Evadarea a unşpea

Muzeul CFR
În urmă cu ceva vreme, am decis să facem o incursiune pe la Gara de Nord, să vizităm Muzeul CFR. Am ajuns pe Calea Griviţei 193, în spatele Gării de Nord şi a trebuit să luăm clădirile prin eliminare pentru a găsi muzeul cu pricina. Nimic din ceea ce arăta fosta Casă Tehnică a Căilor Ferate, construită secolul trecut, în perioada interbelică, nu ne ducea cu gândul că acolo putea să fie ceva de interes pentru noi: pereţi scorojiţi, tencuiala picată şi o ciurdă mare de cetăţeni cu bagaje şi purcel, adunaţi în faţa scărilor. Cred că respectiva clădire nu mai fusese renovată din mai 1953, când se mutase Muzeul CFR acolo.

Ei, bine, trecem pe lângă târla de melteni şi ajungem la o uşă pe al cărei geam era lipită o hârtie cu orarul. Din citirea hârtiei rezulta că avem acces. În hol ne-a luat în primire un nene badigard speriat şi ne-a recitat: “Muzeul e închis că e doamna în concediu”. Mai multe nu am reuşit să aflăm de la el, dar cert a fost faptul că dreptatea părea să fie de partea lui.
Dezamăgiţi din cale-afară am făcut cale întoarsă cu gândul că poate o să fim norocoşi vreodată să n-o mai prindem p-aia în concediu…

Muzeul Naţional de Istorie
Nu mai fusesem aici de când eram prin liceu, ceea ce înseamnă câţiva ani., dar ce mare dezamăgire am trăiiit…
Nu ştiu dacă realizează cineva drama MNIR, dar mie mi s-a părut cel mai trist, sărac şi slab organizat muzeu. Păi, în primul rând era deschis numai parterul, pentru că, aveam să aflu de la un nene observator, de prin partea locului, etajele superioare, din lipsă de fonduri şi organizări perpetue, nu mai fuseseră deschise de vreo… 7 ani?
În al doilea rând, exponatele de la parter, din neolitic , epoca de fier, bronz etc. erau separate de nişte paravane de hârtie, sau cam aşa ceva, şi stăteau laolaltă cu nişte rânduri de scaune care aveau nişte ecrane de poiecţie în faţă, mă rog, o nebunie alandalescă…

Lapidarium-ul, sala cu felia din Columna lui Traian şi alte bucăţi de monumente romane, greceşti sau medievale româneşti, a fost cea care mi-a pus capacul: absolut orice exponat de pe vremea dacilor şi a prietenilor romani, era un mare “fake”. Tot, tot, tot! După care mi-am pus problema dacă e ceva din ceea ce văzusem real. În afară de supraveghetori…
Singura parte cu adevărat reală, drept încântătoare şi dătătoare de fiori în suflet, a fost Sala Tezaurului, ultima ca vizitare. Aici am putut admira în linşte şi voie Tezaurul de la Pietroasele (Buzău, da?), Tezaurul de la Apahida (ghe la pretenii ghe la Cluj), bijuterii ale casei regale şi câte şi mai câte.

Plus: la ieşire, mi-au sărit în ochi afişele lui nenea Radu Oltean şi am luat şi eu vreo două, că-s făcute fain şi la 10 lei bucata, merită cu vârf.
Minus: dezinteresul autorităţilor care, parcă, aşteaptă să se prăbuşească sub propria-i greutate ceea ce credeam că este cel mai important muzeu de istorie al ţării.

Tags: muzee, timp liber