“Ce dracu’ să vezi? Nişte pietre pe pereţi!”, pot spune marea majoritate a cetăţenilor. Ei, bine, pe lângă faptul că muzeul este găzduit de o superbă clădire construită pe la începutul secolului trecut în stil neobrâncovenesc, anume, cea a Institutului Geologic, colecţiile din sălile de prezentare îţi taie, pe alocuri, respiraţia în etalarea formelor şi culorilor.

Am plătit derizoriul preţ de 6 lei (adult) şi 3 lei (copil), apoi am trecut la vizitarea sălilor de la etaj ocazie cu care ne-am plimbat prin toate erele geologice ale planetei şi ale neasemuitei noastre patrii. Ba, am descoperit şi capul unui elefant care-şi făcea de lucru, acum vreun milion şi ceva de ani, pe lângă Bucureşti, cică. Urmaşii lui se văd şi în ziua de azi, mai ales prin zona paleopolitică.

Aveam pe vremuri un amic, care făcea Geologia, şi nu puteam să-mi imaginez de ce ne tot bătea la cap cum că facultatea lui este cea mai grea de pe planetă. Ei, bine, aflaţi că fiecare pietricică expusă are denumirea ei proprie şi, nu mică mi-a fost mirarea cînd am încercat să le socotesc la număr, dar le-am pierdut şirul după primele trei săli. Aveam să aflu că sunt cunoscute câteva mii de minerale, iar fiecare piatră (rocă) este, de obicei, o combinaţie de cel puţin două minerale.

Piesa de rezistenţă a muzeului rămâne, în opinia mea, aşa numita “Sală de colecţiuni”, unde se pot admira “florile de mină”. Dacă cineva are vreun dubiu, apăi dacă vede ce poate să facă natura, singurul sculptor, pictor, arhitect perfect, din nişte cristale de ce-or fi ele, îşi va da seama cât de jalnici imitatori sunt oamenii.

Minus: expoziţia de mulaje americane de la etaj, pentru care am plătit separat încă 3 lei de persoană. Nu banu’ a fost problema, ci faptul că fiecare fosilă prezentată era, de fapt, din fibră de sticlă, acoperită cu ceva cauciuce colorate.

Haios: într-un colţ dintr-o sală de la etaj, erau expuşi “compuşii biogeni”, cei care ne fac, la propriu, să ne pişăm pe noi de durere!

Parcul Kiseleff, pe partea cu Muzeul de Geologie

După incursiunea la muzeu, am tras o gură de aer proaspăt şi rece în parcul aflat în imediata vecinătate.

Cu toate că sunt în Bucureşti de câţiva ani buni, aproape 20 (Pfoaaa! Ce trece vremea!), nu pusesem nicicând piciorul în minunatul colţ de paradis. Locaţia dăinuie de mai bine de un secol şi jumătate, de pe vremea principelui Gheorghe Bibescu, dar, bineînţeles că n-a rămas ca pe vremea aia. Totuşi, iarba de calitate, rondurile de flori, deluşoarele, copăceii scuturaţi parţial de rugină, iedera de pe copăcei, lăculetele, acum secat, băncuţele nerupte, aleile “dăluite”, au fost suficiente pentru fiică-mea, care, scăpată în natură, a vrut musai să jucăm “v-aţi ascunselea”. O să încercăm chestia asta şi în anotimpurile mai calde, pentru că n-am rezistat s-o caut decât vreo 10 minute. Cu greu am convins-o că merită să aşteptăm temperaturile peste douăjdegrade ca să mergem mai în adânc, către locurile de joacă ce se profilau către nordul parcului.

Bucurie: pentru 10 minute, toată bucata de verdeaţă de lângă muzeu a fost a noastră.

Grotesc: “Coloana lui Bolborea”, zis şi Monumentul Infanteriei Române, o chestie inutilă şi cu mari conotaţii horror. Monumentul s-a ridicat pe locul unde fusese, pe vremea Mareşalului Antonescu, un altul, al lui Ion Jalea, dar Hitler s-a ţinut de capul Mareşalului până ce acesta l-a şters de pe faţa parcului. Cică, printre personajele mutilate, surprinse în bronzul veşnic, s-ar afla doi generali vii, ba, chiar şi fiul “artistului”. A fost util pentru jocul cu fiică-mea, deoarece respectivii copaci erau prea firavi pentru a-mi ascunde trupul atletic.:D