Neliniştitu' » timp liber

Iarna pe uliţă

Neliniştitu' — Sat, 28 Jan 2012 22:05:52 +0000

Iarna, pe uliţă poţi să vezi o sanie de doi cai-putere…

… sau mai multe, ataşate la o splendoare pur-sânge, de 47 de cai-putere…

Dacă aţi sesizat avantajul lui Matizel, zic să ne mai vedem pe la Teo Negură, Gabriela Elena ori Daily Cotcodac.

Meşteri populari şi bunătăţi de toate soiurile la Muzeul Satului – Evadarea a XXII-a

Neliniştitu' — Sun, 26 Jun 2011 15:26:14 +0000

Anul acesta, în primăvară, Muzeul Naţional al Satului, da, cel cu intrarea pe dreapta, cum mergi de la Arcul de Triumf către Piaţa Scânteii (mă rog, Presei), a împlinit 75 de ani. Deşi are anii, eu sper să nu se pensioneze niciodată, că e mai frumos cu cât înaintează în vârstă.

Am admirat măşti păroase şi cu coarne de prin Maramu (accent pe “u”), costume fine, ii şi fote cu modele zămislite-n truda filigranului (de peste tot), ceramică de toate neamurile (pretenarii ungureni de la Corund erau pe baricade), articole din piele de tot felul (un chimir – 4 milioane, un brâu – 3 jumate), ţigani argintari (modele faine de brăţări, cercei, inele făcute pe loc, la ciocan, suflai şi nicovală mică de butuc) şi căldărari (ceaune uriaşe ori serpentine şi cazane de ţuică, nişte minunăţii iscate manual şi, evident, din cupru), pălării olteneşti din paie şi alte coşuri, panere şi suporturi de sticle, icoane din argint pe lemn de nuc, ouă încondeiate, scaune, măsuţe, copăi, pisăloage, putineiuri de scos untul, cergi, scoarţe, carpete, ştergare, mărgele, turtă dulce, colaci ungureni, vinuri, miere şi toate cele apicole, cărniţe afumate şi brânzici (toate ecologice, ce boala!), hore, sârbe, cântăreţi populari care încingeau şi mai şi atmosfera plus două găşti de găini, fiecare cu cocoşul aferent.

Excelentă atmosfera, tare deconectantă de la asfaltul înconjurător, lume destinsă (erau nişte tanti care băteau sârba, mai să facă infarct, he-he!) şi, peste toate astea, am găsit ceva ce credeam c-a dispărut pentru totdeauna, ceva cu care m-am întâlnit acum vreo 20 de veri pe la Constanţa, la prăvălia unei turcoaice: BRAGĂ, stimaţii mei! Tulbure, bună, rece, nu atât de ieftină ca în viaţa mea anterioară (acuşi e 3 lei paharul şi 9 lei litrul), dar am ras instant două pahare, luând şi cu mine decât 2 litri, he-he! În Bucureşti o găsiţi la Casa Tradiţiei Româneşti.

Ia, vă las acum să enjoy şi voi!

Datorii: Luna Pătrată, Nea Costache, Gabriela Elena, Rokssana.

Lume, lume, hai la lectură publică!

Neliniştitu' — Mon, 30 May 2011 21:05:36 +0000

Prietene, prieteni şi alte dragi personaje, azi, marţi, 31 mai, la ora 17:00, vă invit în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, la Clubul de Proză al maestrului Costi Stan. Subsemnatul îşi va înghiţi emoţiile şi va avea onoarea să citească un capitol din “Templieri”.

Şi cum lângă o veste bună e bine să mai stea una, conform spuselor Mădălinei şi Bookiselii, “Templierii” au repurtat o victorie răsunătoare în Bătălia Vânzărilor de la Bookfest. Mulţumim prietenilor ALL, pretenarilor şi fanilor înconjurători, dar degrabă la nevoie săritori, şi tuturor celor care au crezut, cred şi vor crede în noi!

Datorie: Luna Pătrată, Teo Negură.

“Templierii” au fost la Ogrezeni – Evadarea a XXI-a

Neliniştitu' — Sun, 22 May 2011 19:01:33 +0000

Pornind de la piesa de mare efect a băieţilor de la Celelalte Cuvinte – Un sfârşit e un început, dar, mai ales, din cauza faptului că tot ne-a mai trecut o dată Apocalipsa printre picioare, am zis că neapărat trebuie să apuc să merg cu “Templierii” şi la Ogrezeni. Şi-am mers…
La intrarea în minunatul aşezământ cultural, mă aştepta covorul roşu… “Uaaa!”, am exclamat gata să-mi scap o lacrimă pe barba-mi greu încercată de soarele arzător. “Închide gura şi dă-te mai într-o parte, că ăsta-i pentru domnii Adrian Năstase, Crin Antonescu şi Nicolae Manolescu”, mi-a şoptit pretenul Codilian apucându-mă de mână zdravăn în pur stil sălăjenesc. “Cum, mă?”, m-am nedumerit eu. “Tu ai un singur covor pentru toţi trei?” “Ăăă…”, a mai apucat el să zică şi, hopa!, s-a iţit în cadru dl. Năstase. “Dragule, Templierii sunt extraordinari, ţine-o tot aşa!”, a spus vajnicul pesedist şi i-a întins mâna lui Cody. “Ăăă..”, s-a fâstâcit un moment pretenarul Codilian. Un scurt gest din cap al doamnei Verona l-a adus pe dl. Năstase pe direcţia cea bună. “Cum ziceam, dragule, scrii bine! Ţine-o tot aşa! Ne vedem la lansare!” “Mulţumesc frumos…”, am îngăimat sigur pe mine, dar strângând şi mai ferm mâna întinsă. “Acuma plec la o şedinţă, dar mai vorbim”, a mai adăugat domnia sa şi dus a fost.

Am dat să mă întorc iar pe direcţia covorului, dar, henţ!, sunt oprit pe loc de o săgeată care s-a înfipt în covor taman în faţa mea. “Cine boala se ţine de cioace d-astea cu vârf?”, am zis eu rotindu-mi privirea prin copaci. “Felicitările mele, domnule, am auzit despre cartea ta numai de bine!” Parcă ştiam vocea de la televizor, iar când m-am întors de unde venea ea, am recunoscut şi personajul: Crin Antonescu. A stat în mijlocul nostru preţ de un suc neacidulat, apoi cu un zâmbet şi o strângere de mână mi-a urat toate cele şi a dispărut la o şedinţă de schimbare a strategiei sau aşa ceva.

“Adi”, mă trezesc strigat de doamna Verona. “Dl. Manolescu”, mi-a şoptit dumneaei întinzându-mi telefonul. Am primit felicitări şi mi-a spus că nu poate ajunge la lansare, dar va dori să ne vedem după Bookfest, la un ceai.
“No, acuma poţi mere pe el, că nu mai vinie nimenea!”, mi-a dat Cody liber la covorul roşu.

După câteva sute de metri am ajuns la masa caracteristică a CCO (Centrului Cultural Ogrezeni), unde am salutat şi pupat onorabila adunare: Lucia Verona, Ştefania Coşovei, Matilda, Lilick, Anda, Renata, Mădălina, Codi lian şi neobosita Eszti.
Doamna Verona a trecut rapid prin istoria CCO, cum de-am ajuns eu la CCO, ce-am făcut de-am ajuns acolo, a dezbătut aprig ultimul roman aflat pe masă şi intitulat “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, apoi, în uralele şi aplauzele audienţei, am luat gâţii la două sticle de şampanie virgină şi degrabă generatoare de bule.

Eszti, acest perpetuum mobile al CCO, a simţit că e momentul să intervină în buna desfăşurare a întâlnirii culturale, năvălind peste noi cu câteva boluri cu salăţi şi kremvurşti fierţi. În urma discuţiilor intelectuale, care, bineînţeles au trecut devastator prin stomac, salăţile şi kremvurştii s-au topit de parcă nici n-ar fi fost. “Bine că n-au rămas Adrian şi Crin, ca să nu mai zic de Manolescu”, a râs doamna Verona privind la bolurile prin care adia briza caldă a după-amiezei.

Au venit la rând homarii de Maine în sos de şampanie brută de cuvée, creveţii mexicani preparaţi artistic cu sos de vin alb, usturoi şi ghimbir, încheind magistral cu plăcinta de rubarbăr în foaie fină de Napoli.
După alte discuţii despre nicotină, pilule albastre de putut, circuitul poeziei în natură şi dacă e mai lung drumul Bucureşti-Ogrezeni decât invers, doamna Lucia Verona a dat startul de întoarcere la mătcile noastre.

Mărturisesc, cu o mână pe inimă şi cealaltă peste ea, că a fost cea mai faină, mai emoţionantă şi mai distractivă întâlnire la CCO. Şi da, era şi mai şi dacă participa şi MAG (Marele Absent George).
Mulţumesc frumos, doamna Verona, săru’ mâna, doamnelor, mulţam fain, Cody, vă mulţumesc, prieteni! Să dea Dumnezeu şi-altă dată, să o facem şi mai lată!

Datorii: Luna Pătrată, Vania, Renata, Rokssana.

Evadarea de dinainte de Paşte, a XX-a – Foişorul de Foc

Neliniştitu' — Sat, 23 Apr 2011 21:05:32 +0000

În decursul existenţei mele bucureştene cred că am trecut de sute de ori pe lângă cel ce este cunoscut de puţină lume ca fiind Muzeul Naţional al Pompierilor, dar ştiut de toată lumea drept Foişorul de Foc.
De-a lungul vremii am întrebat zeci de persoane dacă au cunoştinţă despre vizitarea Foişorului, toate răspunzându-mi că este închis. Asta pentru că uşa dinspre Bulevardul Ferdinand este cu un mare lacăt, intrarea aflându-se fix pe partea cealaltă. Întâmplător am avut drum pe “the other side” şi am văzut scris mare “Muzeul Naţional al Pompierilor” cu program şi toate cele.

Am pus mâna pe uşă şi nu mică mi-a fost surpriza că s-a şi deschis. Surpriza a fost şi mai mare când am văzut că apar şi doi neni, extrem de amabili, unul militar (ocazie cu care am aflat că Foişorul de Foc este unitate militară) şi unul civil care ne-a fost şi ghid. Am dat banu’, am luat liftul şi ne-am oprit la etajul al VI-lea, ultimul, adică. Dintotdeauna m-am întrebat dacă se poate ieşi pe balconul circular şi asta am făcut de cum am ajuns la ultimul etaj. Preţ de vreo 10 minute am admirat panorama şi am rămas plăcut surprins să constat că era chiar meseriaşă, fără curţi murdare ori acoperişuri găurite.

Am revenit în interior şi am studiat pompa de patrimoniu „Gât de barză” încă funcţională, născută în 1765, pe care o deserveau patru oameni, alături de felurite instrumente pentru semnalizare luminoasă şi sonoră. Aici am aflat cum erau împărţiţi omuleţii în antichitate ca să se păzească de focuri: Vexilarii – purtau însemnele unităţii, Aquarii – întreţineau apeductele, Siphonarii – responsabili cu pompele, Centonarii – stingeau focul, Emitularii – salvau oamenii şi bunurile, Sebaciarii – iluminau locul pentru intervenţii şi Medicii - care se ştie ce fac şi-n ziua de azi. Apoi am dat despre cum se împărţeau breslelor la stingere: Dulgherii, Tâmplarii, Zidarii – localizau focul prin demolare, Fierarii, Lăcătuşii – la pompe, Cărăuşii, Morarii – cărau apa, Pielarii, Tăbăcarii, Vopsitorii – formau lanţul de găleţi, Coşarii, Zugravii, Sobarii – salvau lumea şi bunurile, Bărbierii – dădeau primul ajutor.

Am luat-o pe scara spiralată şi la următorul etaj am dat de o altă pompă, de data aceasta de o singură persoană şi cu o sută de ani mai tânără, uniforme, medalii (aici se găseşte prima medalie militară românească “Pro Virtute Militari”, expusă în original), relatări despre „Marele Foc din 23 martie 1847” şi despre participarea pompierilor la marea bătălie de pe Dealul Spirii din 13 Septembrie 1848. Unul dintre manechine purta o sabie despre care nenea ghidul ne-a spus că „a tăiat peste 1000 de capete”. M-am făcut că-l cred şi i-am făcut o poză. Sabiei…

Etajul al IV-lea este etajul căştilor, caschetelor şi machetelor de utilaje pentru stins incendii. Este singurul etaj care-i sub formă de balcon circular interior (e gol pe centru), la mijloc aflându-se steaguri vechi de peste o sută şi ceva de ani.

Etajul al III-lea are două pompe superbe, machete de maşini de pompieri, două motopompe, uniforme, caschete şi stingătoare utilizate în perioada interbelică. De la etajul al III-lea în jos avem de a face şi cu scara originală din fier.

Etajul a II-lea ne-a prezentat mijloace de alarmare, stingătoare, cărticele pentru conştientizarea mamei şi copilului vis-a-vis de jocul cu focul (Nilă pompier de rond, Băieţelul stacojiu, Gospodine, atenţie la foc!, Jocuri distractive pe teme P.C.I., Cu foc să nu existe joc etc.), steaguri şi fanioane, dintre care se remarcă de departe cel cu fir aurit al Societăţii “Arcaşia” din Bosanci, Suceava.

Etajul I este cel mai întins şi se pot admira o sumedenie de uniforme, căşti, caschete şi „salamandre” ale pompierilor străini de minunata noastră ţară.

Parterul este sălaşul mascotei muzeului, al onorabililor cetăţeni care ne-au fost gazde şi al documentelor care vorbesc despre istoria minunatului lăcaş.
Când aveţi o zi cu soare, nu-l rataţi; este mic, unic şi deosebit de frumos, iar panorama merită toţi banii, he-he!

Plus: preţul infim (3 lei de persoană), curăţenia impecabilă, bogăţia de exponate originale foarte bine conservate, amabilitatea gazdelor, incluzându-l pe dl. director Vasile Bălan, fără acordul căruia nu am fi putut să facem poze.
Minus: lipsa de popularizare în rândul maselor, nesemnalizarea corespunzătoare “Intrarea este pe dincolo!”.
Pont: dacă vreţi detalii adevărate despre istoria Foişorului, în particular, şi a pompierilor pe meleagurile noastre, în general, nu ezitaţi să-l provocaţi pe dl. director Bălan la o discuţie. Este extrem de afabil şi reprezintă o adevărată enciclopedie pompieristică.

Bre, pentru toată lumea, HRISTOS A-NVIAT! Sănătate şi fericire alături de ai voştri!

Datorie: Gabriela Elena, Teo Negură.