Copilăria este vis cu ochii deschişi şi realitate cu ochii închişi

De Ziua Copilului vă prezint un text apărut prin bunăvoinţa Lilianei Negoi în revista culturală “Din dragoste pentru artă”.

L-am întrebat pe Adrian Voicu ce înseamnă pentru el copilăria – iar răspunsul lui, de-a dreptul emoţionant, n-a întârziat să apară, şi nici darul lui de cuvinte pentru ziua de azi:

“Copilăria, draga mea, este gustul laptelui proaspăt muls ori al cozonacilor abia scoşi din cuptor, este turul nădragilor rămaşi în gard după ce-ai fost prins la furat de cireşe ori mirosul fânului proaspăt cosit de tine, este “şotron”, “pititea”, “lapte gros”, “ţintar”, “ţările”, “friptea”, “bâza, “telefonul fără fir”, “ţară-ţară vreme ostaşi”, “baba oarba”, “spânzurătoarea”, “tabinet”, “călcatea” ori “raţele şi vânătorii”, este ninsoarea cu fulgi mari şi leneşi acoperea derdeluşul unde te dădeai toată ziua cu sania ori prima portocală primită de Crăciun, este scăldatul în gârla de lângă casă ori sunetul talăngilor şi al bicelor colindătorilor de Anul Nou, este mâţa care torcea infinit pe cuptorul sobei cu plită şi ochiuri ori puful galben al puilor abia ieşiţi din ou, este căldura bunicilor şi mângâierile părinţilor, este acel “acasă” primordial la care tânjeşti să te întorci toată viaţa. Copilăria este suma aventurilor şi nebuniilor pe care nu mai poţi să le faci când eşti mare, nu că nu mai vrei, ci pentru că te dor oasele, te-ai îngrăşat şi nu vrei să te faci de râs în faţa copiilor tăi şi să se rupă gardul cu tine când sunteţi prinşi la furat de cireşe. Copilăria este vis cu ochii deschişi şi realitate cu ochii închişi.”

Clopotele, porcii şi Maiakul

După ce-am luat premiu şi-n clasa a VIII-a, am primit de la ai mei cadoul multdorit, un magnetofon Maiak (o legendă a magnetofoanelor ruseşti de pe vremuri), care mi-a fost credinicios ani de-a rândul, aproape vreo zece. El mi-a luminat adolescenţa şi m-a încântat cu sunetul sutelor de formaţii pe care le-am strâns de-a lungul anilor. În vacanţe umblam toată ziua prin Nehoiu şi prin jurul lui în căutarea altor cetăţeni cu magnetofoane, dornici de a face schimb de muzici cu mine.

La puţină vreme după ce am primit magnetofonul, taică-meu m-a luat cu el într-o vizită la un coleg de serviciu, el ca să tragă ceva la măsele, iar eu ceva muzică de la ăla. Tipul lucrase o perioadă pe-afară, pe la libieni ori sirieni, nu mai ştiu exact, şi-şi adusese nişte scule-trăsnet, laolată cu muzica aferentă. Ei, dragii mei, atunci am marcat pe bandă ORWO primul meu album metalic, şi anume AC/DC – Back in Black.

Într-una din liniştitele zile de vacanţă de vară, mă pocneşte o idee pe cât de neobişnuită, pe atât de faină, care o viza pe mamaie. Pun magnetofonul după o perdea, bag volum pe debutul „Hells Bells”, adică nişte superclopote care dădeau din limbi de crăpau geamurile vecinilor, apoi opresc banda. După câteva secunde numai ce-l aud pe tataie:

– Fă, femeie, dacă bate cloapetele la biserică, ori a murit careva şi e slujbă, ori e sărbătoare şi e slujbă, că duminică sigur nu e, că m-am uitat afară şi nu e venită lumea la târg.

– Bate cloapetele a slujbă? Pfui, Doamne iartă-mă, cum de n-am băgat de seamă? făcu mamaia şi s-a dus numaidecât să se îmbrace cu hainele bune, de mers la biserică.

Până m-am potolit la râs, până m-am decis dacă să mă mustre conştiinţa sau nu, mamaia, ca o bună creştină ce era, s-a îmbrăcat la foc automat şi a tăiat-o către biserică. Când se intre pe poarta bisericii, s-a întâlnit cu o altă bună creştină care a lămurit-o, cu greu, ce-i drept, că nu e duminică, ci doar mijlocul săptămânii. Vestea asta a făcut-o să se întoarcă mult mai repede decât mă aşteptam şi m-a prins când îmi scoteam magnetofonul din ascunzătoare.

– Bine, mă, nepurcele (combinaţie reuşită dintre „nepot” şi „purcel”), m-ai făcut să cad de tot râsul în faţa lu’ Mia lu’ Pocitu că-i duminică? Ai? Să mă ia aia de sclezo… sclerzo… de nebună?

N-a vorbit două zile cu mine, dar ne-a împăcat tataie la o farfurie de „lubene cu lapte”, o ciorbă preparată cu lapte acru şi dovleac galben, „lubene” după cum îi zicem noi în zonă, ciorbă la care mamaia era mare meşteră. Dacă vă sună cunoscut, aflaţi că se prepară exact ca „varza cu lapte”, numai că în loc de topor, se foloseşte un cuţit decent, în loc de varză punem dovleac galben, laptele dulce este înlocuit cu lapte prins şi nu se lasă deloc la afumat. Cu puţin timp înainte de a se lua de pe foc se toacă mărunt ceapă verde şi mărar, apoi se dă peste cap un ţoi de ţuică pentru poftă de mâncare.

– Lasă, mă, maţule, zicea tataie, decât să mă-nghesui cu toţi ăştia de le taie popa bilet pentru Rai, mai bine stau mai pe la coadă, la o ţuică, hă-hă!

La vreo săptămână după această întâmplare care a pus şi mai mult ciment în relaţia dintre mine şi bunică-mea, aveam să aflăm că ar umbla un urs prin sat. Cică undeva, în capul satului, respectiva jivină lăsase o vacă fără o bună parte dintr-o pulpă şi redusese la voce vreo doi porci care tocmai îşi serbaseră majoratul. Odată aflate aceste elemente, m-a trăsnit altă idee legată de folosirea magnetofonului.

Taică-meu tocmai ce luase un godac frumuşel anul următor şi voia să-l castreze în câteva zile. Am aşteptat momentul din zi când erau toţi plecaţi sau puşi pe treabă şi am acţionat în consecinţă. Ca orice magnetofon care se respecta, Maiakul era dotat şi cu microfon de karaoke (pe-atunci habar n-aveam ce-i „karaoke” ăsta, dar acum am zis că dă bine la înţelegerea acţiunii viitoare), aşa că am luat un prelungitor şi am aşezat magnetofonul la uşa de la coteţul porcilor. L-am pus pe înregistrare, am fugărit puţin godacul, l-am prins şi m-am gândit că va guiţa ca pupat de urs. Aiurea! Se vedea treaba că taică-meu nimerise un soi mai prietenos anul ăla, deoarece purceluşul era mut ca o lebădă căreia nu-i venise sorocul. Pentru că mergea banda şi doream să mă conving că nu e lipsit total de reacţii vocale, am început să-i dau bobârnace în coiţe, asta asigurându-mi o înregistrare aşa de reală, de jurai că animăluţul e în pericol de grad DEFCON 1.

Odată ce-am terminat cu înregistrarea din studioul suin, am planificat marea lovitură sonoră. Ăi bătrâni, mamaie şi tataie, se culcau la câteva minute distanţă de ora de aţipit a găinilor. Nici ai mei nu săreau foarte departe cu ora de culcare, aşa că i-am aşteptat pe toţi să se cufunde decisiv în vise şi, în jur de 10:00 noaptea, am scos magnetofonul cam pe unde era oborul porcilor lui tataie şi am dat volum maxim. Guiţatul purceluşului a trezit instant luminile în două camere: la ai mei şi la ăi bătrâni.

– Huă! Huă! Ieşi, Dumitre, ieşi repede c-a venit ursu’ la purceii noştri! îşi făcu numaidecât mamaia apariţia în capot şi în cadrul uşii.

– Stai, fă, femeie, că s-aude mai din fund, cre’ că-i la purceii lu’ Costică, încerca tataie să paseze ursul la coteţul alor mei.

La două clipite s-a auzit un „du-du-du!”, apoi „hia-hia!”, „huă-huă!” plus tot felul de alte onomatopee strigate. Năvăleau ai mei în cadru, care bătând cu polonicul într-o găleată goală („Să facem zgomot, că-l speriem şi lasă ce-a apucat!” – taică-meu), care cu făcăleţul în tigaia de clătite („Da, aşa e!” – maică-mea). Amândoi, însă, o încurajau pe mamaie să se apropie de zona respectivă şi să le comunice dacă se vede vreo mişcare.

Tataie, în ciuda masei colosale, dăduse dovadă de calmă vitejie şi feciorească sprinteneală, din moment ce răsărise în cadrul uşii cu un scaun ridicat deasupra capului. Când am văzut atâta mobilizare de forţe, am zis că-i cazul să-i iau guiţatul la magnetofon.

– Ia zi, fă, se vede ceva? se vitejea tataie, ameninţând cu scaunul din uşă. E la ei ori la noi?

– Nu ştiu la cine e, da’ io cred că l-a luat, Dumitre, la cum guiţa bietu’ animal! zise mamaie, apucând un arac şi intrând şovăitor în întuneric.

– Lasă, fă, n-are nimica, c-or mai fi porci în piaţă! făcu ăl bătrân vârându-şi scaunul sub suta-i jumate de kile.

Taică-meu nu ştiu pe unde bănănăia cu găleata, dar făcea un zgomot de speria toată fauna din Subcarpaţii de Curbură, nu numai din Nehoiu. Maică-mea, mai grijulie din fire, o sfătuia pe a bătrână să se retragă din întuneric şi să vină înspre lumină, pentru că-i posibil să revină ursul.

– Fă, femeie, ascultă la mine aci: dacă vine ursu’ la tine, lasă-te la pământ şi fă pe mortu’, că el nu mănâncă hoit, ci numa’ carne vie, a revenit tataie încurajator în momentul când a zărit-o pe-a bătrână că dă semne de părăsire a curajului.

– La cum vorbea lumea prin sat, eu cred că ăsta mănâncă şi hoit, se auzi taică-meu de nicăieri.

După un timp n-am mai rezistat şi am izbucnit în râs. Ai mei s-au prins primii şi s-au retras care râzând (maică-mea), care înjurând (taică-meu, că spărsese găleata de setea cu care o lovise), iar tataie mustăcea acompaniindu-se cu o ţuică şi îmbiindu-mă muteşte şi pe mine. Numai mamaia, săraca, s-a făcut foc şi pară.

După ce s-au mai calmat apele şi toată lumea s-a reîntors la culcare, numai ce-l aud pe tataie în liniştea nopţii:

– Fă, dacă tot ai fost încolo, după urs, ai numărat şi porcii noştri? Îs amândoi?

Tags: Adrian Voicu, Clopotele, Din dragoste pentru artă, Liliana Negoi, porcii şi Maiakul