De-atunci s-au scurs doi ani. Era prima mea lectură publică, prima ieşire în mediul literar…
Săru’ mâna, Doamnă! Drumul meu ar fi fost altul…

Întru aduceri aminte aici şi aici.

Datorii: Luna Pătrată, Rokssana, Teo Negură, Gabriela Savitsky, Vania.

Related posts:

1. Blocul, acest organ viu…
2. “Templierii” au fost la Ogrezeni – Evadarea a XXI-a
3. Foicică de cicoare, am blogu’ full de savoare!

Am dat să mă întorc iar pe direcţia covorului, dar, henţ!, sunt oprit pe loc de o săgeată care s-a înfipt în covor taman în faţa mea. “Cine boala se ţine de cioace d-astea cu vârf?”, am zis eu rotindu-mi privirea prin copaci. “Felicitările mele, domnule, am auzit despre cartea ta numai de bine!” Parcă ştiam vocea de la televizor, iar când m-am întors de unde venea ea, am recunoscut şi personajul: Crin Antonescu. A stat în mijlocul nostru preţ de un suc neacidulat, apoi cu un zâmbet şi o strângere de mână mi-a urat toate cele şi a dispărut la o şedinţă de schimbare a strategiei sau aşa ceva.

“Adi”, mă trezesc strigat de doamna Verona. “Dl. Manolescu”, mi-a şoptit dumneaei întinzându-mi telefonul. Am primit felicitări şi mi-a spus că nu poate ajunge la lansare, dar va dori să ne vedem după Bookfest, la un ceai.
“No, acuma poţi mere pe el, că nu mai vinie nimenea!”, mi-a dat Cody liber la covorul roşu.

După câteva sute de metri am ajuns la masa caracteristică a CCO (Centrului Cultural Ogrezeni), unde am salutat şi pupat onorabila adunare: Lucia Verona, Ştefania Coşovei, Matilda, Lilick, Anda, Renata, Mădălina, Codilian şi neobosita Eszti.
Doamna Verona a trecut rapid prin istoria CCO, cum de-am ajuns eu la CCO, ce-am făcut de-am ajuns acolo, a dezbătut aprig ultimul roman aflat pe masă şi intitulat “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, apoi, în uralele şi aplauzele audienţei, am luat gâţii la două sticle de şampanie virgină şi degrabă generatoare de bule.

Eszti, acest perpetuum mobile al CCO, a simţit că e momentul să intervină în buna desfăşurare a întâlnirii culturale, năvălind peste noi cu câteva boluri cu salăţi şi kremvurşti fierţi. În urma discuţiilor intelectuale, care, bineînţeles au trecut devastator prin stomac, salăţile şi kremvurştii s-au topit de parcă nici n-ar fi fost. “Bine că n-au rămas Adrian şi Crin, ca să nu mai zic de Manolescu”, a râs doamna Verona privind la bolurile prin care adia briza caldă a după-amiezei.

Au venit la rând homarii de Maine în sos de şampanie brută de cuvée, creveţii mexicani preparaţi artistic cu sos de vin alb, usturoi şi ghimbir, încheind magistral cu plăcinta de rubarbăr în foaie fină de Napoli.
După alte discuţii despre nicotină, pilule albastre de putut, circuitul poeziei în natură şi dacă e mai lung drumul Bucureşti-Ogrezeni decât invers, doamna Lucia Verona a dat startul de întoarcere la mătcile noastre.

Mărturisesc, cu o mână pe inimă şi cealaltă peste ea, că a fost cea mai faină, mai emoţionantă şi mai distractivă întâlnire la CCO. Şi da, era şi mai şi dacă participa şi MAG (Marele Absent George).
Mulţumesc frumos, doamna Verona, săru’ mâna, doamnelor, mulţam fain, Cody, vă mulţumesc, prieteni! Să dea Dumnezeu şi-altă dată, să o facem şi mai lată!

Datorii: Luna Pătrată, Vania, Renata, Rokssana.

Related posts:

1. Ogrezeni Reloaded – Evadarea a XII-a
2. Da’ diploma mea unde-i? – Evadarea nouăşpe
3. Care-a fost treaba cu 2009

A urmat ceva ce m-a lăsat fără suflare: comandantul facultăţii, Colonelul, ne-a anunţat pe un ton de marmură neagră, că în vest, mai precis în Timişoara, forţele imperialiste au început să lucreze pentru destabilizarea cuceririlor socialiste, amestecat cu unu’, Tokes, şi că noi, armata, suntem datori să apărăm valorile comunismului etc. etc. Habar n-aveam despre ce vorbea ăla, dar eu eram îngrijorat din cauza Ei. Bine, hai, să-ţi spun!

În vara lui ’89 am intrat la Academia Tehnică Militară, realizare nu atât de importantă pentru mine, cât pentru ai mei, care au împânzit micuţa noastră urbe montană, ba, chiar şi împrejurimile ei, cu faptul că ce băiat deştept au ei, că a luat nu la orice facultate, ci la una de soi, militară. Ei, bine, premiul pentru reuşita de la Bucureşti au fost cele două săptămâni la mare, la Eforie Sud.

Cineva spunea, odată, Nichita, cred, că fata pe care ai iubit-o la 18 ani, o vei iubi toată viaţa. Pe M. am cunoscut-o în Costineşti, în Ring, şi ne-am iubit ca nebunii restul de zece zile cât am mai fost împreună. Am fost nedespărţiţi, înţelegi? Era din Timişoara, venise cu părinţii şi cu soră-sa mai mare, avea 17 ani, eu 18 şi urma să dea anul următor în Bucureşti, la Filologie. Ne scriam zilnic, iar la un moment dat chiar a fost în Bucureşti, cu tac-su, la nu ştiu ce analize şi ne-am văzut o oră. A fost ultima oară când am văzut-o… Aşa… Îţi dai seama că auzind de Timişoara, începusem să palpit.

Apoi evenimentele s-au succedat cu o repeziciune fantastică. A doua zi, dimineaţă, deşi mulţi uitaseră, am fost adunaţi în Aula Magna şi ni s-a spus că evenimentele de la Timişoara au luat amploare şi că armata a intervenit în forţă.
În ziua a treia aveam arma automată, 6 cartuşe şi făceam santinelă în faţa laboratorului de fizică, într-o groapă săpată de mine şi de încă unul, pe partea dinspre Piaţa Coşbuc. Din acea zi nu am mai intrat într-o încăpere încălzită până la sfârşitul lunii.

Pe 21 decembrie a început nebunia. Bucureştiul era plin de zgomote de arme automate şi tunuri, iar şiruri de tancuri treceau când pe Bd-ul Coşbuc, când pe Viilor. Noaptea era cel mai rău, atunci se trăgea cel mai tare.
Pe 25 decembrie, pe la zece seara, ţin minte ca acuma, eram cu ăla în groapă şi ne studiam absent o grenadă. La un moment dat s-a auzit o bubuitură de AKM, apoi un zgomot ca de bici mi-a trecut pe lângă urechi şi s-a lăsat liniştea. M-am făcut una cu fundul gropii. Colegul îmi zicea ca să scoatem armele să tragem, dar l-am calmat rapid. Nu mă temeam că mă împuşcă ăla din întuneric, ci, din cauza confuziei (aşa mi-au murit cinci colegi la Ministerul Apărării), riscam să fiu ciuruit de cei care stăteau de pază la ferestrele laboratorului, pe dinăuntru.

După un minut, două, am dat să scot capul şi iar a bubuit AKM-ul. Preţ de vreun sfert de oră n-am respirat pe fundul gropii. Nu conta că era frig, eram ud şi îngheţat, n-am mai mişcat. Nu ştiu ce a fost, nimeni n-a aflat de unde şi de ce s-a tras. Am găsit urmele gloanţelor în peretele din spate şi coaja copacului din faţa noastră muşcată la o palmă de unde ne stăteau ţestele.
Odată cu vestea execuţiei celor doi, au încetat şi focurile de armă. Pe 26 seara reuşeam să-i sun pe ai mei de la o băbuţă dintr-un bloc vecin cu Academia. La M. suna ocupat.

Pe 31 am schimbat posturile şi am nimerit în infirmerie. Viaţă, tată! Era cald, era ceai… Nu mai simţisem căldura de mai bine de o săptămână.
Pe 1 ianuarie am primit câteva ore libere şi am fost în Piaţa Coşbuc să luăm portocale. O parte dintre oameni ne priveau cu ură şi nu înţelegeam de ce. Aveam să aflu că armata trăsese în civili, iar la Timişoara fusese cel mai rău. Despre Bucureşti nu ştiam mai nimic pentru că nu avusesem radio, iar zvonurile erau numai despre teroriştii nevăzuţi ai lui Ceauşescu. Am renunţat la portocale şi, în ciuda avertismentelor primite de la colegi, am plecat la Palatul Telefoanelor s-o sun pe Ea.

Era prima oară când ieşeam în oraş de când începuse nebunia. Parcă fusese război în toată regula: clădirile erau ciuruite, unele chiar zdravăn, iar altele de pe Calea Victoriei, lângă Casa Armatei sau lângă Palatul Telefoanelor, erau afumate pe alocuri, la Universitate era dezastru, iar Biblioteca Centrală Universitară, ştii, clădirea aia frumoasă de lângă Ateneu, arsese…

Ce să-ţi mai zic? Am lăsat uimirea şi emoţia la o parte, am dat telefon, dar am vorbit cu vără-su, deoarece ea nu putuse să vină pentru că mâncase prea mult de Revelion şi o durea burta. Am scăpat receptorul din mână, îţi dai seama. Acolo, în acel moment, mi-am lăsat adolescenţa, acolo în cabina a doua de pe rândul din faţă, cabina atâtor vorbe de dragoste şi lacrimi de dor, cabina iubirii noastre depărtate…

Ulterior, am aflat dintr-o scrisoare de la vără-su, că M. primise interdicţie de la tac-su să mai mă vadă ori să mai vorbescă cu mine, din cauză că eram în armată.
Atunci, a fost ultima oară când am mai auzit ceva de Ea, cea de la 18 ani… Apoi, am luat-o uşor către Academie.

Era prima zi din an, prima zi din lună, era luni şi începea altceva…

Related posts:

1. Întru aduceri aminte…
2. Un pic de melancolie
3. Dispariţia din cotidian

În fundu’ curţii de la psihiatrie am descoperit o curte mică, de 10 pe 5 metri, cu patru umbrele din pânză, uriaşe, ce acopereau cam jumătate din vreo 13 mese de lemn, înconjurate de scaune în echipe de 4 sau 6, din acelaşi material. Atracţia curţii: 2 leagăne de lemn, acoperite cu aceeaşi pânză. Asta a fost afară.

Înăuntru aduce a Vasiliada, dar e mult mai nou. Menţionez că ăla de la Vasiliada e mai pe inima mea. Aici, în interior, în fiecare duminică, după ora 5 peme, se iau lecţii de tango argentinian. O altă chestie faină e că poţi să expui fotografie. Mă gândesc să întreprind ceva în acest sens, imediat cum oi găsi un portofel cu bani, că doar n-o fi moca!

Revenind la aer, afară e multă verdeaţă, curge iedera pe toţi pereţii, pe streşini şi toate clădirile din jur. Deliciul decorului l-a făcut un câine care a venit să se adape la o fântâniţă bolovănoasă din curte. A băut apă, a mâncat vreo două trei grăunţe canine dintr-un bol ştiut de el mai dinainte, şi s-a cărat de unde venise.

Muzica cu puţini decibeli era reprezentată prin tangouri interbelice şi şansonete, nu pot să spui mai multe, că nu cunosc prea bine tărâmul. Oricum pot să afirm cu tărie că nu erau români, he-he!
Ce m-a spart la sentiment au fost jaluzelele exterioare: pe un cadru curbat, de fier, postat în dreptul fiecărui geam, erau legate rogojini din trestie sau bambus.

Ceaiul rece este ambrozie curată, vă zic! Orice aţi încerca din zecile de sortimente, Bora-Bora, Anis-Anis, Turkish Honey ori Ginger Fresh Tea, toate sunt absolut minunate şi se servesc la carafe de un litru. Preţul pentru o carafă variază între 13 şi 15 lei.
Nu rataţi crănţănelele japoneze la 5 lei şi sub nici o formă să nu plecaţi fără să gustaţi cele mai ţapene prăjiturici cu mere şi stafide pe care le-am savurat vreodată. De fapt, era aluat în mere şi stafide, nu invers, aşa de mare bogăţie de fructe era în prăjituricile-alea…

După ora 17:00, soarele se ascunde complet după uriaşa clădire iederoasă din imediata vecinătate şi atmosfera devine mult mai relaxantă şi răcoroasă.
Închei cu ce scria pe prima pagină a minunatului meniu, legat de numele locului: „Serendipitatea – atunci când faci o descoperire norocoasă accidental, fiind atrenat într-o căutare total diferită”. Pentru mine, cel ce a zis chestia asta a avut maaare dreptate.
Din nefericire, nici de această dată nu am avut aparatul foto, aşa că vă invit să mergeţi pe site-ul lor, să vedeţi mai multe.

Related posts:

1. Ceai la Cotroceni, lângă Băsescu
2. Fineţe şi rafinament la Green Tea
3. Unde mergi cu sufletul? La Vasiliada…

Aerul boem răspândit de mesele şi scaunele din fier forjat, muzica bună ce curgea în surdină printre frunzele de vie, feluriţi cetăţeni şi cetăţene îmbrăcaţi vintage ori lumina galbenă ce se prelingea molcom din felinare se îmbinau fericit cu realitatea cotidiană oferită de internetul wireless, care chiar mergea brici.

Interiorul este de extremă căldură coloristică şi te provoacă din prima la o dulce letargie, în compania unei cărţi, reviste, ori ziar, culese din raftul de alături. Am avut de ales să zăbovesc şi să uit de lume şi de cele lumeşti în una din cele trei camere înfăţişate ca “urban”, “clasic” şi “trendy”, dar am preferat terasa, urmând ca într-o zi de iarnă să probez şi căldura oferită de splendidele sobe de teracotă.

Serviciul a fost destul de prompt, ţinând cont că era doar un singur nene amabil pe la mese, toate, să fi fost vreo 10-13.
Meniul prezentat ca “album de gusturi şi amintiri”, nu afişează, banal, doar preţurile, ci îţi oferă spre lectură şi crâmpeie din istoria unor anumite preparate (gulaşul) şi băuturi cotidiene (cafeaua) sau a feluritelor soiuri de vin (La Bracessca, Gran Sangre de Toro, Terrunya Carmenere).

Preţurile nu sunt exagerate, iar puiul chinezesc – yanji (19 lei) şi amaretto frost (10) au fost de mare deliciu. Mai multe informaţii aflaţi pe site-ul lor.

Premieră: la toaletă, hârtia de şters pe mânuţe şi recipientul de săpun lichid erau cu comandă electrică, fiind pentru prima oară când dau de aşa ceva în preumblările mele româneşti.
Minus: toaleta era una, deci unisex, şi nu avea cheie ori blocaj, trebuind să ţii neapărat cu o mână uşa, lucru realizabil, dar incomod în timpul golirii vezicii.

Related posts:

1. Fineţe şi rafinament la Green Tea
2. O descoperire norocoasă – Serendipity
3. Pentru cele care…