Acum mai bine de o lună, prinsesem ultimul bilet VIP la Eventim, ceea ce nu puteam decât să mă bucur. Habar n-aveam cu ce se mănâncă, dar, dacă aveam intrare separată şi ceva mai devreme decât muritorii de rând, mă gândeam că era ceva bun. La 6 fără 5 a venit un nene să ne spună că responsabilul de turneu mai are nişte treburi şi se va întârzia intrarea.

A început iar ploaia, iar a stat, dar pe la 6 jumate ăla cu turneul s-a dres la probleme, am intrat şi am mers în spatele Arenelor, primind mult-prea-îmbucurătorul anunţ că o să vedem trupa şi o să primim poster semnat de toţi membrii şi nu mai ştiu ce CD-uri. La 7 fără 10 aveam să trăiesc incredibilul: am făcut trei poze cu trupării uneia dintre cele mai faine şi mai iubite formaţii power metal, zicând aci de Blind Guardian! Super de gaşcă băieţii, am dat mâna, ne-am pupat şi mi-am văzut de drum către, evident, eternul cort! Mi-a picat falca şi mă şi gândeam cât de textil se va auzi metalul rafinat al nemţilor.

M-am tras la merşandizuri, mi-am luat un tricou cu favoriţii serii şi, după ce s-au produs nişte interminabile probe de sunet, au apărut subit pe scenă constănţenii de la White Walls. Au fost primii care au beneficiat de BCA (Blestemul Cortului de la Arene): s-au auzit groaznic! Pentru că nu era destul sunetul naşpa, din când în când cădeau şi luminile pe scenă şi pe aiurea, lăsând puţinătatea de rocări într-o beznă magistrală. Au cântat de pe primul lor album doar două piese, “Friends for a While” şi “Curtains”, pentru că aşa cum au apărut de subit, tot aşa au şi dispărut. Oricum, stilul lor e ciudăţel, ceva alternativ + death şi alte chestii, pe care eu, unul, nu l-am gustat defel. O fi fost şi de la sunet, nu zic…

După vreo 5 minute au răsărit în locu-le “capitaliştii” de la Bolthard. Au început ceva ce semăna a probă de sunet, s-a luat lumina, stroboscoapele au trecut pe modul “agitare” (ca să se vadă ceva pe scenă, cred), apoi au intrat şi băieţii pe felie. Death de la mama lui şi plesnind de sănătate, tată! Ritm de motor Diesel pornit iarna, sunet de tăiat fier-beton şi voce de turnat fontă la Hunedoara! Băieţii au tocat vreo 4 piese din cele 6 ale primului lor EP “Password Invalid”. S-au remarcat de departe “The Sphere” şi la mică distanţă “Thin Ice”, piese adevărate, de concert. Trupa e de urmărit…

Între timp se mai strânsese ceva rocărime, ajungând să umple cortul aproape de jumate. Din experienţa mea la cort, vă pot spune că a fost cel mai slab concert ca prezenţă rocăristică. Or fi fost micii de 1 Mai… Oricum, cei care au fost prezenţi s-au văzut de la distanţă că-s fanii nemţilor!

Nu-mi termin bine gândul care-mi spunea că dacă organizatorii se mişcă aşa de rapid o să ajung acasă înainte de a închide magazinele, că pe la ceasurile 21:00, numai ce-mi apar pe scenă tătucii power strânşi sub semnul Blind Guardian. “Sacred Worlds” (At the Edge of Time – 2010) a fost cea care a zguduit prima băierile cortului şi, de unde eram aşezat cu un pretenar ungurean din Târgu Mureş, mare specialist în Blind Guardian, am constatat că nu se auzea aşa de naşpa ca la Children of Bodom. Au urmat într-un iureş superba “Welcome to Dying” (Tales from the Twilight World – 1990), “Born in a Mourning Hall” (Imaginations from the Other Side – 1995), “Nightfall”, “Time Stands Still (At the Iron Hill)” (Nightfall in Middle Earth – 1998), “Lord of The Rings” (Tales from the Twilight World – 1990), “A Voice in the Dark” (At the Edge of Time – 2010), “Lost in the Twilight Hall” (Tales from the Twilight World – 1990), “This Will Never End” (A Twist in the Myth – 2006), Valhalla (Follow the Blind – 1989) – cântată de tot cortul la refren.

Înainte de minunata “Imaginations from the Other Side” (albumul omonim din 1995, preferatul meu) legendarul vocal Hansi Kürsch a anunţat că ei or să cam plece şi alte chestii de ridicat atmosfera. A revenit cu trupeţii intrând de-a dreptul cu “Wheel of Time” (At the Edge of Time – 2010). “Ştiţi ce urmează, nu?”, a întrebat el audienţa intrată pe panta freneziei. “The Bard’s Song – In The Forest” (Somewhere Far Beyond – 1992) a fost cântată de la cap la coadă de toată suflarea cu spirit metalifer strânsă acolo şi a fost de departe cel mai emoţionant moment al concertului. Hansi Kürsch şi André Olbrich (chitara solo) au aplaudat audienţa zeci de secunde şi s-au înclinat, fapt ce a făcut ca cei prezenţi să explodeze în strigăte, fluierături şi aplauze. Au continuat cu “The Hobbit” (Somewhere Far Beyond – 1992) şi au încheiat cu excelenta “Mirror Mirror” (Nightfall in Middle Earth – 1998). Era 11 fără 10 când am făcut ultima poză.

Revenind la ce ziceam în titlu, pentru mine ar fi fost concertul perfect dacă s-ar fi “jucat”, vorba pretenarului ungurean, şi cele două piese pe care mă dezintegrez perpetuu: “The Script for My Requiem” şi “Bright Eyes”. M-am mângâiat decisiv cu faptul că am poze şi autografe.
Să fie sănătoşi şi să mai vină, aşa cum au promis, dar într-un loc fără de pereţi de pânză. Şi musai să mai bage şi bilete VIP, ca să vin şi eu pregătit cu o poza de-a mea, he-he!

PS: Pretenarul ungurean nu a vrut posterul semnat şi mi l-a dat mie. El venise pregătit cu cărticica de la ultimul album al trupei. Dacă vrea cineva posterul, îl rog să se manifeste la dorinţă.
PSS: Pentru o cronică profesionistă, vă invit la amicul Krossfire. El aşa zicea, că face.

Datorii: Nea Costache, Teo Negură, Vania, Crisia.

Related posts:

1. Spovedanie metalică la Silver Church – Burning Black, Manticora şi CIRCLE II CIRCLE
2. Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!
3. Legende de ieri şi de-alaltăieri la Arenele Romane – Saga, Queensryche şi Limp Bizkit

La ora aia nu eram decât eu şi încă vreo 10 neni care-şi căutau punctele cardinale. Prima surpriză: biletul! Deşi luasem la VIP, cu o lună înainte, cu loc lângă scenă, o tanti uşor ameţită (din naştere, nu din alte motive) mi-a replicat că trebuia să sun pentru a avea rezervat un loc preferenţial. Nimic nou, deci, în organizare. Am fost invitat pe unul din cele 3 scaune de la bar, unde am avut a doua mare surpriză: există Ciuc nefiltrată! N-am putut să mă bucur, pentru că eram cu Matizelul la mine. Aşa că am dat-o pe cole şi alte prostii, motiv pentru s-a produs următorul şoc: o doză de 33 de Pepsi era 7 lei. O bere la halbă, 6! Am decis subit ca viitoare să iau taxiul, he-he!
Sar peste faptul că, deşi era anunţat pentru ora 9, concertul a debutat pe la 10 fără ceva, dar ce mai înseamă câteva minute după decenii de aşteptare?

Acuma, numai dacă vezi un concert Celelalte Cuvinte îţi poţi da seama de ce marea majoritate a ălora de au habar zic că-i cea mai iubită trupă metalică românească. Pe lângă rock-ul unic, rafinat şi de mare stil pe care Călin şi meseriaşii lui coechipieri ni-l oferă constant de 30 de ani (anul ăsta se fac, în decembrie), legendele (în)cântătoare aruncă înspre rocărimea prezentă o căldură şi un sentiment de prietenie apropiată pe care nu le-am simţit la nici o altă trupă românească şi, slavă Domnului, am văzut destule!
Eu, unul, m-am simţit ca pe vremuri, când, cei câţiva rocăraşi existenţi în urbe, ne strângeam la mine-n cameră să le ascultăm discurile la pick-upul Tesla şi, mamă, ce ne mai bucuram că, uite, sună şi nişte românaşi de-ai noştri ca ăi de-afară! Discul lor din ’87 mi-a rămas adânc şi ireversibil înfipt în suflet!

Am plâns, am râs, am dat din cap, am reînviat amintiri pe suma de piese pe care dragul de Călin şi doctorii lui de rock ne-a oferit-o spre delectare auditivă şi sufletească: „O să am” (Formaţii Rock 8 – 1984), „Cina dragonului” (Se lasă rău – 1992), „Lupii”, “Balanţa” , “Armaghedon”, “Neam belstemat” (Armaghedon – 1994), “Pasărea de plumb”, „Boala de gânduri” (Ispita – 1997), „Între vise”, „Stem”, „Umbra mea”, „Sfârşit” ori „Zmeie” (Stem – 2008). Concertul a curs aţă, cu scurte mulţumiri din partea lor şi o pauză de zece minute pe la 11 fără douăzeci.

Partea a doua a fost cea mai dragă mie, cea care mi-a făcut pielea de găină, m-a adus în extaz extrem şi m-a purtat în camera mea din liceu, plină cu postere şi cu reviste Metal Hammer, din pricina celor mai frumoase, după părerea mea, piese ale băieţilor: „În zori de zi”, „Fântâna suspinelor”, „Dacă vrei”, „Un sfârşit e un început”, „La ceas târziu” (Celelalte Cuvinte – 1987). Cum să nu exulţi de plăcere? Cum să nu-i iubeşti şi să nu mulţumeşti Cerului că s-au născut la noi?
Toate piesele prestate au fost cântate de rocăraşii fericiţi, dar „Dacă vrei” a fost plâns şi trăit la maxim de toată suflarea rocărească din club şi luminat de zeci de brichete ori telefoane cu ecranele luminate.
„Iarbă prin păr” (Formaţii Rock 8 – 1984) a fost cea din urmă piesă din sumedenia de „greutăţi” cântate de tătuţii de rock şi a creat o ultimă isterie generală.

Pe la 12 şi douăzeci, Călin Pop (chitară divină), Tiberiu Pop (clape de rară atmosferă), Leontin Iovan (tobe cu sute de mânuţe), Marcel Breazu (bass profesional) şi Ovidiu Roşu (sunet adevărat) şi-au luat „la revedere” de la noi, nu înainte de a ne aduce aminte că în decembrie vor avea un mare concert aniversar.
Până atunci, când sper că n-o să-i ratez, mi-am întărit convingerea că rock-ul ce se mai cântă astăzi pe la noi este împărţit fix în două: Celelalte Cuvinte şi ceilalţi…

Datorii: Teo Negură, Rokssana, Dorinescu, Gabriela Elena.

Related posts:

1. Amar de rocker
2. AC/DC se întoarce
3. We are MOTORHEAD! We play Rock ‘n’ Roll!

Ca niciodată, la 7 seara am început să intrăm. Abia apucasem să dau cu ochiul pe la tricouri (naşpa, n-am luat) şi alte merşandizuri (hotdogi – am ţinut post câteva ore, bere – 5 lei, Redbull – 8), când m-am trezit că intră pe scenă nişte băieţi tunşi regulamentar care au început să zică binişor un metalifer melodios, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Erau suedezii ce dau viaţă trupei Machinae Supremacy, care au cântat preponderent piese de pe ultimul lor album “A View From the End of The World” din 2010. “Nova Prospekt”, “Force Feedback” ori “Rocket Dragon” au sunat destul de bine pentru cele câteva sute de rocăraşi ce-şi cătau locul în desişul cortului. Un lucru este clar cu băieţii ăştia: faţă de materialul de studio, în concert zici că e altă trupă, aşa de dur sună! Trecând peste faptul că partea de clape era pe bandă, clăparul nefiind şi lipsind cu desăvârşire, Machinae Supremacy au cântat curat, corect, s-au agitat în parametri şi au fost chiar încântători pentru auzul personal. După 30 de minute fix au salutat şi au dispărut de pe scenă.

Uşor, uşor, lumea începea să se strângă şi să umple nenorocirea de cort, astfel încât Ensiferum a beneficiat de un public muuult mai numeros şi mai cunoscător, după câte mâini agitându-se şi răcnete de bucurie am observat în juru-mi. Cu mâna pe inimă recunosc încă o dată că nu am nimic de a face cu folk metalul, dar finlandezii vopsiţi pe feţe, dezveliţi pe busturi şi purtători de kilturi (mai puţin gagica de la clape, care făcea discrepanţă cu modelul bustului la vedere şi era îmbrăcată până-n gâţi) şi-au făcut meseria cum trebe, s-au rotit la plete mai ceva ca miniştrii în guvern şi au făcut show adevărat, frenezind substanţial rocăraşii prezenţi. Astfel, băieţii şi fata din ţara Nokiei au dat cu adrenalină-n popor intonând “Guardians of Fate” (Ensiferum – 2001), “Iron”, “Into Battle” (Iron – 2004), “From Afar” (From Afar – 2009), încheindu-şi prestaţia de 40 de minute cu “Lai Lai Hei” (Iron – 2004).

Când credeam că e primul concert la care sculele s-au acordat în timpul zilei şi nu mai trebuie futute la aţe încă o oră între prestaţiile dintre trupe, au urmat trei sferturi de oră de probe pentru concertul Children of Bodom. Eh! Ştiam că merită aşteptarea, aşa că i-am dat rapid “erase” şi am început să mor şi să înviez pe piesele care-mi produceau orgasme-n trompeta lu’ Eustaş, îmi ridicau părul pe spate şi-mi aduceau febră musculară de la datul din cap: “Children Of Bodom” (Hatebreeder – 1999), “Everytime I Die”, “Follow the Reaper”, “Hate Me!” (Follow the Reaper – 2000), “Needled 24/7″, “Bodom Beach Terror”, “Angels don’t kill” (Hate Crew Deathroll – 2003), “Living Dead Beat” (Are You Dead Yet? – 2005), “Blooddrunk” (Blooddrunk – 2008), “Not My Funeral”, “Roundtrip to Hell and Back”, “Was It Worth It?” (Relentless Reckless Forever – 2011). Minunat, sublim, de nedescris în simple cuvinte… Când mă uitam la DVD-ul din 2006 (Chaos Ridden Years: Stockholm Knockout Live), nici nu visam să fiu la câţiva metri de solourile ucigătoare ale lui Alexi Laiho!

Show-ul a fost de mare efect fotonic, nenea de la lumini având câte-o combinaţie de culori, umbre şi flash-uri pentru fiecare piesă în parte, iar Alexi Laiho şi compania (Roope Latvala – cealaltă chitară, Janne Wirman – două perechi de clape, Henkka Sepp – una bucată bass, Jaska Raatikainen – zeci de tobe şi cinele) mi-au dat senzaţia că au mare poftă de cântat, în acest sens agitându-se într-un perpetuu fel, de-abia am reuşit să-i prind în poze. Piesele au curs una după alta, de vreo două ori Alexi dând cu ceva “fuck”-uri în popor şi alte cuvinte de bineţe. Seara de metal extrem s-a încheiat decisiv cu superba “Hate Crew Deathroll” de pe albumul omonim din 2003, cântată pe alocuri de sutele de rocări cu entuziasmul ajuns la incandescenţă totală.

A fost fain de fain, mi s-a umplut sufletul de fericire şi extaz, bucurându-mă teribil la fiinţă că am reuşit să mai adaug la cufărul cu amintiri şi trăiri metalifere o experienţă “live” oferită de o trupă dragă… Nu mai zic nimic de sunetul de cacao! Culmea: la celelalte două trupe, comparativ cu COB, s-a auzit beton! Bine că am fost pregătit şi de data asta şi am cam ştiut ce se cântă acolo, he-he!
Hai, sănătate să aveţi, vorbim mai încolo…

Datorii: Gabriela Elena, Teo Negură.

Related posts:

1. Legende de ieri şi de-alaltăieri la Arenele Romane – Saga, Queensryche şi Limp Bizkit
2. Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!
3. Românii la Combinatul de Oţel Suedez – Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES

Pe la 8 jumate au intrat nişte băieţi din ţara wafelor (nu mai căutaţi, că zic de Belgia) care m-au chinuit la timpane aproape trei sferturi de oră. Resistance se numesc ei şi pot avea lipici doar la cei care ascultă răutăţi death gen Cannibal Corpse, Napalm Death ori Kataklysm. Lumea s-a agitat destul de mult, ba s-au produs şi nişte “moshuri” sporadice.

Pe la 9 ş-un sfert, aşa, au apărut meseriaşii de la Suicidal Angels, nişte greci despre care dacă nu aţi auzit, e musai să o faceţi acum! Băieţii au intrat cu voltaj adevărat în manifestare, forţă de buldozer în sunet şi se vede de la mare distanţă că rădăcinile sunt înfipte adânc în Slayer, Kreator, Sepultura ori Sodom. Sună beton armat cu mult, mult metal, vă zic! Parcă eram într-o dinamită care exploda în fiecare secundă, să dea boala!
Vajnicii urmaşi ai lui Odiseu au dat în noi cu piesele de pe ultimul album, unul de extremă forţă şi frumoase aduceri aminte (anii ’80, când se făcea thrash de calitate garantată). Nebunia a fost totală şi izbiturile mosherilor au fost resimţite şi de persoana-mi de câteva ori. Am savurat la maxim “Reborn in Violence”, “Search of Recreation”, “Dead Again”, “Bleeding Holocaust” ori “Beggar of Scorn”.

Au fost minunaţi şi, zic eu, au un mare viitor pe felia lor, mai ales că albumele au crescut subtanţial în valoare, iar ăsta, ultimul, “Dead Again”, poa’ să se bată cu orice album de referinţă al marilor trupe de gen.

Respect extrem pentru vocalul Nick Melissourgos, care văzând ce bumbăceala dracului e în faţa scenei, în pauza dintre piese i-a rugat pe rocări să se manifeste în aşa fel încât să nu se lase cu răniţi.

După o jumătate de oră de acordări de chitare şi tobe, pe la 10 jumate au intrat în plină forţă băieţii care mă încântau pe vremea liceului, zic aci de tătucii nedrept uitaţi ori, mai bine zis, subevaluaţi, de la Death Angel.
Au răsărit pe scenă dur şi rupător de timpane, cu sunetul metalifer din San Francisco Bay Area (zonă de extrem impact metalic), agitându-se la greu cu “I Choose the Sky” de pe ultimul lor album, “Relentress Retribution”. În mod clar, de la primele mişcări, s-a văzut că băieţii sunt puşi pe spectacol adevărat.

Mark Osegueda şi-a tras un rasta de tot respectul, mai lung decât el, şi le-a zis de nota 20, ca pe vremuri, când îmi spărgea înaltele de la boxele bulgăreşti şi făcea să cadă pana de pe găinile lu’ mamaie.
Chiar de nu i-ai ascultat vreodată, dacă-i vezi în concert îţi vor merge drept la ventriculul răspunzător cu metalul. Iar dacă asculţi şi ultimul lor album, vei rămâne de-a dreptul cucerit! Sună os de os, tată!

Death Angel fac parte din acea rară categorie a trupelor care devin mai ţapene odată cu trecerea anilor. Iar pe scenă explodează pur şi simplu, taman ca dinamita la extracţiile de suprafaţă! Habar n-am ce mănâncă şi cum dracu’ s-au menţinut în această formă de zile mari, cert este că rup urechile, scena şi ochiu’, surori şi fraţi!

Tătuţii au trecut prin toată istoria lor şi m-au încântat la ochi, suflet şi auz cu “Mistress of Pain”, “Thrashers”, “Evil Priest” (The Ultra-Violence – 1987), “Bored” (Frolic through the Park – 1988), “Seemingly Endless Time” (Act III – 1990), “Thrown To The Wolves” (The Art of Dying – 2004) “Dethroned”, “Buried Alive” (Killing Season – 2008) ori “River of Rapture”, “Truce”, “Relentless Revolution” (Relentless Retribution – 2010).

A fost, cred, primul ori printre puţinele concerte unde nu am văzut picior de bodyguard lângă scenă, asta permiţând rocărimii să se apropie total de băieţii prestatori de metalifere, dar şi scena să vină către noi, “bătrânii” thrasheri aproape săltând peste noi în evoluţie.

Show-ul s-a terminat la 00:10 fix şi a fost tare, tare fain! M-am încărcat teribil la baterii şi m-am bucurat peste măsură să constat că metalul de calitate încă mai mişcă. Şi încă extrem de bine, he-he!

Thrash forever, surori şi fraţi!

Renatei: Ce-am descris aici sunt muzici din filmele pe care le-am făcut aseară. Deci, m-am achitat, ha?

Datorii: Teo Negură, Gabriela Elena.

Related posts:

1. Spovedanie metalică la Silver Church – Burning Black, Manticora şi CIRCLE II CIRCLE
2. Românii la Combinatul de Oţel Suedez – Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES
3. Un concert aproape de perfecţiune – White Walls, Bolthard şi BLIND GUARDIAN

Nu mă mai miră nimic, o iau ca atare, asta-i ţara, asta-i eticheta, ăsta-i căcatu’ în care ne aflăm. Trebuie să mă reorientez către Kavarna, că primaru’ bulgăresc d-acolo ştie, tată, ce să facă şi să ţină unul dintre cele mai ţapene Monsters of Rock din Europa!

Curioşii  pot afla despre întreg spanacul de pe site-ul RCOA.

Related posts:

1. După 22 de ani – Celelalte Cuvinte la Jukebox Club
2. AC/DC se întoarce
3. We are MOTORHEAD! We play Rock ‘n’ Roll!