Aproape de lumea dezlănţuită – Evadarea a XXVII-a

Un’ să mergem, un’ să mergem? Am stat, m-am concentrat o secundă mai lungă, aşa, apoi după vreo juma’ de oră am decis să mergem înspre autostrada care poartă pomposul nume de „3”.
N-am nimerit-o din prima, aşa că am ales varianta clasică DN1. Apoi, dacă tot ajunserăm în Ploieşti, am zis să continuăm către Văleni.
Tot mergând aşa târâş, după niscaiva căruţe şi ceva VW-uri, în Lipăneşti, inspirat de un indicator pe care scria Mănăstirea Zamfira, am făcut ce zicea indicatorul, adică stânga.

După ce-am ocolit nişte corcoduşe care erau culese de zor de nişte tanti neaoşe, după o curbă la dreapta, una la stânga şi încă una pe o parte, nu mai ţin minte care, am dat de intrarea în Mănăstirea Zamfira. Ceva mai încolo se zărea o apă, care după înfăţişare părea a fi Teleajenul.
În parcarea mică din faţa intrării se lăfăiau câteva maşinete, vreo 10 la număr. A trebuit să aşteptăm un piculeţ ca să plece una şi să ne aşezăm mai comod, apoi ne-am răcorit la ţâşnitoarea adevărată, cu lighean de fontă.

Magneţii aferenţi şi dulceaţa de mure le-am luat de la intrarea în mănăstire, dintr-un magazinuş. Ca sortimente de dulceţuri, mai erau de prune şi de cireşe. „Dacă mănânc dulceaţă de-asta sfinţită, mă curăţ de păcate, măicuţă?”, am întrebat eu. „Când o să mâncaţi veţi simţi cum vi se curăţă, sufletul aşa…”, mi-a răspuns măicuţa, făcând un gest de lepădare din mâini.
Izvoarele de la faţa locului zic că mănăstirea ar fi destul de tânără, bătând spre două secole şi jumătate, maxim trei, şi că numele i s-ar lega de Zamfira, vrednica soaţă a lui Manuel Apostol, omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu.

Curtea mănăstirii sclipeşte de curăţenie şi, de fapt, este un parc de o rară frumuseţe, cu flori care mai de care mai colorate, cu iarbă verde şi impecabilă, cu tot felul de copaci şi o salcie imensă, cum rar mi-a fost dat să văd. De fapt, n-am văzut în viaţa mea o aşa salcie pletoasă!
Chiliile celor treizeci de măicuţe sunt dispuse în nişte căsuţe superbe şi impecabil de curate. După câteva minute de plimbare prin acest mic Rai, simţi că n-ai mai vrea să pleci de-acolo niciodată. Asta dacă reuşeşti să-ţi scoţi din ochi şi urechi chirăielile duzinei puradei care se hârjoneau prin iarbă sub privirile câtorva neamuri mai mari, dar la fel de ochioase. Sper, totuşi, ca acest „tablou” să nu fie zilnic şi să se şteargă pe viitor.

Tot izvoarele grăiesc cu unică mândrie cum că biserica mănăstirii ar fi cam singura pictată în întregime de Nicolae Grigorescu.
Colecţia de artă bisericească, găzduită tot într-o căsuţă frumoasă, era închisă, dar am fost asiguraţi că este doldora de obiecte de cult datând tocmai din secolul al XVIII-lea.
Câteva minute, spre o jumătate de oră, petrecute pe o bancă lângă fântână, ascultând foşnetul brazilor argintii şi ciripitul păsăruicilor (cu filtru audio anti-puradei, da?) ne-au împlinit vizita şi ne-au umplut sufletele de tihnă şi frumos.

Ah, şi a avut dreptate măicuţa, cum altfel? Merge dulceaţa sfinţită cu clătite, de zici că-i ambrozie, nu alta!

Tags: cotidian, mănăstirea Zamfira, relax, timp liber