Despre o ”Oranjerie” magică
Alexandra Niculescu a terminat Dreptul, a urmat cursuri de literatură și cultură spaniolă și din America Latină la Universitatea din Barcelona, îi place să citească chestii nu la îndemâna oricui (Juan Marsé, Ionesco, Ishiguro, Murakami) și scrie povești de tot felul.
Am cunoscut-o la lansarea ”Oranjeriei” sale și este cam așa cum e și ultima ei carte: luminoasă și toată numai zâmbet când o privești de departe, misterioasă și delicată când ești aproape de ea.
Cartea este impecabil realizată, copertă (Elena Drăgulelei-Dumitru), grafică, hârtie de fină calitate, oglinda paginii impecabil gândită pentru o citire neobositoare, toate acestea fiind meritul Violetei Borzea și Editurii pentru Artă și Literatură.
Fiecare dintre cele 25 de capitole ale ”Oranjeriei” este o poveste, mai tristă sau mai veselă, cu siguranță mai diferită decât poveștile pentru copii cu care suntem obișnuiți, dar nelipsită de ingenuitatea specifică celor mici, un plus aducându-l și ilustrațiile Silviei Mitrea.
Prin urmare, încă din primele pagini suntem învăluiți de naivitate juvenilă, de exemplu ”peștii sunt ai mării, nu trebuie mâncați” ori să împingă un nor bătrân (care se mișca greu, deci era moș) din calea soarelui ca să fie din nou cald și să încălzească marea, sau, ceva mai încolo, în carte, cum că ”în pian e doar muzică, nu mai e loc de altceva”.
Cuvintele din frazele Alexandrei au forță și împing imaginația cititorului la a vedea exact ceea ce personajele ”Oranjeriei” au în fața ochilor. Astfel, oranjeria este descrisă ca o seră care ocupa tot ecranul televizorului, ”aproape încercând să împingă marginile lui”.
Candoarea autoarei transformate în copil intră pe un tărâm atât de familiar și râvnit de cei mici, cel al dulciurilor, aflând la un moment dat ce trebuie să știe să facă o fată ca să găsească un soț bun: spumă de căpșuni!
Scrierea Alexandrei debordează de fantezie și e delicioasă precum și denumirile personajelor ce se vor a fi rele, respectiv Omul-de-Spumă, iar cu fiecare pagină întoarsă, personajele principale Isa, Ed, Talita, Asi, Cairo sau Farouk purtându-ne în alt loc, către o altă aventură mai mult sau mai puțin domestică.
”Oranjeria” m-a atras din prima pentru că mi-a plăcut ideea unui loc plin de portocali și lămâi, eu având o slăbiciune pentru citrice, unde mai pui că acest loc este și magic, este o altfel de Arcă ce se plimbă prin lume pe la cei care cred în ea, abundă de bunătăți și mai împlinește și vise.
După ce am terminat cartea aproape că-mi părea rău că eu nu am văzut-o nici prin curte, nici în concediu și nici măcar în drumul meu către serviciu, însă Alexandra Niculescu mi-a lăsat la final o speranță: oranjeria ”poate există doar pentru cei care o caută”…
Prin urmare, dragi cititori, nu încetați să căutați oranjeria, pentru că, chiar dacă totul va reveni la normal după ce ați fost acolo, vă va fi mult mai bine.
