he! După care o dă-n fasole!

Poate l-aş mai vedea pentru scena de care vă zisei.

 

Grindhouse – Death Proof şi Planet Terror (2007)

Astea-s nişte filme unde iar s-au jucat Quentin Tarantino şi Robert Rodriguez.

Cică „grindhouse” e un termen dat unor cinematografe americane ce rulează filme îndoielnice, abundente în sex, sânge, carne explotând and shit.

„Death Proof” e al lui Tarantino şi e cam ciudăţel, mă rog, n-a fost pe gustul meu. E despre un psihopat, Kurt Russel, care omoară bunăciuni. Le urmăreşte, pac-pac!, şi intră cu maşina lui de cascadorii în ele, prin urmare încep să zboare picioare, creieri şi hălci de carne de gagică bună. Până la urmă îi fac şi lui felul nişte dive cu craci, ţâţe şi cururi de concurs. Plictisitor.

„Planet Terror” a venit la pachet cu ăla de mai sus, numa’ că e despre zombie şi e făcut de Robert Rodriguez. A fost fain, chiar dacă dădea cu sânge peste tot. Cum ziceam, zombie peste tot, maţe şi creieri smulşi, dar şi umor cât cuprinde, din cel mai negru, he-he! Vezi gagica care în locul piciorului amputat primeşte o mitralieră cu care împarte dreptatea.

E delicioasă şi faza cu motoreta mică (care accelera de la 0 la 50 km/h în 4 secunde). Efectele de pelicula uzată sunt beton şi parcă eram în cinematograful lui nea Ion de la Nehoiu.

Mişto, fain, da’ nu mâncaţi dacă vă uitaţi la el.

 

The Tournament (2009)

Un film care m-a indus în eroare din cauza distribuţiei, subsemnatul fiind fan Robert Carlyle, ca să n-o mai pun la socoteală pe bunătatea de Kelly Hu. Sânge, puşcoace, grenade, căcaturi. Un film cam scremut, după opinia mea. Naşpa!

 

The Ugly Truth (2009)

Făinuţ, numa’ bun de văzut la o sămânţă când plouă, care arată neştiutorilor câteva trucaje folosite de sexul frumos, viclean, da’ bun, he-he! O producătoare bună (Katherine Heigl) dedicată trup şi suflet meseriei, ajunge să accepte sfaturile unui nene idolatrizat de tot oraşul (Gerard Butler) ca să intre şi ea în rândul femeilor cu viaţă sexuală. Urmează tot felul de faze haioase, dintre care se detaşează ce cu chiloţii orgasmici cu telecomandă.

Nea Butler e mult mai tare ca-n filmul în care striga din toţi rărunchii „This is Spartaaa!”.

 

The Brothers Bloom (2009)

Am crezut că e o comedioară cu escroci, da’ la final s-a jucat de-a râsu’-plânsu’. M-a plictisit pe alocuri, dar i-am iertat din păcate pentru prezenţa în acţiune a unei preferate de-ale mele, zicând aci de Rachel Weisz. Rolul a fost de psihopupu, da’ tot bună a rămas, să dea boala!

Cu Adrien Brody nu o să mă împac niciodată, iar Mark Ruffalo a fost excelent, ca şi chinezoaica de-o are parteneră.

Merge de văzut o dată. Şi gata!

 

Mickey Blue Eyes (1999)

O bomboană de filmulete, nu alta, o comedie super faină cu mafioţi şi case de licitaţie.

Faza cu nea Hugh Grant învăţând să vorbească precum mafioţii e genială.

Alături mai sunt Jeanne Tripplehorn (sexoasă ca la balamuc), James Caan, Frank Vitale, Joe Viterelli în roluri de fiică, tată, mafioţi şi tot tacâmul. Eu zic că merită văzut şi revăzut.

Datorie: Gabriela.

Tags: filme, timp liber