Acum mai bine de o lună, prinsesem ultimul bilet VIP la Eventim, ceea ce nu puteam decât să mă bucur. Habar n-aveam cu ce se mănâncă, dar, dacă aveam intrare separată şi ceva mai devreme decât muritorii de rând, mă gândeam că era ceva bun. La 6 fără 5 a venit un nene să ne spună că responsabilul de turneu mai are nişte treburi şi se va întârzia intrarea.

A început iar ploaia, iar a stat, dar pe la 6 jumate ăla cu turneul s-a dres la probleme, am intrat şi am mers în spatele Arenelor, primind mult-prea-îmbucurătorul anunţ că o să vedem trupa şi o să primim poster semnat de toţi membrii şi nu mai ştiu ce CD-uri. La 7 fără 10 aveam să trăiesc incredibilul: am făcut trei poze cu trupării uneia dintre cele mai faine şi mai iubite formaţii power metal, zicând aci de Blind Guardian! Super de gaşcă băieţii, am dat mâna, ne-am pupat şi mi-am văzut de drum către, evident, eternul cort! Mi-a picat falca şi mă şi gândeam cât de textil se va auzi metalul rafinat al nemţilor.

M-am tras la merşandizuri, mi-am luat un tricou cu favoriţii serii şi, după ce s-au produs nişte interminabile probe de sunet, au apărut subit pe scenă constănţenii de la White Walls. Au fost primii care au beneficiat de BCA (Blestemul Cortului de la Arene): s-au auzit groaznic! Pentru că nu era destul sunetul naşpa, din când în când cădeau şi luminile pe scenă şi pe aiurea, lăsând puţinătatea de rocări într-o beznă magistrală. Au cântat de pe primul lor album doar două piese, “Friends for a While” şi “Curtains”, pentru că aşa cum au apărut de subit, tot aşa au şi dispărut. Oricum, stilul lor e ciudăţel, ceva alternativ + death şi alte chestii, pe care eu, unul, nu l-am gustat defel. O fi fost şi de la sunet, nu zic…

După vreo 5 minute au răsărit în locu-le “capitaliştii” de la Bolthard. Au început ceva ce semăna a probă de sunet, s-a luat lumina, stroboscoapele au trecut pe modul “agitare” (ca să se vadă ceva pe scenă, cred), apoi au intrat şi băieţii pe felie. Death de la mama lui şi plesnind de sănătate, tată! Ritm de motor Diesel pornit iarna, sunet de tăiat fier-beton şi voce de turnat fontă la Hunedoara! Băieţii au tocat vreo 4 piese din cele 6 ale primului lor EP “Password Invalid”. S-au remarcat de departe “The Sphere” şi la mică distanţă “Thin Ice”, piese adevărate, de concert. Trupa e de urmărit…

Între timp se mai strânsese ceva rocărime, ajungând să umple cortul aproape de jumate. Din experienţa mea la cort, vă pot spune că a fost cel mai slab concert ca prezenţă rocăristică. Or fi fost micii de 1 Mai… Oricum, cei care au fost prezenţi s-au văzut de la distanţă că-s fanii nemţilor!

Nu-mi termin bine gândul care-mi spunea că dacă organizatorii se mişcă aşa de rapid o să ajung acasă înainte de a închide magazinele, că pe la ceasurile 21:00, numai ce-mi apar pe scenă tătucii power strânşi sub semnul Blind Guardian. “Sacred Worlds” (At the Edge of Time – 2010) a fost cea care a zguduit prima băierile cortului şi, de unde eram aşezat cu un pretenar ungurean din Târgu Mureş, mare specialist în Blind Guardian, am constatat că nu se auzea aşa de naşpa ca la Children of Bodom. Au urmat într-un iureş superba “Welcome to Dying” (Tales from the Twilight World – 1990), “Born in a Mourning Hall” (Imaginations from the Other Side – 1995), “Nightfall”, “Time Stands Still (At the Iron Hill)” (Nightfall in Middle Earth – 1998), “Lord of The Rings” (Tales from the Twilight World – 1990), “A Voice in the Dark” (At the Edge of Time – 2010), “Lost in the Twilight Hall” (Tales from the Twilight World – 1990), “This Will Never End” (A Twist in the Myth – 2006), Valhalla (Follow the Blind – 1989) – cântată de tot cortul la refren.

Înainte de minunata “Imaginations from the Other Side” (albumul omonim din 1995, preferatul meu) legendarul vocal Hansi Kürsch a anunţat că ei or să cam plece şi alte chestii de ridicat atmosfera. A revenit cu trupeţii intrând de-a dreptul cu “Wheel of Time” (At the Edge of Time – 2010). “Ştiţi ce urmează, nu?”, a întrebat el audienţa intrată pe panta freneziei. “The Bard’s Song – In The Forest” (Somewhere Far Beyond – 1992) a fost cântată de la cap la coadă de toată suflarea cu spirit metalifer strânsă acolo şi a fost de departe cel mai emoţionant moment al concertului. Hansi Kürsch şi André Olbrich (chitara solo) au aplaudat audienţa zeci de secunde şi s-au înclinat, fapt ce a făcut ca cei prezenţi să explodeze în strigăte, fluierături şi aplauze. Au continuat cu “The Hobbit” (Somewhere Far Beyond – 1992) şi au încheiat cu excelenta “Mirror Mirror” (Nightfall in Middle Earth – 1998). Era 11 fără 10 când am făcut ultima poză.

Revenind la ce ziceam în titlu, pentru mine ar fi fost concertul perfect dacă s-ar fi “jucat”, vorba pretenarului ungurean, şi cele două piese pe care mă dezintegrez perpetuu: “The Script for My Requiem” şi “Bright Eyes”. M-am mângâiat decisiv cu faptul că am poze şi autografe.
Să fie sănătoşi şi să mai vină, aşa cum au promis, dar într-un loc fără de pereţi de pânză. Şi musai să mai bage şi bilete VIP, ca să vin şi eu pregătit cu o poza de-a mea, he-he!

PS: Pretenarul ungurean nu a vrut posterul semnat şi mi l-a dat mie. El venise pregătit cu cărticica de la ultimul album al trupei. Dacă vrea cineva posterul, îl rog să se manifeste la dorinţă.
PSS: Pentru o cronică profesionistă, vă invit la amicul Krossfire. El aşa zicea, că face.

Datorii: Nea Costache, Teo Negură, Vania, Crisia.

Related posts:

1. Spovedanie metalică la Silver Church – Burning Black, Manticora şi CIRCLE II CIRCLE
2. Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!
3. Legende de ieri şi de-alaltăieri la Arenele Romane – Saga, Queensryche şi Limp Bizkit

La ora aia nu eram decât eu şi încă vreo 10 neni care-şi căutau punctele cardinale. Prima surpriză: biletul! Deşi luasem la VIP, cu o lună înainte, cu loc lângă scenă, o tanti uşor ameţită (din naştere, nu din alte motive) mi-a replicat că trebuia să sun pentru a avea rezervat un loc preferenţial. Nimic nou, deci, în organizare. Am fost invitat pe unul din cele 3 scaune de la bar, unde am avut a doua mare surpriză: există Ciuc nefiltrată! N-am putut să mă bucur, pentru că eram cu Matizelul la mine. Aşa că am dat-o pe cole şi alte prostii, motiv pentru s-a produs următorul şoc: o doză de 33 de Pepsi era 7 lei. O bere la halbă, 6! Am decis subit ca viitoare să iau taxiul, he-he!
Sar peste faptul că, deşi era anunţat pentru ora 9, concertul a debutat pe la 10 fără ceva, dar ce mai înseamă câteva minute după decenii de aşteptare?

Acuma, numai dacă vezi un concert Celelalte Cuvinte îţi poţi da seama de ce marea majoritate a ălora de au habar zic că-i cea mai iubită trupă metalică românească. Pe lângă rock-ul unic, rafinat şi de mare stil pe care Călin şi meseriaşii lui coechipieri ni-l oferă constant de 30 de ani (anul ăsta se fac, în decembrie), legendele (în)cântătoare aruncă înspre rocărimea prezentă o căldură şi un sentiment de prietenie apropiată pe care nu le-am simţit la nici o altă trupă românească şi, slavă Domnului, am văzut destule!
Eu, unul, m-am simţit ca pe vremuri, când, cei câţiva rocăraşi existenţi în urbe, ne strângeam la mine-n cameră să le ascultăm discurile la pick-upul Tesla şi, mamă, ce ne mai bucuram că, uite, sună şi nişte românaşi de-ai noştri ca ăi de-afară! Discul lor din ’87 mi-a rămas adânc şi ireversibil înfipt în suflet!

Am plâns, am râs, am dat din cap, am reînviat amintiri pe suma de piese pe care dragul de Călin şi doctorii lui de rock ne-a oferit-o spre delectare auditivă şi sufletească: „O să am” (Formaţii Rock 8 – 1984), „Cina dragonului” (Se lasă rău – 1992), „Lupii”, “Balanţa” , “Armaghedon”, “Neam belstemat” (Armaghedon – 1994), “Pasărea de plumb”, „Boala de gânduri” (Ispita – 1997), „Între vise”, „Stem”, „Umbra mea”, „Sfârşit” ori „Zmeie” (Stem – 2008). Concertul a curs aţă, cu scurte mulţumiri din partea lor şi o pauză de zece minute pe la 11 fără douăzeci.

Partea a doua a fost cea mai dragă mie, cea care mi-a făcut pielea de găină, m-a adus în extaz extrem şi m-a purtat în camera mea din liceu, plină cu postere şi cu reviste Metal Hammer, din pricina celor mai frumoase, după părerea mea, piese ale băieţilor: „În zori de zi”, „Fântâna suspinelor”, „Dacă vrei”, „Un sfârşit e un început”, „La ceas târziu” (Celelalte Cuvinte – 1987). Cum să nu exulţi de plăcere? Cum să nu-i iubeşti şi să nu mulţumeşti Cerului că s-au născut la noi?
Toate piesele prestate au fost cântate de rocăraşii fericiţi, dar „Dacă vrei” a fost plâns şi trăit la maxim de toată suflarea rocărească din club şi luminat de zeci de brichete ori telefoane cu ecranele luminate.
„Iarbă prin păr” (Formaţii Rock 8 – 1984) a fost cea din urmă piesă din sumedenia de „greutăţi” cântate de tătuţii de rock şi a creat o ultimă isterie generală.

Pe la 12 şi douăzeci, Călin Pop (chitară divină), Tiberiu Pop (clape de rară atmosferă), Leontin Iovan (tobe cu sute de mânuţe), Marcel Breazu (bass profesional) şi Ovidiu Roşu (sunet adevărat) şi-au luat „la revedere” de la noi, nu înainte de a ne aduce aminte că în decembrie vor avea un mare concert aniversar.
Până atunci, când sper că n-o să-i ratez, mi-am întărit convingerea că rock-ul ce se mai cântă astăzi pe la noi este împărţit fix în două: Celelalte Cuvinte şi ceilalţi…

Datorii: Teo Negură, Rokssana, Dorinescu, Gabriela Elena.

Related posts:

1. Amar de rocker
2. AC/DC se întoarce
3. We are MOTORHEAD! We play Rock ‘n’ Roll!

Ca niciodată, la 7 seara am început să intrăm. Abia apucasem să dau cu ochiul pe la tricouri (naşpa, n-am luat) şi alte merşandizuri (hotdogi – am ţinut post câteva ore, bere – 5 lei, Redbull – 8), când m-am trezit că intră pe scenă nişte băieţi tunşi regulamentar care au început să zică binişor un metalifer melodios, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Erau suedezii ce dau viaţă trupei Machinae Supremacy, care au cântat preponderent piese de pe ultimul lor album “A View From the End of The World” din 2010. “Nova Prospekt”, “Force Feedback” ori “Rocket Dragon” au sunat destul de bine pentru cele câteva sute de rocăraşi ce-şi cătau locul în desişul cortului. Un lucru este clar cu băieţii ăştia: faţă de materialul de studio, în concert zici că e altă trupă, aşa de dur sună! Trecând peste faptul că partea de clape era pe bandă, clăparul nefiind şi lipsind cu desăvârşire, Machinae Supremacy au cântat curat, corect, s-au agitat în parametri şi au fost chiar încântători pentru auzul personal. După 30 de minute fix au salutat şi au dispărut de pe scenă.

Uşor, uşor, lumea începea să se strângă şi să umple nenorocirea de cort, astfel încât Ensiferum a beneficiat de un public muuult mai numeros şi mai cunoscător, după câte mâini agitându-se şi răcnete de bucurie am observat în juru-mi. Cu mâna pe inimă recunosc încă o dată că nu am nimic de a face cu folk metalul, dar finlandezii vopsiţi pe feţe, dezveliţi pe busturi şi purtători de kilturi (mai puţin gagica de la clape, care făcea discrepanţă cu modelul bustului la vedere şi era îmbrăcată până-n gâţi) şi-au făcut meseria cum trebe, s-au rotit la plete mai ceva ca miniştrii în guvern şi au făcut show adevărat, frenezind substanţial rocăraşii prezenţi. Astfel, băieţii şi fata din ţara Nokiei au dat cu adrenalină-n popor intonând “Guardians of Fate” (Ensiferum – 2001), “Iron”, “Into Battle” (Iron – 2004), “From Afar” (From Afar – 2009), încheindu-şi prestaţia de 40 de minute cu “Lai Lai Hei” (Iron – 2004).

Când credeam că e primul concert la care sculele s-au acordat în timpul zilei şi nu mai trebuie futute la aţe încă o oră între prestaţiile dintre trupe, au urmat trei sferturi de oră de probe pentru concertul Children of Bodom. Eh! Ştiam că merită aşteptarea, aşa că i-am dat rapid “erase” şi am început să mor şi să înviez pe piesele care-mi produceau orgasme-n trompeta lu’ Eustaş, îmi ridicau părul pe spate şi-mi aduceau febră musculară de la datul din cap: “Children Of Bodom” (Hatebreeder – 1999), “Everytime I Die”, “Follow the Reaper”, “Hate Me!” (Follow the Reaper – 2000), “Needled 24/7″, “Bodom Beach Terror”, “Angels don’t kill” (Hate Crew Deathroll – 2003), “Living Dead Beat” (Are You Dead Yet? – 2005), “Blooddrunk” (Blooddrunk – 2008), “Not My Funeral”, “Roundtrip to Hell and Back”, “Was It Worth It?” (Relentless Reckless Forever – 2011). Minunat, sublim, de nedescris în simple cuvinte… Când mă uitam la DVD-ul din 2006 (Chaos Ridden Years: Stockholm Knockout Live), nici nu visam să fiu la câţiva metri de solourile ucigătoare ale lui Alexi Laiho!

Show-ul a fost de mare efect fotonic, nenea de la lumini având câte-o combinaţie de culori, umbre şi flash-uri pentru fiecare piesă în parte, iar Alexi Laiho şi compania (Roope Latvala – cealaltă chitară, Janne Wirman – două perechi de clape, Henkka Sepp – una bucată bass, Jaska Raatikainen – zeci de tobe şi cinele) mi-au dat senzaţia că au mare poftă de cântat, în acest sens agitându-se într-un perpetuu fel, de-abia am reuşit să-i prind în poze. Piesele au curs una după alta, de vreo două ori Alexi dând cu ceva “fuck”-uri în popor şi alte cuvinte de bineţe. Seara de metal extrem s-a încheiat decisiv cu superba “Hate Crew Deathroll” de pe albumul omonim din 2003, cântată pe alocuri de sutele de rocări cu entuziasmul ajuns la incandescenţă totală.

A fost fain de fain, mi s-a umplut sufletul de fericire şi extaz, bucurându-mă teribil la fiinţă că am reuşit să mai adaug la cufărul cu amintiri şi trăiri metalifere o experienţă “live” oferită de o trupă dragă… Nu mai zic nimic de sunetul de cacao! Culmea: la celelalte două trupe, comparativ cu COB, s-a auzit beton! Bine că am fost pregătit şi de data asta şi am cam ştiut ce se cântă acolo, he-he!
Hai, sănătate să aveţi, vorbim mai încolo…

Datorii: Gabriela Elena, Teo Negură.

Related posts:

1. Legende de ieri şi de-alaltăieri la Arenele Romane – Saga, Queensryche şi Limp Bizkit
2. Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!
3. Românii la Combinatul de Oţel Suedez – Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES

Pe la 8 jumate au intrat nişte băieţi din ţara wafelor (nu mai căutaţi, că zic de Belgia) care m-au chinuit la timpane aproape trei sferturi de oră. Resistance se numesc ei şi pot avea lipici doar la cei care ascultă răutăţi death gen Cannibal Corpse, Napalm Death ori Kataklysm. Lumea s-a agitat destul de mult, ba s-au produs şi nişte “moshuri” sporadice.

Pe la 9 ş-un sfert, aşa, au apărut meseriaşii de la Suicidal Angels, nişte greci despre care dacă nu aţi auzit, e musai să o faceţi acum! Băieţii au intrat cu voltaj adevărat în manifestare, forţă de buldozer în sunet şi se vede de la mare distanţă că rădăcinile sunt înfipte adânc în Slayer, Kreator, Sepultura ori Sodom. Sună beton armat cu mult, mult metal, vă zic! Parcă eram într-o dinamită care exploda în fiecare secundă, să dea boala!
Vajnicii urmaşi ai lui Odiseu au dat în noi cu piesele de pe ultimul album, unul de extremă forţă şi frumoase aduceri aminte (anii ’80, când se făcea thrash de calitate garantată). Nebunia a fost totală şi izbiturile mosherilor au fost resimţite şi de persoana-mi de câteva ori. Am savurat la maxim “Reborn in Violence”, “Search of Recreation”, “Dead Again”, “Bleeding Holocaust” ori “Beggar of Scorn”.

Au fost minunaţi şi, zic eu, au un mare viitor pe felia lor, mai ales că albumele au crescut subtanţial în valoare, iar ăsta, ultimul, “Dead Again”, poa’ să se bată cu orice album de referinţă al marilor trupe de gen.

Respect extrem pentru vocalul Nick Melissourgos, care văzând ce bumbăceala dracului e în faţa scenei, în pauza dintre piese i-a rugat pe rocări să se manifeste în aşa fel încât să nu se lase cu răniţi.

După o jumătate de oră de acordări de chitare şi tobe, pe la 10 jumate au intrat în plină forţă băieţii care mă încântau pe vremea liceului, zic aci de tătucii nedrept uitaţi ori, mai bine zis, subevaluaţi, de la Death Angel.
Au răsărit pe scenă dur şi rupător de timpane, cu sunetul metalifer din San Francisco Bay Area (zonă de extrem impact metalic), agitându-se la greu cu “I Choose the Sky” de pe ultimul lor album, “Relentress Retribution”. În mod clar, de la primele mişcări, s-a văzut că băieţii sunt puşi pe spectacol adevărat.

Mark Osegueda şi-a tras un rasta de tot respectul, mai lung decât el, şi le-a zis de nota 20, ca pe vremuri, când îmi spărgea înaltele de la boxele bulgăreşti şi făcea să cadă pana de pe găinile lu’ mamaie.
Chiar de nu i-ai ascultat vreodată, dacă-i vezi în concert îţi vor merge drept la ventriculul răspunzător cu metalul. Iar dacă asculţi şi ultimul lor album, vei rămâne de-a dreptul cucerit! Sună os de os, tată!

Death Angel fac parte din acea rară categorie a trupelor care devin mai ţapene odată cu trecerea anilor. Iar pe scenă explodează pur şi simplu, taman ca dinamita la extracţiile de suprafaţă! Habar n-am ce mănâncă şi cum dracu’ s-au menţinut în această formă de zile mari, cert este că rup urechile, scena şi ochiu’, surori şi fraţi!

Tătuţii au trecut prin toată istoria lor şi m-au încântat la ochi, suflet şi auz cu “Mistress of Pain”, “Thrashers”, “Evil Priest” (The Ultra-Violence – 1987), “Bored” (Frolic through the Park – 1988), “Seemingly Endless Time” (Act III – 1990), “Thrown To The Wolves” (The Art of Dying – 2004) “Dethroned”, “Buried Alive” (Killing Season – 2008) ori “River of Rapture”, “Truce”, “Relentless Revolution” (Relentless Retribution – 2010).

A fost, cred, primul ori printre puţinele concerte unde nu am văzut picior de bodyguard lângă scenă, asta permiţând rocărimii să se apropie total de băieţii prestatori de metalifere, dar şi scena să vină către noi, “bătrânii” thrasheri aproape săltând peste noi în evoluţie.

Show-ul s-a terminat la 00:10 fix şi a fost tare, tare fain! M-am încărcat teribil la baterii şi m-am bucurat peste măsură să constat că metalul de calitate încă mai mişcă. Şi încă extrem de bine, he-he!

Thrash forever, surori şi fraţi!

Renatei: Ce-am descris aici sunt muzici din filmele pe care le-am făcut aseară. Deci, m-am achitat, ha?

Datorii: Teo Negură, Gabriela Elena.

Related posts:

1. Spovedanie metalică la Silver Church – Burning Black, Manticora şi CIRCLE II CIRCLE
2. Românii la Combinatul de Oţel Suedez – Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES
3. Un concert aproape de perfecţiune – White Walls, Bolthard şi BLIND GUARDIAN

Să debutez în afirmaţii cu tătuţii australieni ai metalului clasic şi zic aci de Angus Young & Co.
Revelaţia australiană mă lovea fix acu’ vreo 28 de ani direct şi decisiv cu cel ce va rămâne unul dintre albumele mele cele mai dragi: “Back in black” – 1980. E fără cusur ca forţă, ritm, sunet, iar vocea lui Brian Johnson nu va mai suna niciodată ca turnată-n fontă.
Nu pot să nu-i menţionez pe “dobermanii” de la ACCEPT, cu al lor “Metal Heart” (1986), o mare sculă de album, pe care l-am ascultat înzecit şi încă îl mai bubui prin Matizete.
Schimbăm un piculeţ genul şi amintesc conesiorilor de ANNIHILATOR (“Never, neverland” – 1990), ANTHRAX (“Fistful of metal” – 1983) şi ultimii, dar nu cei din urmă, superdinamitele daneze de la ARTILLERY. “Terror squad” (’87), “By inheritance” (’90), dar, mai ales, ultimul lor album, “When death comes” (2009) sunt de-a dreptul superbe şi demonstrează, o dată în plus, că thrash-ul încă mai are multe betoane de dărâmat… Neapărat căutaţi-le şi dacă nu v-or plăcea, nu mai dau nici o bere, he-he!
Vă mărturisesc că sunt fan ALTAR, trupa lui Ghost, pe care am văzut-o într-o deschidere de Megadeth, cred, nu mai ştiu exact… Aha! La Sepultura, la Arene, în 2003! Tare îmi plac albumele clujenilor: “The last warning” (’93), “Respect” (’95) “Born again” (’98) şi “Atitudine” (2006). Sunt de urmărit în concert: explodează pur şi simplu pe scenă!

La “B” ar fi BLACK SABBATH cu intratul în eternitate “Paranoid”, altă trupă nemţească, BLIND GUARDIAN cu albumul ăla din ‘95, cu “The script for my requiem”, cum îi zice… aşa! “Imaginations from the othe side”! Messerschmitt de piesă şi album, să dea boala!
Despre BIOHAZARD (“New World Disorder” – 1999) am aflat în facultate, în anul II, de la nişte roacări din gara Buzău, când aşteptam trenu’ de Nehoiu.
Am regretat enorm că nu s-a mai ţinut primul concert adevărat în aer, ăla de la Feteşti, cu zeci de trupe, printre care şi adevăraţii de la BRAINSTORM (“Hungry”, ‘97).
Am lăsat la urmă nişte superbăieţi, tare dragi sufletului meu, sensibili foc şi dătători de multe hituri: BAD ENGLISH (“Bad English” – 1989). Cine ştie cunoaşte gravităţile despre care zic…

În Şcoala Militară aveam să aud pentru prima oară, pe la Vocea Americii, la un radio d-ăla mic, “Ric”, cu o sârmă legată de calorifer în loc de antenă, o trupă ce aducea a AC/DC, dar îşi ziceau CINDERELLA (“Night songs” – 1986). Bine le ziceau flăcăii, să dea boala! Din când în când, destul de des, bag pe boxe “Shake me”, de se umflă tăblăraia de plăcere pe Matizete!
CHILDREN OF BODOM (“Are you dead yet?” – 2005) au intrat în urechile şi preferinţele mele odată cu o emisiune de duminică noaptea a lui Lenţi Chiriac. A fost dragoste la prima metalizare. Băieţii ştiu al dracului de bine cu chitara, vocea dacă ar fi un pic mai altfel, ar urca decisiv în topul meu. Dar şi aşa îi iubesc, ai boalii cu Nokiile lor, he-he!
Prin 2001, vocea de mare clasă de la Savatage, Zak Stevens, îşi trăgea o trupă pe care aveam s-o văd anul trecut şi care mi-a intrat hotărât la inimă: CIRCLE II CIRCLE. Ultimul lor album, “Delusions of grandeur” (2008), conţine piese de mare rafinament şi urgent dătătoare de fiori.
Nu pot să nu bag aci Călin Pop şi Orchestra, adică CELELALTE CUVINTE, poate cea mai mare trupă metalică a noastră. Când spun Celelalte Cuvinte spun concertele de la Costineşti, vară, pizdoace, bere, libertate… “Vinil Collection”, scos în ’96, are toate frumuseţile scoase de ei pe vremuri.
Şi că tot a venit vorba de vremuri frumoase şi lipsite de griji, vă amintesc de “Cântec pentru prieteni” (’87), ale cărui piese erau fredonate de toată puştimea, de pe vremea când Ciuci ştia să lucre la chitară, iar COMPACT era unul singur. Dumnezeu să-l odihnească pe Teo Peter şi să aibă ac de cojoc imbecilului de american!
Ar mai fi o trupă de menţionat p-aci, anume CORROSION OF CONFORMITY, autoarea implacabilului “Vote with a bullet” (“Blind” – 1991). Sculă de piesă, sculă de voce (Karl Agell), sculă de sunet, păcat de ei că se schimbau atât de des.

În ’84, când am intrat la LeMeu, am primit minunatul Mayak (magnetofon de mare clasă, pentru cine s-a născut mai încoa) şi taman în acea vară i-am şi făcut proba cu un concert de pe video al lui DEF LEPPARD. Bre, români, ce tineri şi ţopăitori erau! După fix patru ani, în minunatul Braşov, descopeream o tanti care aducea trupe grele şi le trăgea pe ORWO. Aşa am pus în timpane, de zeci de ori, “Hysteria” (1987), cel mai bun album al lor, în opiniune mea.
Tot în perioada liceului am luat de la un văr buzoian, că ăştia reprezentau Occidentul pentru noi, ăi mai de la munte, he-he!, “The last in line” (1984) a lui DIO, trupa micuţei voci la stat, dar gigantice la coarde, care a trecut pe la Rainbow şi Black Sabbath. Ulterior, am pus mâna şi pe un vinil bulgăresc, adânc îngropat alături de celelalte comori pe care le-am ascuns în Nehoiu, he-he!
Păi, nu puteam să trec de litera asta să nu aduc aminte trupa inventatorului de drept a death metalului, Chuck Schuldiner, şi anume DEATH. Ce să vă zic? Cei ce cunosc genul cred că duc dorul unuia dintre cei mai pe felie chitarişti pe care i-a avut zona metaliferă. Sculă de om, sculă de chitară, sculă de trupă! Album de album – “Spiritual healing” (1990), în compania lui James Murphy, alt meseriaş.
Imediat după ce am intrat la facultate, m-am lipit de rocării de la Romană în vederea achiziţionării de benzi ori casete cu produse metalice. Aşa mi s-a pus în mânuţă trupa unor tipi care au doctoratul dat pe feliile lor: James LaBrie – pe coarde vocale, John Myung – ştrangulator de bass, John Petrucci – inventator de sunete pe chitară, Mike Portnoy – vorbitor pe tobe, Kevin Moore – clăpar de înalt calibru. Da, fraţi întru rocăreală, de DREAM THEATER zic aci! “Images and words” (‘92) rămâne de foarte departe preferatul meu întru progresivă.
DUNGEON m-a marcat la existenţă când i-am urmărit cu nedisimulată plăcere şi acută manifestare în deschidere la Megadeth, când fură la noi, la Arene. Superpauărauăr de metal venit tocmai din ăl mai cu canguri continent. Tim Lord, ăsta, face de toate: compune, dă din gură şi bagă în draci la chitară. Fain, frumos, m-au îndoit la sentiment cu “Ressurection”-ul reeditat în 2005. Ăăă, de la ei am două CD cu tot cu autografe, he-he!

Copilaşii nemţeşti de la EDGUY mi-au intrat la preferinţă când am văzut un clip pe VH1 Rocks, “Lavatory love machine”. Dupe care, am purces la cumpărarea de la Muzica, de la Vali Pădure, un mai vechi colaborator de-al meu într-ale rocărelii, a lui “Rocket Ride” (2006). Cam comercial el, aşa, da’ rămâne de top pentru mine, cu toate că preferata mea e “King of fools” de pe “Hellfire Club” (2004).
Eheee, şi am ajuns la una dintre trupele mele de corazon şi rupt capu’ la duşmani, ce-şi trage seva din zona Golfului San Francisco, zonă fertilă pentru metalul de furnal adevărat. Nu pot să zic că plecarea lui Hammett la Metallica a fost de rău pentru ei sau de bine pentru Metallica. Cert este că EXODUS a fost, este şi va fi o trupă aşa cum îmi doresc să văd, să ascult şi să trăiesc!
Primele acorduri ale lui “Fabulous disaster” (1989), m-au paralizat instant şi am rămas ca lovit de ţigla de pe casă, uimit, dar extaziat de sunetul profund oţelit ce curgea din chitarele băieţilor. Cu “Tempo of the damned” (2004) am crezut că s-a atins apogeul, dar anul următor, “Shovel headed kill machine” avea să-mi redefinească ideile despre cum se cântă un thrash de calitate. Acu’ doi ani şi ceva mi s-a pus capacul cu “The atrocity exhibition: Exhibit A”, iar “Riot act” îmi pare a fi de departe piesa lor reprezentativă. Abia aştept partea a doua din “exhibit” şi, de ce nu, un concert pe la noi! Aşa să ne ajute Zeii Metaliferi!

“F” mă duce fără dubiu către FORBIDDEN, alţi performeri din zona celor de mai sus, care au produs nişte piese grele de tot, atât de grele că dacă pică din boxe, rup duşumeaua. Mare belea că n-au mai scos nimic de vreo 12 ani. În topul personal se află “Distortion” din ’94, dar subliniez că “Twisted into form” (1990) e foarte aproape de primul menţionat.
Graţie unui rocăr din Romană am rămas cu o pasiune ascunsă pentru FEAR FACTORY, o trupă care după “Demanufacture” (1995) a scos nişte albume ciudăţele. Ăsta de care vă zic, e beton armat cu cel mai dur metal, merg toate piesele ca unse, iar vocea lu’ nenea Burton Bell face naveta Rai-Iad.
Ultimii calificaţi pentru această literă sunt tot americani, treşări şi ei, pe numele lor lung FLOTSAM & JETSAM. Rămân la părerea că tot anii ’80 au fost cei mai cei, iar „No place for disgrace” (‘88) nu face excepţie. În treacăt fie spus, de la tipii ăştia a tăiat-o Newsted la Metallica.

Urmează două trupe de “friţi”, nu de cartofi prăjiţi, ci de nemţălăi.
Cu prima am luat contact în anii studenţiei, tot la Romană, şi a fost concepută şi dusă pe înalte culmi metalice de către fostul meseriaş Helloween-ic, Kai Hansen. Primele trei albume sunt pe gustul meu, adică “Heading for tomorrow” (‘90), “Sigh no more” (‘91) şi “Insanity and genius” (‘93). Tare aş fi vrut să-l văd pe nen-tu Hansen în acţiunea care este, că fuseră şi la noi. Da’ rămân la părerea că tipul de la Primal Fear mergea mult mai bine pe voce.
Veneam de la serviciu, cred, într-o noapte, şi ascultam emisiunea lu’ Lenţi pe Radio Tineret, când mi s-au prezentat teutonicii de la GRAVE DIGGER cu o piesă care şi acum a rămas în preferinţele mele: “Excalibur”. Evident, la fel s-a întâmplat şi cu albumul omonim din ’99. Cu atât mai mult m-am ataşat de ei după ce am văzut şi concertul “Tunes of Wacken” din 2002. Super heavy metal breakdown!

După ce m-am mai întins la şale, iată-mă şi-n zona lu’ “haş”. Încep cu doamnele, că aşa-i frumos, Ann şi Nancy Wilson, autoare de voci şi chitare la HEART. Este imposibil să nu fi auzit de ele, imposibil! “If look could kill” (preluată pe vremuri şi de Dida când cânta cu Monolit, pe vremea când se rocărea ea), “What about love” ori “Never”, de pe multipremiatul “Heart” (1985), “Who will you run to” sau “Alone” de pe “Bad animals” (1987), “All I wanna to is make love to you” sau “Secret” de pe Birgade (’90) au făcut înconjurul planetei de mai multe zeci de ori. Dezintegrarea mea intervine pe splendida piesă “Will you be there”, conţinută în “Desire walks on” (‘93). Bune rău, să dea boala, bune rău!
Urmează o trupă despre care nu auzisem nimic până în anul întâi de facultate şi am prins-o auditiv la un pretenar din Electrotehnică, ce stătea în P27, în Regie. Începuse pentru mine Era HELLOWEEN, trupă promotoare a power metalului de calitate, cea ce la care se trag piesele de bază “I want out”, “Dr. Stein” sau “A little time”. Astea şi încă vreo două m-au decis să-i includ pe băieţi în lista de ascultări frecvente. Ambele “Keeper of the Sevn Keys” au rămas în inima mea.
Am tot dat cu nemţi şi americani, aşa că uite că a revenit vremea pentru scandinavi să reapară p-aci. Sunetul HAMMERFALL m-a cucerit de îndată ce Florin Ionescu de la Romană mi-a băgat caseta în walkman: “Sunt pentru tine ăştia!”. Aşa a fost! Cel puţin cu primele patru albume: “Glory to the brave” (‘97), “Legacy of kings” (‘98), “Renegade” (2000) şi “Crimson thunder” (2002). Lovesc bine şi hotărât suedezii, credeţi-mă pe cuvânt.
Am aflat de Rob HALFORD că şi-a făcut o a treia trupă după plecarea de la Judas Priest (primele două au fost Fight şi 2wo, pentru curioşi) din greşeală. Baleiam TV-ul şi am zărit „Breaking the law” în concert, dar eticheta era “Halford”. Împins de curiozitate am descoperit cel mai tare album al lui, „Ressurection” din 2000, iar „Live Insurrection”, scos un an mai târziu, este de-a dreptul fulminant!
Revin la mărturisirile româneşti şi o dau pe faţă cu singurul album HOLOGRAF care mi-a plăcut, pe vremea când era Nuţu Olteanu, inspirat numit “Holograf 2″, cu o copertă de căcat, dar cu muzică, ăla de conţine “Umbre pe cer” şi “Luminile rampei”. I-am văzut la Breaza în concert, taman în anul când au scos albumul. Erau nebuni, pletoşi, cu egări, poftă mare de cântat, iar “Danutz SRL” nu avea neam de băşini prin cavitate.

Aşaaa…
În clasa a IX-a, fiind la nunta unui văr din Buzău, m-a luat somnul la un moment dat şi m-am dus acasă la ăla. Ei, bine, împins de curiozităţi, am dat “play” la casetofonul lui rusesc şi mi s-a dus pe pustii somnul de ceea ce auzeam. Nici el nu ştia cine sunt tipii ce le ziceau atât de bine, iar vocea tenorică, pur şi simplu, mă extazia. L-am pus p-ăla să întrebe pe alţii mai culţi ca noi şi am dat de stindardul noului val metalic englez, “NWOBHM”, cum îi zice la ei acasă, IRON MAIDEN. Şi-acum se ridică păru’ pe trupu-mi când retrăiesc emoţia concertului de la Bucale… O trupă rară, rară, rară… Hai, că nu vă mai reţin, că nu mă mai opresc. Nu vă mai spun decât atât: “Powerslave” din ’84, “Live after death” din ‘85 şi-n următorul an, “Somewhere in time”. Aici găsiţi impresii despre concertul de la Bucureşti, din august 2008.
ICED EARTH a avut atâtea schimbări de compoziţie, cât n-am eu păr pe cap, mâini şi picioare, dar a reuşit, graţie lui Jon Schaffer, să dăinuie multiple sezoane metalice. M-au atras prin stilul ce combină latura dură cu cea progresivă a metalului. Nu pot să zic că am un album favorit, că toate-s cam la fel de faine, dar dacă ar fi să optez aş alege unul din anii ’90, adică “Night of the Stormrider” (’92).
Iată că am ajuns la alţi scandinavici, adunaţi la începutul anilor ’90 şi care aveau să formeze trupa fanion a melodic death metalului: IN FLAMES. Norocul a fost de partea mea şi i-am văzut la Arenele Romane, chiar dacă a fost într-un căcat de cort, am trăit şi visul ăsta. Pentru cine nu ştie, e momentul să le caute albumele. Toate sună bine şi au vână ca pă mână, mai cu seamă cele din perioada ’99-2006 şi zic aci de “Colony”, “Clayman”, “Reroute to remain”, “Soundtrack to your escape” şi “Come clarity”. E moartea vecinilor manelişti, ascultaţi ce vă zic!
Acuma, să vă trag de memorie şi vis-a-vis de vechii roacări, de vremurile faine ale “Trenului fără naş”, “Doar pentru voi”, “Pe ape”, “La popas” ori “Cei ce vor fi” şi cu asta v-am zis aproape tot albumul din ’84 al celor de la IRIS, ăla cu ochiu. Îl am pe vinil, pe CD şi îl ascult, nostalgic, şi acuma…

Această literă pentru mine are o singură trupă: JUDAS PRIEST. De restul, ori nu am auzit, ori nu-mi plac, ori nu contează, he-he! Tătuţii de dincolo de Canalul Mânecii au făcut istorie în metal, dar succesul a venit odată cu “British Steel” scos în 1980, album care a dat lumii imnul de concert “Breaking the law”. Eh, taman ăsta e începutul meu cu Halford. Downing şi Tipton, pierzându-se în negura vremilor, undeva prin începuturile mele liceene. La căpătâiul audiţiilor periodice se află pentru veşnicie sau, mă rog, atât cât oi mai auzi, he-he!, “Defenders of the faith” (‘84) şi metalperfectul “Painkiller” din ’90.

Revin la americani şi încep “K”-ul de la “kilogram” cu nişte şoumeni adevăraţi, care au albume mai multe decât s-a schimbat Iced Earth la componenţă şi, probabil, sunt prin Cartea Recordurilor ca cea mai prolifică trupă rock la acest capitol. Oricum, bassistul lor şi-a asigurat un loc în istorie, având a doua limbă din lume, ca lungime, după Boc al nostru, he-he! Pentru cine nu i-a picat fisa, este vorba de KISS, trupă pe care am cunoscut-o tot în seara aia când am venit de la nuntă ca să mă culc şi am dat de Maiden. Şi acum ascult “Lick it up” din ’83.
Un mare regret am că nu am reuşit să ajung la alt danez celebru, Petersen, pe numele lui dat la primărie, KING DIAMOND, pe numele metalifer. Muzica lu’ nenea ăsta mi-a plăcut de la primul album, “Abigail”, din ’86, şi până pe la “House of God”, din 2000. Metalu’ vine ca pe bandă, cu voci şi, cred că şi personalităţi, multiple, cu chitară ţapănă şi ritmuri multe, ce mai! Mie-mi place! “Conspiracy” din ’89 ar fi alegerea mea.
Şansa a fost de partea mea şi a lor, bineînţeles, că i-am văzut pe cei care alături de Sodom şi Destruction reprezintă total şi decisiv thrash-ul german: KREATOR. Au fost pe la noi de trei ori, eu i-am văzut de două, în decembrie 2003, la Polivalentă, şi anul trecut, în februarie, la un căcat de berărie. Dar a fost tare fain, la rubrica “Note pentru avizaţi” cei interesaţi vor găsi mai multe. “Betrayer” am văzut la “Studio Rock”, la Magdin, prin 1990 şi mi-au căzut cu tronc. Preferatele mele sunt “Extreme Aggression” (‘89) şi “Coma of souls” (‘90).

V-am zis de Tim LORD înainte şi vă zic şi acuma. După ce a desfiinţat Dungeon, numai el ştie de ce, a făcut altă trupă care-l poartă la nume. Încă nu am pus mâna pe ultimul lor album “Set in stone”, apărut anul trecut, aşa că cel ce-mi place este cel din 2007, “Ascendence”.
Poate ziceţi că am luat-o un pic pe câmpii, dar LIMP BIZKIT mi-au plăcut de mici copii, de pe vremea când la Karachi fiind, am găsit la unul ce habar nu avea cu ce se papă, “Significant other” (‘99). Dacă nu v-au plăcut niciodată, trebuia să-i fi văzut în concertul de la Arene, de anul trecut! Au fost vulcanici, să dea boala! Forjă! Beton! Os de mamut!

O fi jumatea articolului? Ia să mă mai odihnesc preţ de un pipi… Aşaaa…
Să purcedem aşadar la drum cu o trupă atât de tare-n sânge, că greu a rezistat reţeaua Bucureştiului să le asigure puterea-n boxe. Am scris despre concertul lor, n-am ce să mai adaug, decât faptul că m-am întâlnit cu ei pe o bandă trasă la nenea Bunea, în Buzău, la scurt timp (doi ani, he-he!) după ce dăduseră pe post “Hail to England” (‘84). “Louder than hell” (‘96) e cel mai metalic material al lor, în opinia mea umilă. DeMaio vă poate zice mult mai multe, că el are doctorat în aşa ceva.
Pe Lemmy şi gaşca (aka MOTORHEAD, că m-a atenţionat Emirovici vis-a-vis de ăi mai neştiutori) i-am văzut cu o zi înainte de Manowar, scrie pe-aici, pe la “Note”. Primul contact a fost de când umbla puricele cu 99,99 ocale de fontă la picioare şi se agita ca un apucat pe “Killed by death” şi “Ace of spades”, adică undeva pe la sfârşitul clasei a X-a. În rolul puricelui – un văr turbat din reşedinţa-mi de judeţ. “Overnight sensation” (‘96) face şi azi să tremure oglinzile la Matizac.
Într-una din permisiile de la LM şi escala feroviară obligatorie în Buzău, aveam să aflu despre “The dark” (1986), cel mai “tru” album al trupei METAL CHURCH. Alături de “Blessing in disguise” (‘89), îl ascult cu nedisimulată plăcere exact în momentul când vă povestesc.
Ultimile trupe dragi la această literă sunt două dintre cele mai mari ale genului, de care, în mod clar, au auzit atât iubitori cât şi neiubitori ai metalului. Pe MEGADETH am avut norocul să-i văd în iunie 2005, la Arene, să stau la 5 metri de Mustaine, să văd trăind şi să trăiesc văzând piese dragi mie şi să mă rocăresc pe bune! Albume de pus în ramă sunt “So fat, so good…” (’88) şi “Youthanasia” (’94).
De ăştilalţi, ce să mai zic, că e plină lumea de ei! Am început cu “Master of Puppets” (’86), i-o adusese frac-su marinar unui coleg de clasă din liceu, prin clasa a XI-a, apoi m-au cucerit total cu “Kill’em all” (’83) şi “Ride the lightning” (’84). Omonimul din ’91, ăla de-i zicea lumea “Black album”, e de granit, iar ultimul “Death magnetic” (2008) e bazalt! Ei, bine, mă credeţi că i-am ratat ambele dăţi ca să-i văd la noi? Da, pe ei, pe METALLICA!

Încep litera respectiva amintindu-mi de o trupă zămislită în inimile Timişoarei şi despre care n-am mai auzit nimic de foarte multă vreme, deşi startul fusese beton şi promitea, mamă, mamă! NEUROTICA se numea sau încă se mai numeşte trupa, aveam o casetă cu ei, sunau puternic a Megadeth, da’ erau faini de tot. Primul lor album s-a întâmplat prin ’93, cred, şi m-a marcat aşa de tare că nici nu mai ştiu cum se numea.
NIGHTWISH a continuat să existe bine şi după minunea cu voce numită Tarja. Nu m-au încântat peste măsură până la “Once”, în 2004, când a început să dea din gură şi nenea basistu’ şi n-o făcea rău deloc. Sorţii mi-au fost pe dos şi nu i-am văzut.

Despre ONSLAUGHT am aflat din fragedă pruncie, din greşeală, de la ăla de-mi trăgea benzi în Buzău. De câte ori mă duceam pe la el să iau muzică, îmi băga câte 3-4 trupe noi. Ce am ascultat eu, atunci, într-un final de ’87 a fost cel mai bun album al thrasherilor englezi, “Power from Hell”. Nu ştiu pe unde dracu’ am fost de i-am ratat. Aveam o şansă la Feteşti, dar, na!
Amintirile mă răscoleşte şi-mi aduc în faţă imaginea lu’ Petre Magdin belindu-şi fasolele, în martie ’90, şi prezentând cel mai nou clip al unei trupe ce avea să devină trupa mea de suflet: OVERKILL. Piesa era “Elimination” şi se desprinsese de pe cel mai bun album al lor, celebrul şi istoricul “The years of decay”, apărut taman atunci, în ’89. Nu vă mai zic că trebuia să-i văd la Cluj, când nu au mai fost din cauza ploii, în 2007, şi mai nou, anul trecut, în august, la Rock City Open Air, ăla care s-a născut mort la Feteşti.

Se crăpa de-un început de sesiune de vară din anul II când îmi picase în ochi clipu’ piesei “Cowboys from hell” a forjorilor de la PANTERA. Am decis pe loc să mă duc la rocărimea din Romană şi să procur tot ce se poate. Surpriza a fost mare când am dat de albumele mai vechi, dar m-au nimerit total trei dintre cele din şi de după ’90: “Cowboys from hell” (‘90), “Vulgar display of power” (‘92), “Far beyond driven” (‘94). Cel mai bun album – cel din ’90, cea mai bună piesă -  “Walk” din cadrul “Vulgar display of power”.
Germaniferii de la PRIMAL FEAR perfomează un metal forţos, ritmat, rapid, vânos din cale afară şi aduc puternic cu Judas Priest-ul “Painkiller” şi de după. Oricum, mie-mi plac că nu se încurcă în prostii şi dau bine şi plin în boxe. În 2004 au scos şi albumul meu favorit, “Devil’s ground”.
Hardcore-ul a fost mereu aproape de inima mea, iar PRO-PAIN nu a făcut excepţie. “The truth hurts” din ’94 este favoritul meu, cu atât mai mult cu cât o parte din piese le-am trăit live în iunie 2008, în Club Fabrica.

La început am aflat de “Operation: Mindcrime” (‘88), apoi de “Empire” (‘90), dar mai încoace, înspre noi, nu am mai găsit nimic interesant, ci doar înainte, din ’90 până în ’83. QUEENSRYCHE, că despre ei e vorba, este o trupă tare dragă mie şi-i mulţumesc cerului că am reuşit să-i văd anul trecut la Arenele Romane.
Fondată de excelentul chitarist al lui Ozzy, Randy Rhoads, fie-i ţărâna uşoară şi berea infinită, QUIET RIOT mi-a pătruns în viaţă tot pe filonul undelor electromagnetice venite dinspre nemţi, pe la jumătatea anilor ’80, când era în vogă “Metal Health”. Nu mi-au plăcut în mod deosebit, aducea a Slade vocea lu’ DuBrow, să-l ierte Dumnezeu şi pe el, da’ s-au scos în ’99 cu “Alive and well”.

Rrrrrrr…
Încep cu începutul, adică cu RATT, trupă de profundă greutate metalică de pe vremea când îmi dădeau tuleiele, mă uitam cu colegii de generală la pornache ungureşti şi ascultam Europa Liberă. Ceva mai încolo, mai în ’88, apărea un album care-mi place şi acum, “Reach for the sky”. Deci, luaţi aminte şi băgaţi urechea pe băieţii ăştia.
Piraţii nemţi de la RUNNING WILD mă aruncă tot în perioada adolescentină, cu muzici pe benzi ORWO şi drumuri croite special prin Buzău pe la cei cu minunile de Akai-uri 777 şi vă supun atenţiei trei albume “Port Royal” (‘88), “Death or glory” (‘89) şi “Blazon Stone” (‘91). Toate-s faine, cele mai faine din îndelungata lor carieră, dar parcă primul numit e cel mai mişto.
Rămân tot la nemţi şi vă zic un nume despre care a auzit şi tatai-miu: RAMMSTEIN. Aşa-i că ştiţi care-i treaba cu cei care rupt gura succesului chiar dacă au cântat în limba cu 15 consoane în linie? Plănuisem cu Vaxxilian o ducere la concert peste hotare, da’ s-a ales prafu’ şi zăpada… Ca preferinţă votez cu toate cele cinci membre pentru “Mutter” din 2001.
Acum vreo 2, 3, 4 luni, dacă nu mai bine, îmi aduceam aminte prin intermediul lui DeMaio de altă trupă care făcea ca AC/DC-u’, numa’ că unele piese parcă sună mai ţapăn decât australienii însuşi! Este vorba de americanii de la RHINO BUCKET, care fac o treabă minunată, curată şi numa’ bună să-i asculţi pe drumul Buzăului. Primele două, „Rhino Bucket” şi „Get used to it” din ’90, respectiv, ’92, sunt scule de albume şi merită ascultate din plin în plin. Recomandarea mea călduroasă este ăla din ’92, cu putere maximală în boxe şi viteză la blană pe autostadă.
Bre, îl mai ţineţi minte pe cel mai cu chelie rocăr cântător român? Da, nea Liviu Tudan? Dumnezeu să-l odihnească, că s-a stins în 2005, dar voiam să adaug aici o preferinţă din ’87 a celor ce au fost ROŞU ŞI NEGRU, şi anume, “Semnul tău”. Şi nu o mai dau în nostalgii, că mă apucă alte alea…

Asta cred că-i cea mai aglomerată literă, pentru că mi-a fost greu spre imposibil să renunţ la anumite band-uri, he-he!
Încep cu SAVATAGE, tătuţii progresivilor, şi nu ştiu ce să vă mai zic, decât faptul că m-am lovit întâmplător de ei cu prima operă rock (“Streets – A rock opera” – 1991), la Romană, la gaşca lu’ Apaşu şi Gomboş, cred, la vreo trei ani după ce s-a dat cu “revoluţie şi reformă” peste ţară. Menţionez că mi-a plăcut şi “Edge of thorns” (1993), cu nenea Zak Stevens.
Copiii teribili de la SKID ROW m-au făcut să le ascult primul album (“Skid Row” – 1989) datorită lui “I remember you” care umpluse toate radiourile şi discotecile de la mare. Eh, primul a şi rămas în top.
SONATA ARCTICA şi STRATOVARIUS se califică cu două albume meseriaşe, pline de melodie, viteză şi nerv, şi zic aci de “Silence” din 2001 şi “Infinite” din 2000.
SOD (“Speak English or die” – ‘85) şi SODOM (“Agent orange” – ‘89) ascultam de rupeam pereţii casei alor mei, când făceam reuniuni cu pretenarii mei din Nehoiu şi Nehoiaş. Distrugere de tencuială era, he-he!
SINERGY am văzut tot la Magdin şi m-a impresionat Kimberly Goss, gagica cu coaie ce a tras trupa după ea din ’97 până acuma. Greu de ales un album, că-mi plac toate trei, da’ parcă ăla din 2002, “Suicide by my side”, e cel mai testosteronic.
În 1990, prin toamnă-iarnă, aşa, vedeam pe undeva un clip cu unu’ care avea o bandană trasă decisiv peste ochi şi se agita ca un maimuţoi ce se călca pe oo. Aveam să aflu că e vorba de SUICIDAL TENDENCIES, o trupă care a cântat fain de tot la sfârşitul anilor ’80 şi-n toţi anii ’90. “The Art of Rebelion”, din ’92, mă încearcă rău de tot la emoţie.
Acelaşi Magdin mi-a dat ocaziunea să văd “Innerself” de pe “Beneath de remains” din ’89, o piesă teribilă şi electrizantă până la înflorirea firelor personale de păr a celor mai cunoscuţi brazilieni metalici, SEPULTURA. Evident, după plecarea lui Max, nici un album al trupei nu a mai intrat în preocupările mele.
Într-una din vacanţele din facultate, m-a sunat un pretenar din gaşca rocărească orăşenească (pentru ignoranţi, Nehoiu e oraş din aprilie ’89, sic!) şi m-a chemat pe la el ca să-mi pună la minunatul casetofon Akai una dintre ultimile achiziţii în materie. Era “Mandatory suicide” interpretată de formaţia vocal-instrumentală SLAYER. Evident, albumul meu favorit rămâne tot “Reign in blood” din ’86.
Aproape uitasem de un nene drag mie, nen-tu Stomp, zis şi JOE STOMP, văzut de mine în deschidere la Manowar cu Holyhell (sincer, nu-ş ce draci cată p-acolo, la valoarea lui), pe care l-am aprofundat graţie pretenarului DeMaio. Având acelaşi stil cu cel al lui Malmsteen, cu greu m-am decis la un album favorit. Totuşi, e bine să le ascultaţi pe ultimile două, “Speed metal Messiah” (2004) şi “Virtuostic Vendetta” (2009).
Că tot vorbeam de chitarişti de top, trebe să vi-l zic pe Stăpânul Absolut al Tehnicii Chitarei Halucinogene (Satch) şi al său album de mare calibru, “Surfing with aliens” (1987). V-aţi prins, nu? Pentru cei care necesită refresh, e vorba de JOE SATRIANI.
Aproape finalul listei, amintesc de veteranii care mi-au marcat anii de liceu, SCORPIONS, şi ultimul lor album de mare calibru, “Love at first sting”, scos în ’84.
Închei litera cu trupa rocărului bărbos şi clujean Iuliu Merca, fie-i ţărâna uşoară: SEMNAL M. Vă aduc aminte de un vinil din ’80, “Cântece transilvane”. Tare-mi plăcea “O roată de foc”, că o dădeau ăştia mereu la radio, alături de “Cărare peste timp” a lui Compact.

Hai, că am mai luat o gură de apă, am mai tras un pui de somn şi am ajuns la altă trupă zărită la Petre Magdin, acuma fiind vorba de TESTAMENT. Mi-a plăcut rău de băieţi, mai puţin de vocal, dar una peste alta, dădea bine în başi. “The new order” (1988) m-a lovit grav la capitolul “linie melodică”, iar “Practice what you preach” (1989) la sunet.
Pe fanii bericii de la TANKARD i-am ascultat puternic în facultate, începând cu ceea ce zic eu că semăna a sunet metalic la ei, adică fix din ’90 încoace. Câştigul total în boxe a venit după anul 2000, când au scos minunatul “Beast of Bourbon” (2004). Oricum, am o plăcere mare să îi ascult pe chefliii thrashului, he-he!
Eh, şi lângă ăştia să-i alăturez pe rocării din Cetatea Târgoviştei, adică Balauru’ dimpreună cu frac-su Coiot şi restu’ celor de la TROOPER. I-am văzut în concerte, le-am cumpărat toate albumele şi îmi place de mor sunetul chitarelor şi stilul lor hammerfall-ic. Totuşi, indiferent ce ar face, primul lor album, “Trooper”, scos în 2002, este cel mai tare.

Fără să stau prea mult pe gânduri litera “U” înseamnă UDO, trupa lui Dirkschneider de la Accept, care a dezvoltat puternic metalul teuton şi l-a turnat în forme greu de egalat. Preferate sunt mai multe albume ale lui Udo, că, plecând de la Accept, a dat-o pe piese rapide şi dure, dar dintre toate se ridică ăla din ’90, “Faceless World”, care a spart sindicatul IG Metall, a luat metalul topit din toate furnalele din landurile nemţeşti şi l-a turnat într-un LP de extremă forţă.
Adaug o trupă pe care am îndrăgit-o din prima şi pe care am văzut-o la Romexpo în iulie, anul trecut, în primul rând pentru muzică şi apoi pentru bunăciunea care se exprima la vioară: ULYTAU. Kazahtanezii m-au lovit la fix cu superbul album din 2006, “Jumyr-Kylysh”. Vi-l recomandez cu mare căldură.

Ne-apropiem de sfârşitul catalogului şi peste cine dăm? Peste fraţii care şi-au transformat numele de VAN HALEN în legendă. De ei am auzit la începutul anilor ’80, când ascultam Europa Liberă ca să trag muzică cu radiocasetofonul National Panasonic, luat de ăl bătrân pe sub mână de la unu’ din Calvini, care făcea ieşiri în Iraq şi Siria. N-am ratat nici un album pe casetele de la Roton. Ulterior, am intrat şi eu în pas cu lumea şi m-am dat la empetreiuri. Preferatul meu rămâne pe vecie cel cu vocea lui Sammy Hagar, “5150”, din 1986. Oricum, consider că trupa a fost la adevărata ei valoare doar odată cu venirea lui Sammy.
Să vă zic şi de cel căruia i-a pus Satriani meseria în mânuţă? Da, da, de STEVE VAI e vorba, mare artist şi ăsta, iar cu “Passion and warfare” (1990) m-a cucerit pe veci. De urmărit G3-ul cu Satriani şi Petrucci. Aveţi ce vedea şi auzi, parol!
O trupă de mare soi la vremea ei, adică atunci când a scos cel mai bun material al lor (“Fenomental” – 1999), atât ca prezentare (caseta era într-o cutiuţă de medicamente cu instrucţiuni) cât şi ca sound: VIŢA DE VIE. Nu suna nimeni ca ei pe timpurile alea, foarte de “de-afară” erau. Nu mai am idee ce cântă acuma, dar ştiu că tot ce a fost după ’99 nu mi-a plăcut. Ia de băgaţi “Basu’ şi cu toba mare” sau “Cu sapa XXX”, să vedeţi ce fain şi actual sună!
Hai, să dau şi cu o trupă de pizdoace, şi vă zic acuma de VIXEN. Bunuţe ele şi ca trup, şi ca muzici, şi ca manifestare scenică. Ascultaţi-le şi nu veţi regreta. Au ritm şi melodie. “Rev it up”-ul din ’90 e cel care m-a cucerit la audiţie.

“Dubluveul” vine în ordinea cronologică a apariţiilor în viaţa mea. Încep cu WASP (“The last command” – 1985), trupă de calibru indubitabil, cu care am luat contact prin intermediul benzilor trase la Buzău în vremurile faine ale anilor ’80.
WARLOCK a avut acelaşi traseu buzoian, iar “Triumph and agony” din ‘87 a rămas forever and ever în inima şi timpanele mele. OK, şi Doro în ochii mei, he-he!
“Dog eat dog” (1992) mi-a căzut în mânuţe când am fost în prima mea ieşire, la Karachi, în 1998. De WARRANT e vorba, da! Mi-au plăcut teribil la vremea respectivă şi îi ascult şi acum cu mare nerv.
Ca să nu mai amintesc de WHITE LION, marea trupă de glam inventată de Mike Tramp şi Vito Bratta. Au scos vreo trei superalbume, da’ “Pride” (1987) rocks, bre!
Am lăsat la urmă o trupă colosală, o trupă de zei, o trupă care conţine una dintre cele mai ţăpănoase voci pe care le-a avut vreodată metalul, alături de cea a lui Halford şi Dickinson: David Coverdale. Da, este vorba de WHITESNAKE. Acum vreo douăzeci şi ceva de ani, un nene de pe Strada Merilor din urbea-mi, mi-a pus în magnetofon “1987” şi de-atunci cu el am rămas. Aia muzică, măi fraţilor! Nici pe Coverdale nu l-am văzut…

Pe YNGWIE MALMSTEEN l-am aşezat aici pentru că era prea mare aglomeraţia la “M”. E de prisos să vă mai zic ceva de el, este, din al meu punct de vedere, un multimeseriaş rău de tot. Era spre sfârşitul anilor ’80, mai precis prin ’88, tot în eternul Braşov, când am tras de la gagica aia de vă zisei, “Odissey” (1986). Încă îl mai iubesc!

Pe vremea liceului, când mergeam prin Nehoiaşu cu magnetofonul ca să fac schimb de muzici cu unul şi altul, ZZ TOP năvălea în pavilioanele mele cu “Sleeping bag” (“Afterburner” – 1985), piesă care m-a urmărit o lungă perioadă până ce am pus mâna şi pe albumul conţinător. Regret că nu am putut să-i văd.

Pe X-CORE, nişte hardcore-ri cehi care rup urechi şi boxe, i-am văzut în deschidere la Pro-Pain. Foarte-foarte buni puştii, ca să nu zic excelenţi. Singurul lor album, “In Hell” – 2008, îl am în original dimpreună cu autografele aferente. A meritat însutit banu’!
XENTRIX indubitabil câştigă şi ei un loc la această literă pentru că-s traşări, tată, d-aia! Bunuţi englezoii, s-au dezmembrat cam demult, nu înainte de a lăsa posterităţii în 1990 culegerea de doine “For whose advantage”.

Da, aţi ajuns la sfârşit, he-he! Hai, să luăm o bere, în puii mei!

Related posts:

1. Spovedanie metalică la Silver Church – Burning Black, Manticora şi CIRCLE II CIRCLE
2. Ispita lui Armin van Buuren
3. Amar de rocker