Neliniştitu' » gânduri

O oglindire a sufletului pe coala de hârtie…

Neliniştitu' — Fri, 11 Nov 2011 17:54:02 +0000

Nu ştiu dacă există ceva sau cineva care să te determine să scrii, dar cred că asta este o oglindire a sufletului pe coala de hârtie, aşa cum alţii o fac pe pânză, pe marmură ori note muzicale.

Ştiu că mi-au plăcut tare mult „Basmele românilor” de Petre Ispirescu, pe care le-am citit de multe ori, precum şi „Poveştile nemuritoare”, dar şi cele pe care le auzeam în familie, de la ăl bătrân, tataie-miu, ori taică-miu, ori de aiurea, spuse de vecini sau auzite pe te-miri-unde şi mă gândeam cât de bine ar fi fost să trăiesc toate acele aventuri sau, măcar, să pot să le povestesc şi eu astfel.

Continuarea articolului al cărui protagonist sunt o găsiţi pe Cenuşă de Trandafir.

Datorii: Nea Costache, Teo Negură, Gabriela Elena, Zina, Luna Pătrată.

Oare?

Neliniştitu' — Sun, 03 Jan 2010 21:40:44 +0000

Oare ce boala mă mai aşteaptă şi anul ăsta? Cre’ că bunăstarea totală, he-he!

Era luni şi începea altceva…

Neliniştitu' — Sun, 20 Dec 2009 21:01:01 +0000

Era o duminică normală, ca asta, aşa… Ne pregăteam – uite că nu mai ţin bine minte, au trecut totuşi douăzeci de ani – cred, să ne adunăm pentru masa de seară. Pe când mergeam frumos către popotă, numai ce apare Maiorul, şeful cu pregătirea militară, şi ne anunţă că e adunare pe platou. Neştiutori, râdeam că iar trebuie să fugim de la o grupă la alta, ca să iasă toată lumea în regulă la apelul de seară. Marea majoritate o tăiau în oraş, normal, fără bilet de voie.

A urmat ceva ce m-a lăsat fără suflare: comandantul facultăţii, Colonelul, ne-a anunţat pe un ton de marmură neagră, că în vest, mai precis în Timişoara, forţele imperialiste au început să lucreze pentru destabilizarea cuceririlor socialiste, amestecat cu unu’, Tokes, şi că noi, armata, suntem datori să apărăm valorile comunismului etc. etc. Habar n-aveam despre ce vorbea ăla, dar eu eram îngrijorat din cauza Ei. Bine, hai, să-ţi spun!

În vara lui ’89 am intrat la Academia Tehnică Militară, realizare nu atât de importantă pentru mine, cât pentru ai mei, care au împânzit micuţa noastră urbe montană, ba, chiar şi împrejurimile ei, cu faptul că ce băiat deştept au ei, că a luat nu la orice facultate, ci la una de soi, militară. Ei, bine, premiul pentru reuşita de la Bucureşti au fost cele două săptămâni la mare, la Eforie Sud.

Cineva spunea, odată, Nichita, cred, că fata pe care ai iubit-o la 18 ani, o vei iubi toată viaţa. Pe M. am cunoscut-o în Costineşti, în Ring, şi ne-am iubit ca nebunii restul de zece zile cât am mai fost împreună. Am fost nedespărţiţi, înţelegi? Era din Timişoara, venise cu părinţii şi cu soră-sa mai mare, avea 17 ani, eu 18 şi urma să dea anul următor în Bucureşti, la Filologie. Ne scriam zilnic, iar la un moment dat chiar a fost în Bucureşti, cu tac-su, la nu ştiu ce analize şi ne-am văzut o oră. A fost ultima oară când am văzut-o… Aşa… Îţi dai seama că auzind de Timişoara, începusem să palpit.

Apoi evenimentele s-au succedat cu o repeziciune fantastică. A doua zi, dimineaţă, deşi mulţi uitaseră, am fost adunaţi în Aula Magna şi ni s-a spus că evenimentele de la Timişoara au luat amploare şi că armata a intervenit în forţă.
În ziua a treia aveam arma automată, 6 cartuşe şi făceam santinelă în faţa laboratorului de fizică, într-o groapă săpată de mine şi de încă unul, pe partea dinspre Piaţa Coşbuc. Din acea zi nu am mai intrat într-o încăpere încălzită până la sfârşitul lunii.

Pe 21 decembrie a început nebunia. Bucureştiul era plin de zgomote de arme automate şi tunuri, iar şiruri de tancuri treceau când pe Bd-ul Coşbuc, când pe Viilor. Noaptea era cel mai rău, atunci se trăgea cel mai tare.
Pe 25 decembrie, pe la zece seara, ţin minte ca acuma, eram cu ăla în groapă şi ne studiam absent o grenadă. La un moment dat s-a auzit o bubuitură de AKM, apoi un zgomot ca de bici mi-a trecut pe lângă urechi şi s-a lăsat liniştea. M-am făcut una cu fundul gropii. Colegul îmi zicea ca să scoatem armele să tragem, dar l-am calmat rapid. Nu mă temeam că mă împuşcă ăla din întuneric, ci, din cauza confuziei (aşa mi-au murit cinci colegi la Ministerul Apărării), riscam să fiu ciuruit de cei care stăteau de pază la ferestrele laboratorului, pe dinăuntru.

După un minut, două, am dat să scot capul şi iar a bubuit AKM-ul. Preţ de vreun sfert de oră n-am respirat pe fundul gropii. Nu conta că era frig, eram ud şi îngheţat, n-am mai mişcat. Nu ştiu ce a fost, nimeni n-a aflat de unde şi de ce s-a tras. Am găsit urmele gloanţelor în peretele din spate şi coaja copacului din faţa noastră muşcată la o palmă de unde ne stăteau ţestele.
Odată cu vestea execuţiei celor doi, au încetat şi focurile de armă. Pe 26 seara reuşeam să-i sun pe ai mei de la o băbuţă dintr-un bloc vecin cu Academia. La M. suna ocupat.

Pe 31 am schimbat posturile şi am nimerit în infirmerie. Viaţă, tată! Era cald, era ceai… Nu mai simţisem căldura de mai bine de o săptămână.
Pe 1 ianuarie am primit câteva ore libere şi am fost în Piaţa Coşbuc să luăm portocale. O parte dintre oameni ne priveau cu ură şi nu înţelegeam de ce. Aveam să aflu că armata trăsese în civili, iar la Timişoara fusese cel mai rău. Despre Bucureşti nu ştiam mai nimic pentru că nu avusesem radio, iar zvonurile erau numai despre teroriştii nevăzuţi ai lui Ceauşescu. Am renunţat la portocale şi, în ciuda avertismentelor primite de la colegi, am plecat la Palatul Telefoanelor s-o sun pe Ea.

Era prima oară când ieşeam în oraş de când începuse nebunia. Parcă fusese război în toată regula: clădirile erau ciuruite, unele chiar zdravăn, iar altele de pe Calea Victoriei, lângă Casa Armatei sau lângă Palatul Telefoanelor, erau afumate pe alocuri, la Universitate era dezastru, iar Biblioteca Centrală Universitară, ştii, clădirea aia frumoasă de lângă Ateneu, arsese…

Ce să-ţi mai zic? Am lăsat uimirea şi emoţia la o parte, am dat telefon, dar am vorbit cu vără-su, deoarece ea nu putuse să vină pentru că mâncase prea mult de Revelion şi o durea burta. Am scăpat receptorul din mână, îţi dai seama. Acolo, în acel moment, mi-am lăsat adolescenţa, acolo în cabina a doua de pe rândul din faţă, cabina atâtor vorbe de dragoste şi lacrimi de dor, cabina iubirii noastre depărtate…

Ulterior, am aflat dintr-o scrisoare de la vără-su, că M. primise interdicţie de la tac-su să mai mă vadă ori să mai vorbescă cu mine, din cauză că eram în armată.
Atunci, a fost ultima oară când am mai auzit ceva de Ea, cea de la 18 ani… Apoi, am luat-o uşor către Academie.

Era prima zi din an, prima zi din lună, era luni şi începea altceva…

Un pic de melancolie

Neliniştitu' — Thu, 28 May 2009 09:32:59 +0000

A fost o dată, nu prea departe de timpurile noastre, un naiv şi un credul (poate una şi aceeaşi persoană), care avea convingerea că versurile lui Blaga şi Minulescu au aplicaţie practică. Era tânăr, deh! Pe vremea aia nu era nimeni prin preajmă care să-l convingă de contrariu.
Aşa că, în exuberanţa lui, a pornit-o pe urmele acelui “ceva” sau “cineva” despre care vorbeau poeţii.
A oprit colo, s-a uitat dincolo, a mai tras cu ochiu’ dincoace, dar nimic din ceea ce întâlnea nu-şi găsea echivalentul în imaginaţia lui.

Într-o bună dimineaţă, când picurii de rouă încă-şi mai duceau traiul efemer pe firele de iarbă, a văzut-O. Fericit, cu inima-n mâna stângă şi sufletul în dreapta, a pornit către ea. “Cum te cheamă?”, a întrebat-o el, abia respirând. “Morgana”, a răspuns ea, întinzându-i mâna fină. Abia atunci a realizat că ale lui sunt ocupate şi e nepoliticos să laşi fata cu mâna-ntinsă. Fără să stea prea mult pe gânduri, a aşezat inima şi sufletul în faţa ei, la picioare. Au vorbit şi au povestit până, hăt!, târziu. Nici nu mai ştia cum şi când a adormit.

Dimineaţa, când a deschis ochii, ea dispăruse. “Bine că mi-au rămas astea”, şi-a spus resemnat, adunându-şi de pe jos sufletul şi inima, un pic prăfuite. Le-a scuturat, a suflat peste ele şi a luat-o din loc, spunându-şi că a fost doar un vis. După multe drumuri, multe locuri şi multe chipuri aflate, a realizat că visul pe care-l trăia periodic este doar o născocire a poeţilor. Pe vremea aia nu mai era nimeni prin preajmă care să-l convingă de contrariu.
Dar asta, cum spuneam, a fost o dată, nu prea departe de timpurile noastre…

În ceea ce priveşte vagonul din trenul lui SkyRain, alături de cele pe care scrie “Cella “, “Lucia”, “White Noise” sau “Meşterul Manole”, am ales o nuanţă “Minulescu”, pentru exterior. Interiorul e ceva aparte…

Prin gările cu firme-albastre

Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trăit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul -
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc -
Doar trenul pleacă!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte…

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară -
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!…

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!…
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor “ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc…

El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine…

Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!…

Pentru cele care…

Neliniştitu' — Sun, 08 Mar 2009 08:46:00 +0000

… ne dau viaţă, dar şi pentru cele care ne-o “mănâncă”…
… ne învaţă să păşim, dar şi pentru cele care le urmăm paşii pe nisip…
… ne deschidem sufletul, dar şi pentru cele care ne vindecă rănile…
… ne naştem iubirea, dar şi pentru cele care murim iubindu-le…
… ne înalţă, dar şi pentru cele care ne învaţă să ne ridicăm…
… ne aduc soarele, dar şi pentru cele care numărăm stelele…
… ne sunt alături la bine, dar, mai ales, pentru cele care ne sunt aproape la rău…
…

LA MULŢI ANI!