Evadarea 4

Cum se făcuse frumuşel afară am zis că n-ar strica să ne facem vânt către respectivul parc, mai ales că acolo era în toi şi Târgul Naţional al Industriei Uşoare.
Din punctul meu de vedere, cred că este cel mai “nud” parc din câte există în Bucureşti. Pe lângă asta, este şi foarte trist, mă rog, poate acuma, când nu sunt frunze prin copaci şi nu reuşeşte nimic să mascheze megalomana arhitectură de pe deal (Casa Poporului, pentru nefamiliarizaţi). Nişte alei, nişte pomuleţi golaşi şi stingheri, nişte bănci singulare, o imensitate de loc plat, care ar arăta mult mai bine împădurit, parol, sau cu niscaiva stânci artificiale aruncate prin el, sau altceva care să-l umple şi să-ţi facă privirea să se oprească.

Pe partea dinspre gura de metrou, nişte oameni inspiraţi au realizat din cauciucuri de maşină tot o ţestoasă roşie, o girafă portocalie, un elefant mov sau palmieri albi. Singurii care se pupă-n culoare sunt nişte copăcei contorsionaţi de gândul artistului care i-a creat şi care bănuiam noi a fi baobabi. Feluriţi copchii îşi scot părinţii sau bunicii la relaş printre ciudatele caucioace. Chiar şi aşa, ciudăţeniile realizate din resturi auto reprezintă singurele pete de culoare în imensitatea unui loc care ar putea fi atât de frumos, pentru că poziţionat bine, este. Mai trebe nişte idei.

TÂRGUL NAŢIONAL AL INDUSTRIEI UŞOARE

Ei, bine, pentru că permitea locul, taman în mijlocul parcului care-i va găzdui pe Depeche şi Madonna, s-a născut acu’ ceva vreme şi un uriaş cort alb, unde se desfăşoară respectivul târg.
Am ajuns aici mai mult impulsionat de Păfurişa, că auzise ea de la o prietenă cum că sunt lucruri faine (ţoale, piele, încălţăminte) la preţuri de producător. “Adică?” „Adică patru sute de mii o pereche de ghete de piele cu blană pe interior”.

Ca să vezi că nimic nu e de departe cum s-arată de aproape, nu numai că n-am găsit pantofi la preţul lăudat, dar cam toată marfa era naşpa: ţoale ciudate sau terne, pantofi model-de-mort (carton sau alte materiale ecologice) iar pielăraia (HGG – haine, geci, genţi) avea nişte modele care nu aveau nimic de a face cu bunul gust.

La un final, mie mi-au sărit în ochi nişte curele faine de la nişte tipi din Târgu-Mureş, la 20 de lei şi o pereche de bascheţi de piele (Cluj), model ca ăia de pe vremea noastră, cu apărătoare de cauciuc la gleznă, iar Păfurişei nişte pijamale cu motive zoo (Constanţa).
Dezamăgiţi din cale afară am pornit spre…

.

.

.

.

TÂRGUL MĂRŢIŞORULUI

… de la Teatrul de Operetă. Aici măcar era cald şi era plin de viaţă şi de culoare. O multitudine de gagici probau brăţăruţe de felurite materiale, cerceluşi cu cristale “şvaroţchi” (al dracu’ “Şvaroţchi” ăsta, ce popular a ajuns!), insigne, smotocei austrieci sau germani de fabricaţie chinezească, pulovăre din lame “Mach 3” peruane (căci, da, erau două standuri şi cu amerindieni d-ăştia), argintăreală sub diferite aspecte şi câte şi mai câte. Treaba asta se întindea la tot parterul casei de bilete şi foarte puţin din primul etaj.

De mare deliciu a fost standul cu dulcegării, unde se vindea nuga sub diferite gusturi şi prăjiturici din pastă de migdale, o nebunie dulce-dulce-dulce. Vă recomand să încercaţi, vreodată, nuga cu smântână în stil italian.
O curiozitate pentru nas a reprezentat-o mărţişoarele realizate ingenios din mirodenii şi locul unde un nene vindea brânzeturi puturoase, anşoa şi salam italian.

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL

După o istorie zbuciumată, care însumează binişor peste un secol, Muzeul Militar îşi găseşte locul în fostul sediu al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, vis-a-vis de SMC (Spitalul Militar Central), pe strada Mircea Vulcănescu.
După ce-am salutat cu “La mulţi ani!” doamnele de la casă, am purces la subsol, la “Istoria străveche” cu scule, unelte, arme sau obiecte de cult din cele mai vechi timpuri, trecând de la silex, la fier sau bronz.

La parter am trecut rapid prin epoca dacilor şi a Daciei Romane (am admirat o balistă romană excelent reconstituită), ajungând la preferata noastră, epoca medievală. Aicea am rămas mut în faţa raclei în care a fost păstrat craniul lui Mihai Viteazul, a primului tratat românesc de artă militară “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, impresionantei colecţii de pistoale, puşti, archebuze, tunuri, săbii sau a manuscrisului aparţinând lui Conrad Haas, părintele rachetei.
Deosebit de sugestive şi foarte bine realizate mi s-au părut machetele diferitelor cetăţi din vechime (Câlnic, Prejmer, Sibiu, Braşov, Suceava, Râşnov) şi ale fortificaţiilor, a pieselor de marină, aviaţie, artilerie sau a blindatelor.

La etajul I am intrat intrat în perioada paşoptistă, a bătăliilor pentru obţinerea independenţei şi perioada celor două războaie mondiale.
S-au lăsat admirate o seamă de obiecte care au aparţinut unor mari nume ale acestui neam, amintind doar de Cuza, Carol I sau Mareşalul Antonescu. O puternică impresie mi-a lăsat o poartă originală, cred, de la cetatea Vidinului.
Incursiunea în Pavilionul A (centralul) am încheiat-o la parter, cu sala unde odihneşte celebrul drapel cu gaură, sala “Revoluţia română de la 1989”.

În curte odihneşte un întreg arsenal de tunuri şi mitraliere de toate calibrele, antiaeriene, navale sau de uscat, mine marine, mortiere, obuziere, vreo două platforme cu rachete antiaeriene şi un obuzier uriaş desfăşurat pe patru vagoane.
Înaintând spre fundul curţii am depistat câteva tancuri de mare valoare istorică: Renault FT-17 şi R-35, două tancuri Skoda, un autotun rusesc SU-76, legendele ruseşti T-34 şi T-55 (ăsta din urmă, secţionat) şi una nemţească, Panzer IV. Un tractor semişenilat “Famo 18T” se descompunea lent lângă scula germană.

Întâmplător am nimerit şi în ultimile două colecţii “indoor”, cea de uniforme şi arme albe şi cea de aviaţie.
Colecţiei de uniforme şi arme nu prea i-am văzut rostul, deoarece pavilionul central abundă astfel de articole, dar probabil nu aveau cu ce umple clădirile adiacente. În schimb, colecţia de piese de aviaţie m-a lăsat puţin cu gura căscată. În clădirea-hangar erau înghesuite mai multe exemplare de avioane (IAR 93, IAR 80, motoplanorul IS28, NARDI FN305, YAK-11, machetele 1:1 ale jetului lui Coandă, Vlaicu I, II) şi elicopter (IAR-813), elici uriaşe, un MiG-21 secţionat, motoare (cu piston, cu jet, multe-multe) şi accesorii perfect conservate, decât am văzut la Muzeul Aviaţiei. Colacul peste pupăza ţipândă a fost un aeroplan unic pe planeta noastră, singurul de tipul lui care se află în stare de funcţionare şi se numeşte FLEET F-10G. Bravo celor care au făcut lucrul ăsta unic şi posibil.

În treacăt, mai adaug faptul că am pus mâna pe modulul de coborâre al rachetei Soiuz, ăla cu care s-a plimbat Dumitru Prunariu pe deasupra planetei natale. Alături, putea fi admirat şi costumul de cosmonaut. Pe pereţii adiacenţi l-am remarcat în multitudinea de poze şi pe fostul meu coleg de serviciu, de odinioară, cel care a “pierdut” în faţa lui Prunariu, comandorul Dumitru Dediu. Mare boier…

Plus: aerisit, în ciuda miilor de exponate, explicaţii multe lângă ele, inclusiv pentru cele din curte.
Minus: aş fi făcut ceva şi cu tancurile şi tunurile-alea din curte, un garaj, ceva, să nu le mănânce rugina.
Mare uimire: n-am înţeles de ce tancurile româneşti erau înconjurate de garduri vii şi nu se vedeau decât turelele. În bucăţica asta de muzeu s-a adeverit zicala “unde se termină logica, începe armata”.

... other posts by Neliniştitu'