Am admirat măşti păroase şi cu coarne de prin Maramu (accent pe “u”), costume fine, ii şi fote cu modele zămislite-n truda filigranului (de peste tot), ceramică de toate neamurile (pretenarii ungureni de la Corund erau pe baricade), articole din piele de tot felul (un chimir – 4 milioane, un brâu – 3 jumate), ţigani argintari (modele faine de brăţări, cercei, inele făcute pe loc, la ciocan, suflai şi nicovală mică de butuc) şi căldărari (ceaune uriaşe ori serpentine şi cazane de ţuică, nişte minunăţii iscate manual şi, evident, din cupru), pălării olteneşti din paie şi alte coşuri, panere şi suporturi de sticle, icoane din argint pe lemn de nuc, ouă încondeiate, scaune, măsuţe, copăi, pisăloage, putineiuri de scos untul, cergi, scoarţe, carpete, ştergare, mărgele, turtă dulce, colaci ungureni, vinuri, miere şi toate cele apicole, cărniţe afumate şi brânzici (toate ecologice, ce boala!), hore, sârbe, cântăreţi populari care încingeau şi mai şi atmosfera plus două găşti de găini, fiecare cu cocoşul aferent.

Excelentă atmosfera, tare deconectantă de la asfaltul înconjurător, lume destinsă (erau nişte tanti care băteau sârba, mai să facă infarct, he-he!) şi, peste toate astea, am găsit ceva ce credeam c-a dispărut pentru totdeauna, ceva cu care m-am întâlnit acum vreo 20 de veri pe la Constanţa, la prăvălia unei turcoaice: BRAGĂ, stimaţii mei! Tulbure, bună, rece, nu atât de ieftină ca în viaţa mea anterioară (acuşi e 3 lei paharul şi 9 lei litrul), dar am ras instant două pahare, luând şi cu mine decât 2 litri, he-he! În Bucureşti o găsiţi la Casa Tradiţiei Româneşti.

Ia, vă las acum să enjoy şi voi!

Datorii: Luna Pătrată, Nea Costache, Gabriela Elena, Rokssana.

Related posts:

1. Muzeul Bucureştiului – Evadarea 7
2. Muzeul Tehnic – Evadarea 8
3. Evadarea de dinainte de Paşte, a XX-a – Foişorul de Foc

Am pus mâna pe uşă şi nu mică mi-a fost surpriza că s-a şi deschis. Surpriza a fost şi mai mare când am văzut că apar şi doi neni, extrem de amabili, unul militar (ocazie cu care am aflat că Foişorul de Foc este unitate militară) şi unul civil care ne-a fost şi ghid. Am dat banu’, am luat liftul şi ne-am oprit la etajul al VI-lea, ultimul, adică. Dintotdeauna m-am întrebat dacă se poate ieşi pe balconul circular şi asta am făcut de cum am ajuns la ultimul etaj. Preţ de vreo 10 minute am admirat panorama şi am rămas plăcut surprins să constat că era chiar meseriaşă, fără curţi murdare ori acoperişuri găurite.

Am revenit în interior şi am studiat pompa de patrimoniu „Gât de barză” încă funcţională, născută în 1765, pe care o deserveau patru oameni, alături de felurite instrumente pentru semnalizare luminoasă şi sonoră. Aici am aflat cum erau împărţiţi omuleţii în antichitate ca să se păzească de focuri: Vexilarii – purtau însemnele unităţii, Aquarii – întreţineau apeductele, Siphonarii – responsabili cu pompele, Centonarii – stingeau focul, Emitularii – salvau oamenii şi bunurile, Sebaciarii – iluminau locul pentru intervenţii şi Medicii -  care se ştie ce fac şi-n ziua de azi. Apoi am dat despre cum se împărţeau breslelor la stingere: Dulgherii, Tâmplarii, Zidarii – localizau focul prin demolare, Fierarii, Lăcătuşii – la pompe, Cărăuşii, Morarii – cărau apa, Pielarii, Tăbăcarii, Vopsitorii – formau lanţul de găleţi, Coşarii, Zugravii, Sobarii – salvau lumea şi bunurile, Bărbierii – dădeau primul ajutor.

Am luat-o pe scara spiralată şi la următorul etaj am dat de o altă pompă, de data aceasta de o singură persoană şi cu o sută de ani mai tânără, uniforme, medalii (aici se găseşte prima medalie militară românească “Pro Virtute Militari”, expusă în original), relatări despre „Marele Foc din 23 martie 1847” şi despre participarea pompierilor la marea bătălie de pe Dealul Spirii din 13 Septembrie 1848. Unul dintre manechine purta o sabie despre care nenea ghidul ne-a spus că „a tăiat peste 1000 de capete”. M-am făcut că-l cred şi i-am făcut o poză. Sabiei…

Etajul al IV-lea este etajul căştilor, caschetelor şi machetelor de utilaje pentru stins incendii. Este singurul etaj care-i sub formă de balcon circular interior (e gol pe centru), la mijloc aflându-se steaguri vechi de peste o sută şi ceva de ani.

Etajul al III-lea are două pompe superbe, machete de maşini de pompieri, două motopompe, uniforme, caschete şi stingătoare utilizate în perioada interbelică. De la etajul al III-lea în jos avem de a face şi cu scara originală din fier.

Etajul a II-lea ne-a prezentat mijloace de alarmare, stingătoare, cărticele pentru conştientizarea mamei şi copilului vis-a-vis de jocul cu focul (Nilă pompier de rond, Băieţelul stacojiu, Gospodine, atenţie la foc!, Jocuri distractive pe teme P.C.I., Cu foc să nu existe joc etc.), steaguri şi fanioane, dintre care se remarcă de departe cel cu fir aurit al Societăţii “Arcaşia” din Bosanci, Suceava.

Etajul I este cel mai întins şi se pot admira o sumedenie de uniforme, căşti, caschete şi „salamandre” ale pompierilor străini de minunata noastră ţară.

Parterul este sălaşul mascotei muzeului, al onorabililor cetăţeni care ne-au fost gazde şi al documentelor care vorbesc despre istoria minunatului lăcaş.
Când aveţi o zi cu soare, nu-l rataţi; este mic, unic şi deosebit de frumos, iar panorama merită toţi banii, he-he!

Plus: preţul infim (3 lei de persoană), curăţenia impecabilă, bogăţia de exponate originale foarte bine conservate, amabilitatea gazdelor, incluzându-l pe dl. director Vasile Bălan, fără acordul căruia nu am fi putut să facem poze.
Minus: lipsa de popularizare în rândul maselor, nesemnalizarea corespunzătoare “Intrarea este pe dincolo!”.
Pont: dacă vreţi detalii adevărate despre istoria Foişorului, în particular, şi a pompierilor pe meleagurile noastre, în general, nu ezitaţi să-l provocaţi pe dl. director Bălan la o discuţie. Este extrem de afabil şi reprezintă o adevărată enciclopedie pompieristică.

Bre, pentru toată lumea, HRISTOS A-NVIAT! Sănătate şi fericire alături de ai voştri!

Datorie: Gabriela Elena, Teo Negură.

Related posts:

1. Haihuiala dinainte de Paşti 2 – Evadarea op’şpe
2. Haihuiala dinainte de Paşti 1 – Evadarea nr. 17
3. Muzeul Bucureştiului – Evadarea 7

Abia seara, de la şapte jumate, ai acces acolo. Dacă te duci mai devreme, o tanti în uniformă cu înfăţişare de nene în uniformă va lătra la tine ora de întâlnire cu stelele.
După ora hotărâtă, am intrat într-un hol dominat de o pictură murală uriaşă înfăţişându-l pe amiral alături de soţia sa, Ioana, am trecut pe lângă o lunetă (aveam să aflu că e una din lunetele originale ale amiralului), apoi am urmat nişte trepte scârţâitoare de lemn şi am ajuns la primul nivel unde am plătit 5 lei. Aici se află o sală în mijlocul căreia am admirat o altă lunetă originală (de la începutul secolului trecut), înconjurată de afişe înfăţişând nebuloase, planete şi stele. Am continuat să urcăm pe alte trepte scârţâitoare, rămânând profund dezamăgiţi de stadiul avansat de degradare în care se află clădirea, şi am ajuns sus, pe terasă.

Credeam că numai noi suntem dornici de privit ceruri, dar terasa era plină ochi de copilaşi ancoraţi de părinţi sau bunicuţe, alte tipuri de tineret-speranţe, cetăţene şi cetăţeni. În mijlocul mulţimii, doi domni manipulau o lunetă şi un telescop, spre observaţia corpurilor cereşti, având o mulţime de explicaţii pentru ceea ce se iţea prin lentile. Şi, uite-aşa, mă pot lăuda că am văzut roiuri de stele din Nebuloasa Orion, Saturn cu tot cu inele, stele duble din constelaţiile Leu, Gama şi Orion, precum şi craterele de pe Lună.

Am întrebat pe unul dintre domnii răspunzători de obsevaţiuni astrale, de ce este semnul mare de interzis pe uşa de la camera cupolei de observaţie. “Nu merge o trapă, s-a blocat, aşa, pe deschis, şi nu sunt bani pentru reparaţia ei.” Astfel am aflat că activitatea prestată de dânşii este aproape benevolă şi din pură pasiune pentru că nu există un buget alocat pentru Observator de către autorităţi, iar luneta şi telescopul reprezintă donaţii de către Alfa Bank. Mare păcat…

Plus: omuleţii care duc înainte viaţa Observatorului, deşi mie-mi miroase a boală lungă…
Minus: degradarea perpetuă a clădirii, pereţii plini de igrasie, infiltraţii, senzaţia profundă de sărăcie.
Bomboana pe colivă: nu ştiu ce dracu’ au ăştia din muzee cu nefăcutul pozelor!

Momentul prostului: Eram sus, pe terasă, şi ne benoclam cu toţii prin lentilele telescopului. Domnul de serviciu la lunetă răspundea întrebărilor calm, trăgând din ţigară şi sorbind dintr-un ness la plastic. La un moment dat a intrat în decor o pizdipoancă ce s-a pus pe chestionat şi nu mai putea fi oprită nici dacă-i vârai morcovu’ pe gât. “Da’ staţia orbitală se vede?”, întreabă ea. “A trecut”, răspunde nenea. “Da’ aia ce stea e?”, arată piţa cu degetul către cer. “E Sirius”, răspunde nenea. “Da’ aia?”, insista duduia. “Aia e Adromeda.” “Da’ aia din telescop?” “O stea dublă din Gama”. Urmează o mică pauză, cât a reuşit nenea astronomu’ să tragă un sfert de fum în el, şi piţi a dat-o pe decisiva. “Uite-o p-aia, aia ce e, ce e?” “Ei, bine, drăguţă, aia e un avion!”, răspunde nenea zâmbind, acompaniat de hohotele asistenţei.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Related posts:

1. Evadarea a unşpea
2. Evadarea de dinainte de Paşte, a XX-a – Foişorul de Foc
3. Muzeul Bucureştiului – Evadarea 7

Ei, bine, trecem pe lângă târla de melteni şi ajungem la o uşă pe al cărei geam era lipită o hârtie cu orarul. Din citirea hârtiei rezulta că avem acces. În hol ne-a luat în primire un nene badigard speriat şi ne-a recitat: “Muzeul e închis că e doamna în concediu”. Mai multe nu am reuşit să aflăm de la el, dar cert a fost faptul că dreptatea părea să fie de partea lui.
Dezamăgiţi din cale-afară am făcut cale întoarsă cu gândul că poate o să fim norocoşi vreodată să n-o mai prindem p-aia în concediu…

Muzeul Naţional de Istorie
Nu mai fusesem aici de când eram prin liceu, ceea ce înseamnă câţiva ani., dar ce mare dezamăgire am trăiiit…
Nu ştiu dacă realizează cineva drama MNIR, dar mie mi s-a părut cel mai trist, sărac şi slab organizat muzeu. Păi, în primul rând era deschis numai parterul, pentru că, aveam să aflu de la un nene observator, de prin partea locului, etajele superioare, din lipsă de fonduri şi organizări perpetue, nu mai fuseseră deschise de vreo… 7 ani?
În al doilea rând, exponatele de la parter, din neolitic , epoca de fier, bronz etc. erau separate de nişte paravane de hârtie, sau cam aşa ceva, şi stăteau laolaltă cu nişte rânduri de scaune care aveau nişte ecrane de poiecţie în faţă, mă rog, o nebunie alandalescă…

Lapidarium-ul, sala cu felia din Columna lui Traian şi alte bucăţi de monumente romane, greceşti sau medievale româneşti, a fost cea care mi-a pus capacul: absolut orice exponat de pe vremea dacilor şi a prietenilor romani, era un mare “fake”. Tot, tot, tot! După care mi-am pus problema dacă e ceva din ceea ce văzusem real. În afară de supraveghetori…
Singura parte cu adevărat reală, drept încântătoare şi dătătoare de fiori în suflet, a fost Sala Tezaurului, ultima ca vizitare. Aici am putut admira în linşte şi voie Tezaurul de la Pietroasele (Buzău, da?), Tezaurul de la Apahida (ghe la pretenii ghe la Cluj), bijuterii ale casei regale şi câte şi mai câte.

Plus: la ieşire, mi-au sărit în ochi afişele lui nenea Radu Oltean şi am luat şi eu vreo două, că-s făcute fain şi la 10 lei bucata, merită cu vârf.
Minus: dezinteresul autorităţilor care, parcă, aşteaptă să se prăbuşească sub propria-i greutate ceea ce credeam că este cel mai important muzeu de istorie al ţării.

Related posts:

1. Noaptea albă a muzeelor – Evadarea 9
2. Muzeul Tehnic – Evadarea 8
3. Evadarea 1

Sanctuarul literaturii române se află în “Casa Kreţulescu”, impunătoarea clădire de la începutul bulevardului Dacia, la nici 2 minute de mers pe jos de Calea Victoriei.
Dumitru Panaitescu (Perpessicius), cunoscutul academician, critic literar şi editor al operei eminesciene, are ideea înfiinţării unei astfel de instituţii pe la începutul verii anului 1957, iar 20 de ani mai târziu muzeul se mută în actuala locaţie, unde încercam, cu greu, să pătrund.
La parter, într-o sală mare se desfăşura din plin “Noaptea de muzică şi poezie” cu concursul poeţilor contemporani Cornelia Savu, Mihai Gălăţanu, Ioan Pop, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, Paul Vinicius, Bogdan Popescu, sub prezentarea lui Traian Coşovei. Fundalul sonor era asigurat de „jazziştii” Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Era lume ca la o lansare de carte şi cald de nu se poate. Faină atmosferă, se citea poezie, se râdea se comenta, dar nu am rezistat decât 5 minute, pentru că eram în pericol de mare coacere.

Etajul mi-a rezervat cea mai frumoasă privelişte, anume aceea a existenţei unor cărţi de valoare inestimabilă. Şi aduc aminte câteva:  „Istoria ieroglifică” a lui Cantemir, „Cartea românească de învăţătură” a lui Varlaam, „Liturghierul” lui Macarie (1508), un hrisov din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Bogdan al II-lea, „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Miron Costin, „Psaltirea” lui Dosoftei sau „Gramatica românească” a lui Ienăchiţă Văcărescu. Asta pe lângă numeroasele copii de scrisori, fragmente de manuscris, piese de mobilier şi obiecte personale ce au aparţinut lui Sadoveanu, Bacovia, Macedonski, Vlahuţă, Coşbuc sau Heliade-Rădulescu.
Am plecat de-acolo cu sufletul plin şi cu dorinţa de a reveni în vremuri normale, lipsite de aglomeraţie.

Plus: datorită „Nopţii muzeelor” s-a produs o abatere de la regulă şi am făcut poze la greu. Fără bliţ.
Minus: lume multă şi îmbulzeală.
Regret: am aflat prea târziu că a fost acolo şi o anume organizatoare de cenacluri online.

.

.

.

.

.

.

Muzeul Naţional „George Enescu”

Cunoscut publicului avizat drept „Palatul Cantacuzino”, clădirea Muzeului „George Enescu” reprezintă un rival pe măsura Palatului Şuţu, vizitat acum ceva vreme.
Palatul Cantacuzino este opera arhitectului Ioan Berindei, cel care ne-a lăsat şi Palatul Culturii din Iaşi sau Observatorul Astronomic din Bucureşti, şi a fost construit la începutul secolului trecut pentru unul dintre cei mai bogaţi oameni ai acelor vremuri, Gheorghe Grigore Cantacuzino.
Mi-am făcut loc prin mulţimea ce adăsta pe scări şi am pătruns în somptuoasa clădire care găzduieşte muzeul încă din 1956, prin actul de donaţie lăsat de Maria Enescu după moartea compozitorului.

Concertul formaţiei vocal-instrumentale de muzică veche „Anton Pann”, care se desfăşura în aula palatului, adunase zeci de cetăţeni. Căldura pe care o întâlnisem la Muzeul Literaturii părea o boare de seară faţă de ce era aici. Am admirat din fugă arhitectura deosebită şi picturile murale executate de iluştri artişti din prima jumătate a veacului trecut (Nicolae Vermont, Frederick Storck) şi am trecut la vizitarea sălilor.

Am putut admira şi fotografia în voie obiectele personale ce au aparţinut compozitorului, printre care şi vioara pe care acesta a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, diplome, pianul, medalia Lengiunii de Onoare şi o mulţime de partituri ale operelor sale („Rapsodiile Române”, „Poema Română”, poemul simfonic „Vox Maris”, „Oedip”).

Plus: ca la Muzeul Literaturii.
Minus: multă lume care, cred, venise din club şi n-aveau ce căuta acolo, ca, de pildă, un meltean, acordeonist după  înfăţişare, care-şi impresiona piţipoanca încercând pianul Steinway. În momentul când le-am atras atenţia, s-au zdrobşit, dar i-am biruit ajutat de un mare număr de oameni normali.

.

.

.

.

.

.

Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi

Fostă casă de negustor armean, apoi consulat argentinian, apoi sediu de ambasadă pakistaneză, clădirea cu aer medieval din strada Londra nr. 39 devine muzeu în primăvara lui 2003.
Se pare că există doar patru muzee de gen în toată Europa, dintre care unul e al nostru. Eh, ne mândrim? Ne mândrim! Şi asta din cauza contestatei familii Năstase, Adrian şi Dana, care, vă vine au ba să credeţi, au înfiinţat acest muzeu, punând la dispoziţia obştei sute de exemplare de hărţi, litografii şi gravuri, unele dintre ele datând de aproape cinci secole!

În cele 16 săli dispuse pe două nivele am admirat (şi pozat, sic!) hărţi din diferite ere, începând cu cea mai veche, care reprezintă Peninsula Balcanică şi este zămislită în 1521 şi până la planurile Bucureştilor din perioada de după Dej. Am trecut prin diferite zone ale Europei înfăţişând ţări, teatre de război, cursul Dunării, apoi hărţi de la Marea Neagră, hărţi ale Imperiului Otoman sau ale principatelor române din diferite veacuri.

La etaj am învăţat un cuvânt care mie-mi rima cu „redută”. Este vorba de „vedută” iar DEX-ul zice că e „vedere, privelişte, perspectivă din care se priveşte un peisaj, un oraş (în pictură, desen sau grafică) (< it. veduta)”. Ceea ce l-am şi crezut, deoarece cam aşa arătau litografiile respective.

Plus: curat, materialul prezentat este conservat perfect, organizarea sălilor este impecabilă.
Curios: nu există nici un neam de carte.
Respect: familiei Năstase pentru ideea şi concretizarea unui lucru unic în România şi printre puţinele din Europa.

.

.

.

.

.

.

Notă: am dorit să văd şi Muzeul Naţional de Artă şi pe cel de Artă Contemporană. Am renunţat în urma vizionării celor câteva sute de persoane care aşteptau să intre. Şi asta se întâmpla între orele 2 şi 3 dimineaţa.

Related posts:

1. Evadarea a unşpea
2. Muzeul Tehnic – Evadarea 8
3. Evadarea 2