Cu cântarul la psihiatru – Înc-o dată, măi flăcăi!

Încercam de câteva zile să obţin detalii despre vreun loc unde să pot calibra un cântar de precizie pentru compania unde lucram. Întrucât băteam pasul pe loc ca la semaforul de la Universitate, m-am dus la nenea de la care-l cumpărasem, să-mi dea o soluţie, un nume, orice. „Şara Al Jumhuria”, îmi scrise ăla nişte viermi pe o bucată de hârtie, „Economy Building”. L-am pupat urgent, m-am dus la birou, am luat cântarul de-a spinare, că, deh!, aveam experienţă de-acuma, şi am strigat un taxi. Îi arăt biletul, îi zic şi pe gură, ăla grohăie scurt şi plecăm către metrologie.

Am umblat cu taxiul destul de mult încât să-mi dau seama că băiatul de la volan n-are habar de engleză ori alt mijloc de înţelegere a dorinţelor mele de serviciu, darmite de strada cu pricina! În schimb, aflând că sunt român şi vecin cu bulgarii, mi-a bălmăjit că tac-su ştia „mia-mia” (foarte bine) bulgară şi sârbă. Lucru pe care l-a şi făcut: mi l-a dat pe tac-su la telefon şi am rupt-o cu el pe “bulgarătă”! „Ane şoaia ingliş, verii gut bulgarskii i srpskii”, mi-a confirmat vocea lu’ tac-su şi m-a luat pe bulgarătă de nu m-am văzut. Am un frend în Bucale care a absolvit română-bulgară şi am zis că s-o fi prins ceva şi la mine, la câte beri am băut împreună. Aşa că am început să-i dau lu’ moşuletele de la telefon cu „cântarătă”, „metrologicătă”, „uliţătă Al Jumhuriată”, „etctătă”. Acuma, oricâtă ştiinţă şi bunăvoinţă avea moşuletele, nu se putea înţelege cu ce „limbătă vecinătă” cu noi îi frământam eu în telefon. „Ane tcalem arabic şoaia. Gut ingliş, frenci, şoaia ruskii”, m-am scuzat eu cu ce limbi ştiam mai bine. „Romania gut?”, făcu moşul dornic de conversaţie. „Gut! Gut!”, minţii eu sincer. „Uelcăm to Libia, săr!” „Şucran, şucran”, zic eu şi decid să pun capăt conversaţiei inutile în limbi paralele cu interlocutorii. „Bă!”, îi zic şoferului în româneşte. „Vezi că întreabă tac-tu de tine!”

Ăla ia telefonul, dar mi-l pasează instant. „No spic yugoslavian?”, îl auzii din nou pe moş cu speranţă. „Drace! Când zici, bre, c-ai fost ultima oară plecat din ţară?”, am râs eu la ăla în româneşte. „Sorii?”, face moşul de dincolo. L-am dezumflat cu răspunsul meu negativ, dar el n-a disperat şi mi-a mai băgat ceva în „arabgleză”, încheind triumfal: „Sorii săr, uelcăm tu Libia, săr!”. „Şucran jazilan!”, am spus eu pe limba lor „mulţumesc frumos”. „Andreea, ai legătura!”, îi spun eu şoferului, dându-i telefonul între deşte. Între timp, el căutase fără de succes strada respectivă.

A mai bârâit cu tac-su la telefon vreo două minute şi părea că se luminează la faţă. „Ha?”, făcui eu la el cu speranţă. „Hmm!”, zise el dând din umeri a „cine ştie?”. După care am mai oprit de nenumărate ori să întrebăm unde se pot calibra cântare. Deduceam chestia asta din faptul că mă căra după el să le-arăt posibililor ghizi obiectul, ca ăia să facă niscaiva conexiuni prin sinapsele capului.

Într-un final, am nimerit strada. După alte încercări eşuate gen „arată cântarul”, vine triumfător şi-mi zâmbeşte: „Ochei mai frend!”. Şi mă lasă în faţa unei clădiri de tip ICECHIM, lungă, îngustă şi înaltă. „Bara-hara-hara”, făcu el repede, ceea ce n-am înţeles un bob din ce-mi zisese. Văzând că mă uitam la el ca românii la ’89, a fost sau n-a fost, a adăugat rar şi câteva cuvinte ceva mai cunoscute mie: „Mizan, dor sadâs”. „Aha!”, făcui eu ca soarele la răsărit. „Mă duc cu cântarul la etajul 6! Bravo, mă! Şucran, şucran jazilan!” „Alarahbii osiaa (cu plăcere)”, răspunse el, îmbogăţindu-mi dicţionarul formulelor de politeţe. Booon…

Intru în clădirea respectivă şi dau de doi pătrăţei la intrare. „Normal”, zic, „altfel nu se putea!” Pun cântarul pe masa ălora şi-i întreb cu speranţă: „Spic ingliş?”. „La!”, răspunde grasu’ din stânga cu voce groasă, adică „Pula, mai încearcă!”, pe limba lor. „Bine”, zic,.”hai, să-ţi dau pe cineva la telefon”. Şi-l sun pe amicul Amran, pretenarul de la magazinul de cântare personale, îl ştiţi, despre care aflasem că are neamuri prin Mangalia şi Odorhei. „Amran, pupa-te-aş pe turban, zi-i la băiatu’ ăsta că am un cântar de firmă şi vreau să-l calibrez, iar cineva mi-a zis că aici e institut metrologic, ceva!” „OK!”, zise ăla binevoitor. „Dă la mine, măi!”

Am întins telefonul pătratului uman, a stat cu el la ureche un minut fără să zică nimic, a spus la final „OK” şi mi-a dat telefonul. În două secunde îl opreşte pe unu’ care trecea prin faţa noastră: „Hara-hara, spic ingliş?”, îl întreabă el pe ăla, cu accent pe ultimul „i” de la „ingliş”. Trecătorul nevinovat se uită uimit şi răspunde iar „nu” pe limba lor. „Hara-bara-hara?”, continuă pătratul de la masă. „OK!”, zice trecătorul şi mă ia de mână, trăgându-mă după el pe un hol de la parter. „Şucran, şucran!”, strig eu fericit la portari sau ce dracu’ erau.

Mergem prin parterul ăla şi tot mergem, până ajungem la nişte birouri fastuoase, cu portrete mari pe pereţi şi fotolii grele de piele. „Hă!”, mă lasă ăla în faţa unui birou, arătându-mi cu degetul pe unu’ în costum. Şi s-a topit ca „ginii in dă batăl”, înainte s-apuc să mă întorc să-i mulţumesc.
Înăuntru era unu’ care aducea cu Salam (Florin) lucrat puţin la sală şi care vorbea la trei mobile deodată. „Uite-l pe Iorga al telefoanelor mobile, să n-am parte!”, mi-am exclamat în cap, mut de admiraţie. În fine, îmi vine şi mie rândul la băgat în seamă. „Hara!”, face ăla către mine cu capul.
Intru, dau „săru’ mâna”, pun cântarul printre mobile şi revin cu întrebarea cheie: „Spic ingliş?”. „La!”, neagă ăla. „Moment”, zic eu şi repet figura cu amicul Amran.

Se produc mai multe schimburi de cuvinte „harabaraburu” la telefon, ăla începe să râdă sănătos şi-mi întinde telefonul. „Ia, zi, Amran!”, încep eu. Libianul meu râdea să se cace pe el. „Ce banc cu români ţi-a zis, mă, ăsta?”, întreb eu uimit. „Să ştii că nu tot ce se spune despre noi este adevărat!”, am căutat să mă conving şi pe mine. Ăluia i se crăcăna semnalul de râs. „Măi, bleacă de-acolo, c-ai nimerit la birou de bresă”, sughiţă el la un moment dat. „De ce, mă? De presă?”, mă mirai eu peste măsură. „Da, măi, de bresă, ha-ha!”, râdea ăsta fără ruşine. Auzind acest lucru, m-a trecut un fior, deh!, de-ale trecutului prezent. „Amran, de care presă, mă, că la noi e de două feluri: de-aia care scrie şi de-aia care leagă, mă, cu ochi albaştri”, încercai eu o glumă, zâmbind către Mobilator III, peste birou. „Nu, măi, e bresă de cum îi zice… e ziar şi reviste, măi! Bleacă de-acolo!”, a încheiat Amran în hohote.

Am zâmbit fâstâcit, i-am strâns mâna lui Mobilator III şi când am dat să iau cântarul, am luat şi scrumiera de pe masă. Nefiind făcută dintr-un material de calitate, s-a împrăştiat în mii de bucăţi. „Sorry, sorry!”, am bâiguit eu neştiind ce draci să mai fac. „Mişmuşkila, mişmuşkila (nu-i nimic)!”, zâmbi ăla cu gura până la urechi. A strigat ceva şi a apărut un alt nene-călăuză cu care am luat-o către ieşire. „Ptiu! Fute-m-aş! Am spart şi scrumiera ăluia! M-am făcut de tot căcatul, he-he!”, râdeam eu în sinea mea. „Sper să se fi spart ghinionul!”, mă mângâiam ieşind pe uşă.

Aşa a fost cu scrumiera lui Mobilator, s-a spart ghinionul. Peste o oră mă întorceam la locul faptei cu amicul Amran. După ce-a discutat cinşpe secunde cu unii, s-a întors râzând la mine şi la cântarul meu: „Măi, brietene, vezi că «building»-ul ăsta mai are o intrare la 10 metri mai debarte? He, acolo e aia de cântare, măi!”.
Avea dreptate Amran, măi! Al dracu’ să fie ăla care-o mai lua taximetrist cu tată bulgar sau care ştie bulgăreşte!

Datorii: Vania, Flavius, Gabriela.

Tags: Decolări II, fun, poveşti, râzi