Ca să fiu în ton cu haleala, am destins atmosfera destul de încinsă cu metalele simfonice zise de un nene din Ţara Macaroanelor Veşnice, cunoscut drept Luca Turilli. În timp ce o mânuţă băga la platane, alta punea pe butelia voiajeră o oală cu apă, sare şi un piculeţ de ulei măsliniu. Până la clocotirea apei m-am ocupat de belit usturoiu’ şi cele câteva roşioare opărite un pic mai devreme de intrarea în emisie. Fiind un mare fan al bulionului şi a tot ce ţine de respectivele tomate, am decăpăcit şi o conservă de roşii decojite în bulion, făcută tot pe la macaronari.

Mi-am adus aminte de oala cu apă fiartă şi i-am oferit spre ocupaţiune un mănunchi de spaghetti Barilla. După vreo 10 minute, am scurs minunăţiile spaghetoase, le-am dat printr-o apă rece şi le-am pus să aştepte cuminţele în oală.
Într-un castronete am pus roşiile în bulion şi le-am luat la zdrobit cu degetuţele mele dibace. După ce am fost satisfăcut la rezultat, le-am oferit un praf de piper fin şi le-am deşertat într-o tigaie, laolaltă cu roşiile opărite şi făcute cubuleţe. M-am bucurat o clipă de briză şi albastru, apoi am adăugat căţeii de usturoi. Ei, bine, toată compoziţiunea asta frumos mirositoare am dat-o într-un clocot, maxim două.

M-am îndreptat la atenţie către spaghetuţe şi le-am oferit o deosebită conservă de ton în ulei, cum ziceam şi-n alte dăţi, Rio Mare, John West ori Calvo. Le-am amestecat cu gentileţe, apoi am turnat peste ele ceva din amestecul minunat din tigaie. Nu pot să vă povestesc prin cuvinte scrise cât de leşinător pe limbă mirosea! Nu, nu pot să vă povestesc!

Le-am oferit un pic de odihnă şi timp de împrietenire aromatică, apoi le-am făcut grămadă într-o farfurie. Peste ele am turnat aşa, ca decoraţiune de ultim moment, restul de sos tomatic.
Credeţi-mă, prieteni, mi-a cântat papila “o sole mio” pe acoperiş!

Related posts:

1. Copănoase pe jar şi pe aripile vântului Nu, nu voi scrie despre picioarele lui Vivien Leigh din...
2. Bomba cu potol – Răţoi unguresc umplut cu orez neaoş În urma numeroaselor solicitări primite, în scris şi verbal, de...
3. Dor de Bamako – Supa de ceapă Stăteam deunăzi cu un gând aruncat pe o poză din...

Ajuns în sânul casei am tras cu ochiul la fondul sonor şi au ieşit câştigătoare detaşate dinamitele daneze reunite sub legendarul nume Artillery. Apoi am tras cu celălalt ochi pe rafturi şi într-o farfurie întinsă am pus câteva linguri de ulei măsliniu. Au urmat, în ordinea numerelor de pe pungi: cimbru, ceapă verde mărunţită, un vârf de boia virilă, un praf de piper, sare, coriandru şi un strop de busuioc. Ca să încununez aroma, am luat doi căţei de usturoi, i-am mărunţit, i-am zdrobit cu o lingură de lemn şi i-am aruncat peste amestecul nazal îmbătător şi de salivă generator.

Costiţele le-am spălat, le-am scurs, le-am bătucit discret cu un ciocănel de şniţele şi le-am pus la îmbălsămat în ceea ce v-am prezentat mai sus, vreme de câteva minute bune, cât mă ocupam de mămăligă. Am găsit într-un magazinete de cartier un mălai italienesc din care se face o chestie, „polenta” îi zice, da’ pot să bag mâna în foc că e vorba de mămăligă de-a noastră. Se dau macaronarii fiţoşi, he-he! Când m-am uitat mai bine, zicea pe pungă că se face instant. Hait! Unde-au ajuns unii cu tehnologia mămăligii… Dacă şi mămăliga se face ca nessu’, ne-am dat dracu’! Ai boalii macaronari!

Nefiind cu tuciul clasic la îndemână, am ales o crăticioară teflonată, cu fund bombat, şi am pus la fiert vreun litru de apă cu un pumn de sare. După clocotire i-am  dat şi câţiva pumni cu mălai de „polentă”. După un minut s-a învârtoşat, iar după alt minut de amestecat am pus o farfurie peste crăticioară şi, vup!, am dat-o cu fundu-n sus. Prieteni vă spui fără exagerare că mi-a răsărit o mămăligă aburindă, fină şi de fain soi coloristic!

Vreme de două piese de pe ultimul şi superbul album al thrasherilor danezi, cât am mai lăsat costiţele la gustuit şi aromatizat, nu m-am putut abţine şi am comis-o: am aruncat pe o farfurioară un cubulete de unt, o bucăţică de telemea ovină şi două linguri zdravene de mămăligă galbenă şi fierbinte. Am zdrobit cu nădejde brânzica, am amestecat cu unt topit şi “polentă”, apoi m-am desfătat alene. Belea, bre, belea pe limbă!

Acuma, dacă tot am speriat foamea, m-am aplecat corespunzător asupra costiţelor. Le-am aranjat fain şi frumos pe grătar şi le-am vârât la cuptor. Sub grătar, evident, am pus o tavă cu apă. Am setat cuptorul pe 186,323 grade şi după un sfert de oră le-am dat la întors. Deja cădea ţigla de pe casă de ce arome nemaiîntâlnite răzbăteau din preafericitul cuptor! După încă zece minute, le-am smuls căldurii cuptorului şi le-am dat la aer, ca să moară cartieru’!

Ceea ce a ieşit se vede mai bine în imagini, da’ s-a simţit şi mai bine la mine în sistem. Nu pot să vă descriu gustul unic al fâşiuţelor crocante de grăsime, nu pot, pentru că ar însemna să vă inundaţi camerele, he-he! Ca metodă de servire am ales o combinată de mămăligă, unt şi brânză de oaie alăturea de costiţele crocante de mieluţ. Reţeta este interzisă manechinelor, fotomodelilor şi celor cu colesterolu’ ca pe mână. Pe restul vă invit să faceţi precum subsemnatu’.

Ptiu!, să nu le deochi, că bune au fost! Aproape că m-am înecat cu salivă, acuma, să dea boala!

Related posts:

1. Sfert de miel cu gusturi înăbuşite Având motivul şi ocazia (Paştele românesc) am cumpărat de la...
2. Zacuscă de vinete nărăvaşe şi alte legume luate câte trei Acest preparat, sub formă de Picasso, se dedică Cellei… Se...
3. Pui în şpagat, încoronat cu cartofi Ingrediente: Die Krupps, un pui de 70 de mii de...

- o juma’ de kil de făină “Audi minus O”, adică trei de “O” (asta-i deja pentru finii conesiori);
- două ouţe;
- câteva pliculeţe de zahăr vanilat;
- lapte;
- drojdie;
- unt;
- ulei;
- coaja rasă de pe o lămâie neajunsă la majorat.

Ca să am spor la frământat, am deschis boxele şi am băgat forjă pe brazilienii de la Sepultura, generaţia veche, pân’ la “Roots” (‘86-’96). Am pus drojdia într-un pahar cu lapte călduţ şi am lăsat-o la soare. Cât am dat din cap şi am băgat vreo două solo-uri, a-nceput să se umfle şi drojdia-n lăptic, semn că trebuia să acţionez.

Într-un castronete am amestecat făina, lăpticul, coaja de lămâie, untuleţul şi cele două ouţe. Inspirat de Cavalera & Co. am malaxat aluatul vreme de două bucăţi metalifere. Nu ştiam că am mânuţe aşa de dibace şi la frământat aluatu’, din castron reieşind o cocă fain mirositoare şi consistentă. Datorită untului adăugat preventiv, aluatul se lepăda lejer de pe degetuţe. Restul albumului (vreo douăj’ de minute) am lăsat coca la soare, ca să se-mplinească la trup.

Când am considerat că pofta mi-a depăşit aşteptarea, am luat castronul din bombardamentul cu fotoni, apoi o tăviţă unsă cu puţin ulei şi am dat să întind coca. Atunci m-a lovit inspiraţia, constatând că nu aveam făcăleţ (de lemn, da?), şi am trecut la utilizarea unui obiect mult mai la îndemână, găsit la un pretenar băutor de cafea, şi anume, un borcan de ness. Pentru că avea mai multe soiuri de borcane, le-am utilizat capacele pentru a da formă viitoarelor gogoşele. Ba chiar am încercat şi “scovergi”, cum le zice mamaie, adică d-alea împletite. N-am făcut decât două, că erau mai complexe decât alea tăiate cu capacu’ de ness.

Le-am pus pe o tăviţă unsă şi le-am oferit vreo cinci minute de plajă. Apoi, zdup!, cu ele în piscinuţa-cratiţă cu ulei încins de pe butelia voiajoare.
De cum am scos prima şarjă de gogoşici am făcut şi constatarea că omisesem zahărul pudră din lista de cumpărături. Pentru că nu vroiam să confecţionez pudra dulce prin zdrobirea zahărului chior cu borcanul de ness, am pus peste gogoşicile proaspete miere. Pentru aspect şi dulcegăreală, că mie aşa-mi place, mai dulce, am presărat şi un pumn de zahăr.

Au fost teribil de mieroase, dulci, aromate… Ce să vă mai zic? Fură cu mult, cu foarte mult mai bune decât ale oricărui candidat românesc sau european, he-he!

Related posts:

1. Dor de Bamako – Supa de ceapă Stăteam deunăzi cu un gând aruncat pe o poză din...
2. Gulaş în oală de Corund, dezmierdat de gagici metalice Din străfundurile-mi  cardiace îi dedic această reţetă elfei Oana. Pentru...
3. Pui în şpagat, încoronat cu cartofi Ingrediente: Die Krupps, un pui de 70 de mii de...

Am apucat roşioarele, am băgat mânuţele în viteza a 6-a şi le-am tocat mărunţel, apoi le-am distrat cu o juma’ de ceapă de apă la fel de mărunţită, un castravete condamnat la uitare prin frigider, ceva pătrunjel şi un praf de sare.

Cu viteza a 2-a am amestecat legumicolele, apoi le-am surprins vărsându-le în cap conţinutul unei conserve de ton în ulei. Vă recomand Rio Mare, John West sau Calvo, că la astea tonul are gust, nu e ca şi cum ai mesteca hârtie. Le-am amalgamat molcom şi, cu toate că mă înecam cu produsul glandelor salivare, am răbdat preţ de încă juma’ de piesă de-a lui Tempest and Co., ca să se întretaie aromele şi să obţin maximum de gust şi savoare cu minimum de efort.

Fu bună rău, bre! Pe încercatelea, zău! Cre’ că mai recidivez…

Related posts:

1. Bomba cu potol – Răţoi unguresc umplut cu orez neaoş În urma numeroaselor solicitări primite, în scris şi verbal, de...
2. Dovlecei păfureşti Introduceţi fundalul sonor sub formă de Whitesnake. Luaţi dovlecei potriviţi...
3. Potolul de Crăciun Măi, copii şi fraţi, în fiecare an, în această minunată...

Ne aruncăm pe respectivul ingredient de bază şi anume, peştele. Datorită texturii cărnii şi surplusului de vitamine pe cap de peşte halit, am ales un soi mai puţin cunoscut vouă, Habarnamus Mediteraneus. Acuma, că am lămurit ce mâncăm, se despică pe burtă, se scoate ce se poate dinlăuntrurile sale, dar cu acurateţe, se spală bine şi se presară o linguriţă de sare în despicătura burţii.

Între timp, grătarul duduie de sănătate. Cu o grijă aproape matematică, am depus spre jăruire vreo 6 roşii, trei ardei graşi şi tot atâţia ardei iuţi. Vântul de pe terasă numa’ bine avea grijă de virilitatea jarului aşa că, după nici 20 de minute, am putut să schimb locul legumelor cu peştucii ce aşteptau nerăbdători într-un castronete. Un cetăţean care privea în gol, dar care dorea să se înfrupte la final, a primit sarcina să cureţe o căpăţână de usturoi şi s-o transforme în mujdei clasic: ulei de măsline, apă şi sare.

Prevăzător, pentru că-mi trebuia mai târziu, pe o butelie de voiaj am pus la încălzit o crăticioară cu apă, sare, o lingură de ulei, piper şi două cuburi de supă. Apoi m-am aplecat asupra curăţirii de ardei şi roşii, urmând să-i mărunţesc finuţ cu un cuţit campion. Acuma intră în joc o cutie de plastic, că altceva n-am avut la îndemână, care a avut rolul de moaşă la naşterea saramurii complexe. Eh!, şi am pus în ea ardeii, roşiile, mujdeiul, câteva linguri de ulei de măsline (pentru fiecare peştan, câte o lingură), aproape acelaşi număr de linguri cu sare (minus una, la mine, depinde cât de sărat vreţi preparatul) şi o mână de pătrunjel tocat cu acelaşi cuţit câştigător la proba de tăiat degete dibace. Astea se amestecă bine-bine, adăugându-se apa din crăticioară care deja era înspre clocotire. După ce capătă o omogenitate care să vă placă ochiului, se numeşte că aţi terminat saramura.

Evident, cât v-am ţinut de vorbă am avut grijă să mai întorc şi peştanii, ca să nu fie nevoie să aleg bucăţele de carne din scrum. Înainte să-i iau de pe grătar, i-am curăţat de solzii arşi cu o spatulă, cu grijă, să nu se rupă total. Dacă sunteţi mai catolici decât şeful de la Vatican, puteţi spăla peştucii în apă caldă, ca să se cureţe cu adevărat de scrumeli. Aşaaa…

După ce-am terminat de cosmetizat peştoii, i-am înecat frumos, pe rând, în cutia cu saramură, astfel încât să fie acoperiţi cât mai bine. Am stat vreo zece minute, spre un sfert de oră, ca să se întretaie aromele prin carnea deja fragedă.
A rezultat un ambient de gusturi şi arome, numai bine de păpat pe bloc şi lăsat vântul să-ţi suflet prin plete. Ah! Iar zama… A mers cu pâine proaspătă, pfuaaa! Nu pot să vă descriu, că mi se-neacă limba!

Datorie: Gabriela Elena.

Related posts:

1. Copănoase pe jar şi pe aripile vântului Nu, nu voi scrie despre picioarele lui Vivien Leigh din...
2. Spaghetti “Alto” … “alla aglio, pomodoro e tonno”, aş adăuga eu inspirat...
3. Fleşcăiţi delicioşi de oră mică Se făcea de ora două. Noaptea, da. Doi sau mai...