Neliniştitu' » reţete cu personalitate

Varza templierilor

Neliniştitu' — Sat, 24 Dec 2011 21:05:26 +0000

Într-una din zilele precedente, având drum prin eterna piaţă Obor, am fost luat de miros şi purtat lângă piaţa nouă, unde nişte tanti şi neni de prin Satu Mare pregăteau la foc de lemne în nişte sobe metalice, sarmale şi fasole de-ţi seca gura de poftă. Am cugetat un strop, apoi am decis că merit şi eu ceva similar, dar mult mai savuros şi mai bun, că doar e făcut de mine, he-he! Prin urmare, după vreo oră şi ceva de târguit, am ajuns acasă, am cercetat arhivele culinare ale părintelui Catodiu, prefaţate de popa Potenţiu too-ocmai în vremea domnitorului Basarab Descălecătorul, şi am băgat maxim pe sonorizare sonorizare o trupă reintrată recent în topul preferinţelor, Gotthard, pe numele ei elveţian. Apoi am pus cele două verze murate la desărare şi dezacrire.

Oala de Corund am scos-o din hibernare şi am umplut-o cu apă fiartă, apoi am trecut în revistă ingredientele: piper, ardei iute, boia dulce, busuioc, cimbru, usturoi (vreo două căpăţâni româneşti), un kil de roşii neaoşe, două palme de scăricică, o palmă boierească de şuncă ţărănească, un borcan de pastă de tomate, două legături de mărar şi şapte degete inginereşti de coastă afumată, da’ de-aia doldora de cărniţă fragedă şi degrabă topitoare în gură.

După ce-am scurs varza şi am renunţat la foile superioare şi cotoare, am tăiat-o în jumate, am tocat-o fâşii mărunte, apoi am mai dat o dată, de două ori cu cuţitul, transversal peste fâşii. Rezultatul celor două verze tocate măiastru l-am pus într-o oală de ciorbă de 8 kile şi am turnat peste el o jumătate de cană de ceai de ulei (ce mişto sună, he-he!), apoi trecut la frământat şi zdrobit manual dimpreună cu boiaua, piperul, busuiocul, juma’ de borcan de pastă de tomate, cimbrul, usturoiul şi mărarul tocate mărunt plus roşiile opărite şi văduvite de pieliţe.

După ce-am simţit că ingredientele respective s-au amalgamat corespunzător, am luat costiţa şi şunca tăiate bucăţele, le-am aruncat în oală şi iar le-am luat la frământat bine-bine cu mânuţa cea mai pricepută şi mai dibace. Deja începuseră să se împreuneze în mod fericit condimentele şi afumătura.

Am golit oala de Corund de apă şi am umplut-o cu amalgamul din oala de ciorbă, neuitând să arunc pe acolo şi bucăţelele de scăricică. Când s-a umplut, am pus deasupra felii de şunculiţă anume păstrate.

Vreme de trei ore focul molcom al cuptorului a lucrat asupra deosebitului preparat. De fapt, dacă sunteţi acordaţi cu nasul pe bucătărie, o să vă spună ea ea când e gata, pentru că va mirosi înnebunitor şi vor ieşi liliecii şi cucuvelele de prin podurile primăriilor.

Cât despre gust şi aromă ce să vă zic? Merge beton cu mămăliguţă şi ardei iute, fierbinte, aşa, dar merge şi a doua zi, rece, cu gust matur şi odor divin.

Acuma, la final de reţetă, tuturor cititorilor şi nu numai, celor pe care i-am văzut pe viu sau pe net sau, mai pe scurt, “la toată lumea, bre, oameni buni”, vă zic doar atât: să fiţi sănătoşi, fericiţi şi iubiţi perpetuu!

CRĂCIUN FERICIT!

Datorii: Adela, Gabriela Elena, Teo Negură, C ristian Di m a, Pin gu inul, Dana, Ela Roseni, Vania.

Iaurt usturoiat, vinete simpliste, fasole urgentă şi „Aripioară sau picior” înăbuşite la tavă de lut, toate stropite cu vin “făcut de mână”

Neliniştitu' — Sat, 03 Dec 2011 21:05:39 +0000

S-a scurs ceva vreme de la ultima haleală executată personal şi cu abnegaţie. Simţeam de ceva vreme ceva plutind prin aerul înconjurător şi, iată, neprevăzutul s-a produs (ştiu că titlul ajunge până la Ruse, da’ atâtea au fost, să dea boala!). Hai, destul cu palavra şi să dăm drumu’ la bobină!

„Tătuţule, ai ceva de haleală? Că suntem rupţi pe maţe! N-ai? Hai, produ nişte d-alea de-ale tale, arăbeşti, că-n trei ore jumate, maxim patru, suntem la tine!” Aşa a sunat ameninţarea unor buni pretenari ce se întorceau din concediu, într-o după-amiază de sâmbătă. Calculez timpul pe degete, mi-arunc ochii pe biblioteca de metale, apoi pe cea de provizii şi, după ce-i bag pe boxe pe veteranii de la Celelalte Cuvinte (pe 8 decembrie o pun de 30 de ani – Laaa muuulţi aaani! – la Sala Palatului), m-apuc de robotit.

Am extras de undeva o căldare, din aceea de plastic, niscai iaurt de biloviţă (7% chestii grase), că-i infinit mai ţapăn decât restul şi l-am amestecat temeinic cu sare, usturoi pisat şi piper, toate adăugate după gustul personal. Când mi-am satisfăcut papila responsabilă cu iaurtul, l-am pus deoparte, la maturat.

Au urmat mătrăşirea celor trei conserve de fasole albă, cu bob mare şi umflat. Am scos ceva apă din conserve, da’ nu pe toată, să nu sece de tot amestecul, apoi le-am gâdilat cu mixerul dimpreună cu ceva sare, un căţeluş de usturoi şi o legătură de ceapă verde cu frunzele rupte pe jumătate.

Până să se-apuce de sfârâit uleiul din tigaie, am tocat ţărăneşte două cepe mici şi degrabă vărsătoare de lacrimi. Când au dat să se rumenească, le-am botezat cu o lingură zdravănă de paste de tomate şi una cu apă proaspătă de la robinet. Am amestecat cu o lingură de lemn, iar când apa a reintrat în atmosferă, am întins sublimul preparat peste fasolea aranjată, cu grijă şi în prealabil, într-un bol. Le-am acoperit şi le-am scos în balcon la meditaţie.

Am descoperit o chestie foarte faină, pe care o voi folosi şi pe viitor, evitând afumarea bucătăriei, dezastrul efectuat pe aragaz şi frigerea activă a degetuţelor proprii: vinete coapte la borcan! Am luat două borcane, le-am scurs de zeamă într-o strecurătoare, apoi, laolaltă cu ceva smântână de Covasna, usturoi, sare şi o zeamă de lâmâie, le-am oferit blenderului spre delectare. Cât ai zice “sternocleidomastoidian”, s-au făcut şi vineţelele numai bune de întins pe pâine neagră sau de altă rasă. Le-am pus şi pe ele la tihnă.

A urmat la “pièce de résistance”, adică ceea ce eu am numit “Aripioară sau picior” (un tribut adus deosebitului film cu Louis Germain David de Funès de Galarza).

Două casolete de aripioare şi ciocănele şi-au făcut apariţia la spălat, apoi au stat cuminţi la frecat cu ulei şi tot felul de condimente, dintre care n-a lipsit curry. Am scos tava de lut (o ştiţi, cea marocană, cu turlă, he-he!) de la apă, apoi am aşezat înlăutrul ei produsele avicole, ceva usturoi, cartofii tăiaţi ca pentru piure, roşiile feliate elegant, ulei fără zgârcenie şi o cană cu apă. I-am pus turla de lut şi am dat-o la foc molcom de cuptor vreme de vreo două ore. Ultima jumătate de oră i-am luat cuşma, ca să împing cartofii, aripioarele şi ciocănelele spre rumenire, iar eu spre salivare perpetuă.

Cât lutul marocan îşi făcea de cap cu cărniţele şi legumiţele româneşti, am dat o fugă peste drum şi am luat un vin roşu, banal, pe care l-am amestecat într-o carafă cu o caserolă cu zmeură zdrobită, portocale şi mere tăiate mărunt, apoi l-am pus în frigider. După ce-am stins focul la cuptor, am scos şi carafa din frigider şi am strecurat vinul într-o sticlă.

La degustarea preliminară executată de subsemnatul, toate productele au obţinut calificativ maxim, ceea ce înseamnă că voi mai reedita isprava cât de curând.

Cât despre pretenarii respectivi, erau să mă lase fără veselă şi tacâmuri, aşa de mult le-a plăcut, he-he!

Datorii: Zina, Teo Negură, Gabri ela Ele na, Luna Pătrată, Zinnaida.

Salată editorială “One for ALL and ALL for me”

Neliniştitu' — Sat, 16 Apr 2011 21:05:59 +0000

În aşteptarea minunatei veşti că “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” sunt tipărite şi numa’ bune de citit de către fanii mei şi nu numai, se făcea că ajungeam cu Matizel pe la Hala Traian şi se mai făcea că intram în piaţă şi-mi cădea ochiu’ drept pe ceva ce voia sufletu’ meu demult, da’ din varii motive nu a putut să aibă: o răzătoare minune, d-aia nemţească! Am luat-o instant! Eh, acuma, pentru că aveam răzătoarea de vis, iar acu’ vreo două zile mă lovise şi pretenarul Bucătar Maniac cu un amestec clorofilic de făcut foame, am zis că trebuia să iau şi nişte produse serioase pentru sălăţit. Şi-am luat de nu mai aveam mânuţe…

Ajuns acasă, am băgat pe felie nişte meseriaşi pe care abia aştept să-i văd pe 20 aprilie, Children of Bodom adică, şi-am trecut pe treabă: am deţipluit răzătoarea, am dat cu privirea p-o cărticică de instrucţiuni în care m-am albit la ocheane şi am purces la spălat leguminoasele şi fructoasele, în număr de câte-un produs din fiecare gen şi plasă. Şi au început să se înşire pe masă o gulie, un măr, o ţelinuţă, o legătură verde de cepuţă, o legătură de usturoiaş de aceeaşi vârstă cu cepuţa, o lămâie, o legătură de mărar, una crenguţă cu roşii (mi-a zis nenea vânzătoru’ că erau de la macaronari şi d-aia erau la crenguţe de 4-5 roşii cât ou’ de găinuşă!), o legătură de ridichi şi un morcovete ca pe degetu’ mare a lu’ ăl bătrân.

Apoi am luat pălăria de protecţie, am înfipt în ea ţelina şi am dat-o-ncoace şi-ncolo pe răzătoarea setată pe modul “Dünne Streifen”, adică “julienat fin”. Eh, şi-acu’ să vezi minune: jumate din ce rădeam era în castron şi jumate pe masă! Am repetat faza cu gulia. Am avut un deja-vu şi-am adunat de pe masă juma’ de gulie julienată. Când a venit rândul mărului m-am prins că trebuia să aşez răzătoarea invers, cu vârful „V”-ului sprijinit în castron, că d-aia era locaşul ăla căruia nu-i vedeam rostul!
Am zâmbit, mi-am dat notă maximă şi celelate produse şi-au găsit integral locul în castron în următorul minut şi trei secunde. Menţionez că crenguţa de roşii am dat-o prin răzătoarea ceva mai mare.

Legătura de mărar, precum şi cele de usturoiaşi şi de cepuţe verzi, au fost tocate clasic, pe fund de lemn, deoarece chestiile frunzoase nu se pot aranja cu răzătoarea minune. Timp de un respiro am aruncat peste fâşiuţele doldora de vitamine lămâia stoarsă manual, un praf de sare, unul de piper şi o lingură sănătoasă de ulei din seminţe de struguri. Tot manual am amestecat cu voioşie fâşiuţele vegetale, gustând la intervale regulate de 3-4 secunde. M-am uitat la tavan, am pus o mână aleasă la întâmplare pe inimă, apoi m-am lăsat mesmerizat şi cu exclamaţia la vedere: rupere-n papilă mi-a ieşit, fi-mi-ar de bine să-mi fie! Cred că merge să duc un castron d-ăsta vitaminizant şi celor de la ALL, he-he!

Sănătate, fericire şi numai bine celor cu florile-n nume!

Părinte, să trăieşti întru mulţi ani, bre, şi la cât mai multe pariuri câştigate!

Datorii: Alphablog, Gabriela Elena, Teo Ne gu r ă, Zamolxis, Nea Costache.

Ochi încovrigat

Neliniştitu' — Sat, 05 Mar 2011 22:05:16 +0000

Se făcea că, într-una dintre dis-de-dimineţi, se trezeşte fii-mea cu leşin pe maţe şi mă ia la întrebări: “Tati, faci şi tu ceva bun de mâncare, da’ repede-repede?”. O iert pentru pleonasm (tot ce fac eu e bun, adică), îmi pun o trupă tare dragă, de-o ascultam pe vremuri la Vocea Americii – Winger, şi încep să cartografiez zona.

Deschid frigiderul – 4 ouă tremurau într-o cutie de lângă o sticlă cu bulion. Scotocesc prin bucătărie, nu găsesc pâine defel (a mea e mare mâncătoare de franzele), în schimb descopăr pusă deoparte, probabil pentru vremuri mult mai negre decât cele actuale, o pungă cu covrigi. Inventariez rapid: ou, covrig, ulei, sare, piper, bulion, tigaie, aragaz, Distrigaz… “Încă e bine”, mi-am şoptit atunci în barbă şi m-am apucat de treabă.

Am aruncat pe foc teflonu’ cu o lingură de ulei subţire-n colesterol, am ales un covrig mai simetric în aspect, un ou potrivit şi, după un minut caloric, am dispus în tigaie covrigul. I-am mulţumit în gând ăluia de-a inventat gaura şi, cu grijă, am deşertat în gaura covrigului conţinutul oului. Am acoperit totul cu un capac, nu înainte de a da focul pe poziţia “Aşa şi-aşa”.

Minunatul preparat s-a desăvârşit după două minute, două minute jumate. Pe alocuri, am mai ajutat oul la coagulare cu o linguriţă cu care am luat ulei încins şi i-am turnat în cap. Ca să fie mai apetisant pentru nervu’ optic, am decorat Ochiul Încovrigat cu niscaiva bulion natural 100% amestecat cu ceva piper.

Cât despre fii-mea, curiozitatea şi foamea au fost mai puternice decât teama de aspectul ineditului preparat. Am primit nota maximală, parol! Nu mă credeţi? Întrebaţi copilu’, că e la vârsta când nu minte foarte tare, he-he!

PS: De vă râcâie dilema despre cum s-a mănâncat minunăţia, aflaţi că nu am folosit furculiţe şi cuţite, ci doar mânuţa din dotare, ochiul fiind ca partidul, strâns unit în jurul covrigului. Destul de consistent, deci…

Datorii:Teo Ne gură, Cristian Dima, Năbădăiosu’, Gabriela Elena.

Mazăre cu noaptea-n cap, şuncă şi cârnaţi

Neliniştitu' — Sat, 05 Feb 2011 22:05:26 +0000

Bre, oameni şi alte doamne, mi se puse somnabulismul pe stomac într-una dintre nopţi-spre-dimineaţă, aşa, şi m-am trezit scotocind prin frigider. Văzui aşa, cu o coadă de ochi, un borcan de mazăre absolut stingher, doi cârnaţi tremurând printr-o cutie de microunde, o felie de şuncă scăpată de sub control şi un borcănel de pastă de tomate.
Am căscat sănătos, m-am întins după telecomandă şi am dat în aerul de 4:00 dimineaţa cu nenea Zak Stevens şi al său Circle II Circle. He-heee! Altă viaţă, tătuţilor!

Am trecut rapid pe trifazat şi c-o mână am aprins aragazul, cu una am pus pe el teflonu’ mânjit cu ceva ulei lejer de colesterol, cu alta am decăpăcit mazărea şi am spălat-o bine, iar cu ultima am pus de am amestecat două linguri de pastă de tomate cu ceva apică.
Rapid, am luat la decapitat progresiv cârnaţii şi feliat bucăţica de şuncă. Ambele produse de dulce erau afumate, ştiţi deja, de ai mei, după o reţetă străveche, deci pericol pe naretă şi papilă. După care le-am dedat uleiului sfârâindă dimpreună cu mazărea.

Când am observat că s-a translucidizat şunculiţa şi au început să se strângă bucăţicile de cârnaţi înnobilaţi în afumătoarea lu’ ăl bătrân, am turnat peste bulionul rezultat din pasta de tomate.
Le mai amestecam din când în când, să se bage aromele şi culorile unele în altele mai bine, şi, după ce a scăzut de tot zama din bulion, le-am luat de pe foc.

Măi, dragelor şi dragilor, a meritat pe deplin sculatu’ la planton IV, zău, aşa! Ia, puneţi mânuţele de încercaţi, să vedeţi ce magie pe gingie vă iese într-un sfert de oră, plus 5 sau 10 minute, funcţie de îndemânare, aragaz şi numărul de mânuţe, he-he!

Datorii: Gab riela Ele na, Teo Ne gu ră, Flavius, Cristian Dima, Năbădă iosu’.