Dacă vă paşte curiozitatea şi doriţi să aflaţi destul de multe despre motivele-mi de bucurie, vă invit cu mare drag pe site.

Prin urmare, scumpilor, vă doresc numai bine şi petrecere adevărată să aveţi, să fiţi iubiţi total, să vă pricopsiţi de fericiri nebănuite şi să ne recitim au revedem sănătoşi, că fără sănătate, se duce boalii tot cheful!

LA MULŢI ANI, VOUĂ ŞI CELOR DRAGI!

Datorii: Ela Roseni, Zinnaida, Dana, Cristian Dima, Zina, Teo Negură.

Related posts:

1. Vacanţă vacantă?
2. Deci, concurs galactic, bre!
3. O oglindire a sufletului pe coala de hârtie…

De-atunci s-au scurs doi ani. Era prima mea lectură publică, prima ieşire în mediul literar…
Săru’ mâna, Doamnă! Drumul meu ar fi fost altul…

Întru aduceri aminte aici şi aici.

Datorii: Luna Pătrată, Rokssana, Teo Negură, Gabriela Savitsky, Vania.

Related posts:

1. Blocul, acest organ viu…
2. “Templierii” au fost la Ogrezeni – Evadarea a XXI-a
3. Foicică de cicoare, am blogu’ full de savoare!

La o oră după invitaţia lui Amran, am reuşit să-i dibuim casa. Tupeist, taximetristul s-a aruncat la bani. „Saba dinar!”, îşi încercă el norocul cu un „şapte”. „Saba pe dracu’! După ce că habar n-ai unde-i casa lu’ Amran, mai vrei şi bani. Ce zici de talata (3)?”, râsei eu către Amran. „La, la, mudir (nu, nu, domnule)! Sita!”, coborî el ştacheta cu unul. „Arba (4)!”, mai lăsai în bunătatea mea. „Hamsa (5)!”, făcu el şi îşi întări spusele tăind aerul pe-orizontală cu palma, semn că e finalul. „Da’ te bricebi să negociezi!”, râse Amran după ce plecă taxiul. „Am învăţat de la voi”, râsei eu. „Hai, înăuntru, că doar nu ztăm în faţa borţii”, mă trase el în curtea gazonată.

Trei dintre foştii lui colegi de la facultate, băieţi veseli, plesnind de sănătate şi care nu stâlceau prea tare limba noastră „în adâncuri înfundată”, aşteptau întinşi pe saltele. „Mustfa, Khairi, Sadik”, se prezentară nenii pe rând. „Mohamed, Yussef, Ramadan, Salem”, făceam după un minut cunoştinţă şi cu băieţii lui. M-a luat de mână, am trecut pe un hol mare şi am ajuns într-o bucătărie uriaşă, cu tot felul de ustensile şi aparate. Politicos din fire, m-am prefăcut că scap o exclamaţie de uimire: „Hăăă!”. „Îmi blace ztilul american”, făcu el satisfăcut de încântarea mea. „Ea e Fatima, nevastă-mea”, îmi arătă el o femeie zâmbitoare şi am înţeles pentru ce-i trebuia ditamai bucătăria: ca să aibă loc nevastă-sa să se întoarcă. Era mare, tătuţilor, mare…

„Hai, înaboi, la divan”, îmi rupse el legătura vizuală cu monumentul viu. În clipa aia mi-am jurat să nu mai mă ating de şaorma şi să duc o viaţă echilibrată, bazată pe meditaţii, exerciţii fizice, salate şi ceaiuri.
Am intrat în camera de oaspeţi şi m-am alăturat celorlalţi cetăţeni pe divanele ce ocupau trei laturi ale încăperii. „Şi cum e viaţa fără Ceaucescu, măi?”, râse Mustfa. „Mai bine zau şi mai bine?”, punctă isteţ Khairi. „Bentru noi la Timişuara a fost viaţă frumoasă, măi! Cea mai frumoasă!”, zâmbi Sadik către trecut. „Am blecat în obdzeci şi doi, da’ era frumos atunci. Era tot ce vrei, măi! Bani, femei frumoase beste tot, bfaaa! Frumos de tot, măi!”, interveni şi amicul Amran în discuţie. „Şi ce d-aia… cum zicea, măi, la băutura aia bobulară?”, dădu din fălci uriaşul Mustfa. „Zamă de varză?”, râsei eu. „Nu, măi, aia era dubă beţie, a doua zi”, râse Mustfa cunoscător. „Balincă, măi, tot eu mi-aduc aminte”, râse Amran cu privirea pierdută în filmul de atunci. „Acum mai avem doar palincă şi femeile frumoase, he-he!”, le hrăni eu imaginile.

Am mai bârfit cu băieţii o vreme despre neamuri din Bucureşti ori Ardeal, „brieteni” şi colegi de facultate din „Bloieşti”, „Biteşti” ori despre “bădurile” din „Biatra-Neams”. După două ceaiuri minunate cu mentă şi seminţe de migdale, am simţit nevoia să mai dau afară din presiunea vezicală. Faină baia, cu faianţă, arabescuri şi cadă pe colţ cu jacuzzi. Când m-am dus la chiuvetă să mă spăl, am dat cu piciorul în ceva. „Heee! Iote cântar ca al meu! Da’ auzi?”, făcui eu către mine. „Ăsta nu era cântarul care arăta ora de la miezul nopţii, ca ăla al meu, de pe vremuri? Ia să vedem dacă aşa e”, făcui eu bucuros şi, ţup!, dau să sar pe cântar. Nu ştiu ce-am făcut, că am alunecat prima oară, s-a ridicat de-o parte şi, buf!, a căzut pe gresie. „Uf! Bine că nu s-a spart, fute-m-aş pe el cântar prost!”, mi-am şoptit în barbă şi m-am urcat pe el cu grijă. „He-he! Amran!”, strigai eu fericit. „Ţi-am făcut cântarul, mă! Merge!”, ieşii eu bucuros din baie (Pentru cei care au pierdut episodul, îl găsesc aici şi se vor prinde cam ce-a vrut să zică autorul). „Cum merge, măi? Adică arată?”, făcu el îngrijorat. „Da, mă, arată!”, devenii uşor circumspect. „Mustfa, taala!”, îi spuse Amran amicului cât frigiderul Zil să-l urmeze în baie. „Mustfa are be el kile cam cât nevastă-mea şi vreau ză fac o brobă. Dacă arată brost, vreo obdzeci de kile, îl băstrez, dacă arată o zută batruzeci, e broblem mare! Îi scot bateria şi-i zic lu’ nevasta că s-a stricat”, îmi zise Amran. Nenorocire mare! „O sută badruzeci şi nou!”, se plezni Amran cu palma peste frunte. „Haaa! Ăsta cântar nu bun, măi!”, se plezni şi Mustfa. „Ăla de la casa mia arată doar o zută şi badruzeci şi şabde!”, se dădu el dezamăgit jos de pe cântar.

„Ce i-ai făcut, măi?”, se întoarse Amran la mine. „Nimic, mă! M-am urcat pe el, atât”, îmi jucai eu rolul bine. „Măi, ce mi-ai făcut, măi? Bfaaa! Mă mută… nu… mă fufă… Cum ziceţi voi? Aha! Mă fută nevastă-mea, măi!” „Da, te înţeleg!”, zâmbesc eu strâmb cu imaginea sutei jumate de kile chinuite să încapă într-o singură imagine. „Măi, ea era fericită şi eu liniştit, măi, când cântarul arăta 00:00! Acuma, ce fac eu, măi, brietene?”, se uita el la mine căutând o scăpare. „Ia mai fă o dată cum ai făcut!”, se uită la mine invitându-mă pe cântar. Şi-atuncea a lovit ceasul negru şi pisica treişpe, al dracu’ să fie el de cântar arăbesc! M-am dus prea repede, ce s-a întâmplat, nu mai ştiu, că s-a repetat faza de mai ’nainte: am călcat strâmb pe el, cântarul s-a ridicat pe-o parte şi, zbang!, a căzut pe gresie. Singura deosebire faţă de faza precedentă este că talpa de sticlă s-a făcut bucăţi. Pentru curioşi, aflaţi că era sticlă securit, d-aia care se face bucăţele mii şi stele făclii…

Eu am paralizat printre cioburi şi indicatorul digital care arăta 00:00. “Ptiu! ‘tu-ţi gâţii mă-tii, acu’ arăţi bine!”, strigai eu în sinea mea. „Bravo, măi, l-ai salvat! Iote, Amran, arată zero, măi!”, izbucni Mustfa în hohote. Ceilalţi doi se ţineau cu mâinile de uşă, ca să nu cadă de râs. Numai eu cu Amran eram cu feţele de zugrăveală. „Brietene”, zise el într-un târziu, după ce ieşiseră ceilalţi din baie, „asta e mai rău, decât dacă mergea!” „O rezolvăm, nu-ţi face griji! Mâine o rezolvăm!”, îl bătui eu pe umăr. „Măi, nu înţelegi că zeara trebuie să fie cântar în baie?”, rosti el convingându-mă că soluţia mea nu are viitor. „Trebuie ză-i zbun că tu l-ai zbart!”, făcu el după un minut de gândire. „Hait! Iote cum iar mă fac eu de căcat! M-a blestemat ăla care mi-a schimbat cântarul, e ceva în aer, nu se poate!”, îmi strigam eu în gând.

„Zi şi tu că l-a spart unul dintre copii, nu eu! Ce boala, mă Amran, io sunt musafir, mă!”, îl luai eu cu frumosul intrând în camera cu divane. „Măi, brietene, cum ză bun cobil ză minte, măi? Ce zice Allah?”, se aşeză el lângă Mustfa, care scutura şuncile de râs la auzul soluţiilor salvatoare. „Nu să mintă copilul, mă, să zici tu că l-a spart copilu’!”, îi oferii soluţia. „Care?”, deveni el circumspect. „Nu ştiu, boalii! Ai patru, alege unul mai neascultător, mai puşlama, mai făcut din greşeală, nu ştiu, că doar sunt ai tăi, tu trebuie să fii la curent cu ei.” Stătu o secundă pe gânduri apoi se încruntă la mine: „Măi, buşlama nu era ceva de mâncare be la voi?”. Am stat o secundă pe gânduri dacă să râd au ba, dar am insistat pe ideea mea. „Păi, oricum minţeai, că voiai să-i scoţi bateria şi-i spuneai că e stricat, nu?” „Era altceva, nu era minciun curat!”, zâmbi el.

După ce-am mai dezbătut un ceai, ca să nu mai pierdem vremea, să vină seara şi să intre Amran la înghesuială, am supus la vot şi am ales cea mai elegantă variantă: am luat un taxi, am ajuns la hotelul meu, am luat cântarul cel bun, ne-am dus la magazinul de cântare. Acolo l-am crăcănat p-ăla în logică când i-am zis să ne dea cântarul ce-l cumpărasem eu de la el acum ceva vreme, ăla care arăta 00:00 şi i-l adusesem înapoi. Culmea! Îl mai avea! A râs de s-a îndoit, n-a prea înţeles de ce îi dăm un cântar bun pe unul prost, dar, na! Sigur au şi ei e zicala cu căcatul şi cu gustul omului.

„Măi, tu eşti brieten adevărat, măi!”, mi-a spus Amran fericit, când s-a văzut cu cântarul mincinos în braţe. „Când mai vii be la mine?”. I-am dat un răspuns evaziv. Am decis să ne vedem în oraş. E mai sigur pentru amândoi…
Nu mi-am mai luat cântar. Am descoperit un atelier de reparat cântare mecanice, d-alea de marfă. Când vreau să mă-nveselesc, mă duc în vizită la ăia d-acolo.

Datorii: Vania, Gabriela Elena, Flavius, Şilavarăcald, Zaqk, Noapte bună copii.

Related posts:

1. Cu cântarul la psihiatru – Înc-o dată, măi flăcăi!
2. Cu cântarul la psihiatru
3. Dialog imaginar

Am umblat cu taxiul destul de mult încât să-mi dau seama că băiatul de la volan n-are habar de engleză ori alt mijloc de înţelegere a dorinţelor mele de serviciu, darmite de strada cu pricina! În schimb, aflând că sunt român şi vecin cu bulgarii, mi-a bălmăjit că tac-su ştia „mia-mia” (foarte bine) bulgară şi sârbă. Lucru pe care l-a şi făcut: mi l-a dat pe tac-su la telefon şi am rupt-o cu el pe “bulgarătă”! „Ane şoaia ingliş, verii gut bulgarskii i srpskii”, mi-a confirmat vocea lu’ tac-su şi m-a luat pe bulgarătă de nu m-am văzut. Am un frend în Bucale care a absolvit română-bulgară şi am zis că s-o fi prins ceva şi la mine, la câte beri am băut împreună. Aşa că am început să-i dau lu’ moşuletele de la telefon cu „cântarătă”, „metrologicătă”, „uliţătă Al Jumhuriată”, „etctătă”. Acuma, oricâtă ştiinţă şi bunăvoinţă avea moşuletele, nu se putea înţelege cu ce „limbătă vecinătă” cu noi îi frământam eu în telefon. „Ane tcalem arabic şoaia. Gut ingliş, frenci, şoaia ruskii”, m-am scuzat eu cu ce limbi ştiam mai bine. „Romania gut?”, făcu moşul dornic de conversaţie. „Gut! Gut!”, minţii eu sincer. „Uelcăm to Libia, săr!” „Şucran, şucran”, zic eu şi decid să pun capăt conversaţiei inutile în limbi paralele cu interlocutorii. „Bă!”, îi zic şoferului în româneşte. „Vezi că întreabă tac-tu de tine!”

Ăla ia telefonul, dar mi-l pasează instant. „No spic yugoslavian?”, îl auzii din nou pe moş cu speranţă. „Drace! Când zici, bre, c-ai fost ultima oară plecat din ţară?”, am râs eu la ăla în româneşte. „Sorii?”, face moşul de dincolo. L-am dezumflat cu răspunsul meu negativ, dar el n-a disperat şi mi-a mai băgat ceva în „arabgleză”, încheind triumfal: „Sorii săr, uelcăm tu Libia, săr!”. „Şucran jazilan!”, am spus eu pe limba lor „mulţumesc frumos”. „Andreea, ai legătura!”, îi spun eu şoferului, dându-i telefonul între deşte. Între timp, el căutase fără de succes strada respectivă.

A mai bârâit cu tac-su la telefon vreo două minute şi părea că se luminează la faţă. „Ha?”, făcui eu la el cu speranţă. „Hmm!”, zise el dând din umeri a „cine ştie?”. După care am mai oprit de nenumărate ori să întrebăm unde se pot calibra cântare. Deduceam chestia asta din faptul că mă căra după el să le-arăt posibililor ghizi obiectul, ca ăia să facă niscaiva conexiuni prin sinapsele capului.

Într-un final, am nimerit strada. După alte încercări eşuate gen „arată cântarul”, vine triumfător şi-mi zâmbeşte: „Ochei mai frend!”. Şi mă lasă în faţa unei clădiri de tip ICECHIM, lungă, îngustă şi înaltă. „Bara-hara-hara”, făcu el repede, ceea ce n-am înţeles un bob din ce-mi zisese. Văzând că mă uitam la el ca românii la ’89, a fost sau n-a fost, a adăugat rar şi câteva cuvinte ceva mai cunoscute mie: „Mizan, dor sadâs”. „Aha!”, făcui eu ca soarele la răsărit. „Mă duc cu cântarul la etajul 6! Bravo, mă! Şucran, şucran jazilan!” „Alarahbii osiaa (cu plăcere)”, răspunse el, îmbogăţindu-mi dicţionarul formulelor de politeţe. Booon…

Intru în clădirea respectivă şi dau de doi pătrăţei la intrare. „Normal”, zic, „altfel nu se putea!” Pun cântarul pe masa ălora şi-i întreb cu speranţă: „Spic ingliş?”. „La!”, răspunde grasu’ din stânga cu voce groasă, adică „Pula, mai încearcă!”, pe limba lor. „Bine”, zic,.”hai, să-ţi dau pe cineva la telefon”. Şi-l sun pe amicul Amran, pretenarul de la magazinul de cântare personale, îl ştiţi, despre care aflasem că are neamuri prin Mangalia şi Odorhei. „Amran, pupa-te-aş pe turban, zi-i la băiatu’ ăsta că am un cântar de firmă şi vreau să-l calibrez, iar cineva mi-a zis că aici e institut metrologic, ceva!” „OK!”, zise ăla binevoitor. „Dă la mine, măi!”

Am întins telefonul pătratului uman, a stat cu el la ureche un minut fără să zică nimic, a spus la final „OK” şi mi-a dat telefonul. În două secunde îl opreşte pe unu’ care trecea prin faţa noastră: „Hara-hara, spic ingliş?”, îl întreabă el pe ăla, cu accent pe ultimul „i” de la „ingliş”. Trecătorul nevinovat se uită uimit şi răspunde iar „nu” pe limba lor. „Hara-bara-hara?”, continuă pătratul de la masă. „OK!”, zice trecătorul şi mă ia de mână, trăgându-mă după el pe un hol de la parter. „Şucran, şucran!”, strig eu fericit la portari sau ce dracu’ erau.

Mergem prin parterul ăla şi tot mergem, până ajungem la nişte birouri fastuoase, cu portrete mari pe pereţi şi fotolii grele de piele. „Hă!”, mă lasă ăla în faţa unui birou, arătându-mi cu degetul pe unu’ în costum. Şi s-a topit ca „ginii in dă batăl”, înainte s-apuc să mă întorc să-i mulţumesc.
Înăuntru era unu’ care aducea cu Salam (Florin) lucrat puţin la sală şi care vorbea la trei mobile deodată. „Uite-l pe Iorga al telefoanelor mobile, să n-am parte!”, mi-am exclamat în cap, mut de admiraţie. În fine, îmi vine şi mie rândul la băgat în seamă. „Hara!”, face ăla către mine cu capul.
Intru, dau „săru’ mâna”, pun cântarul printre mobile şi revin cu întrebarea cheie: „Spic ingliş?”. „La!”, neagă ăla. „Moment”, zic eu şi repet figura cu amicul Amran.

Se produc mai multe schimburi de cuvinte „harabaraburu” la telefon, ăla începe să râdă sănătos şi-mi întinde telefonul. „Ia, zi, Amran!”, încep eu. Libianul meu râdea să se cace pe el. „Ce banc cu români ţi-a zis, mă, ăsta?”, întreb eu uimit. „Să ştii că nu tot ce se spune despre noi este adevărat!”, am căutat să mă conving şi pe mine. Ăluia i se crăcăna semnalul de râs. „Măi, bleacă de-acolo, c-ai nimerit la birou de bresă”, sughiţă el la un moment dat. „De ce, mă? De presă?”, mă mirai eu peste măsură. „Da, măi, de bresă, ha-ha!”, râdea ăsta fără ruşine. Auzind acest lucru, m-a trecut un fior, deh!, de-ale trecutului prezent. „Amran, de care presă, mă, că la noi e de două feluri: de-aia care scrie şi de-aia care leagă, mă, cu ochi albaştri”, încercai eu o glumă, zâmbind către Mobilator III, peste birou. „Nu, măi, e bresă de cum îi zice… e ziar şi reviste, măi! Bleacă de-acolo!”, a încheiat Amran în hohote.

Am zâmbit fâstâcit, i-am strâns mâna lui Mobilator III şi când am dat să iau cântarul, am luat şi scrumiera de pe masă. Nefiind făcută dintr-un material de calitate, s-a împrăştiat în mii de bucăţi. „Sorry, sorry!”, am bâiguit eu neştiind ce draci să mai fac. „Mişmuşkila, mişmuşkila (nu-i nimic)!”, zâmbi ăla cu gura până la urechi. A strigat ceva şi a apărut un alt nene-călăuză cu care am luat-o către ieşire. „Ptiu! Fute-m-aş! Am spart şi scrumiera ăluia! M-am făcut de tot căcatul, he-he!”, râdeam eu în sinea mea. „Sper să se fi spart ghinionul!”, mă mângâiam ieşind pe uşă.

Aşa a fost cu scrumiera lui Mobilator, s-a spart ghinionul. Peste o oră mă întorceam la locul faptei cu amicul Amran. După ce-a discutat cinşpe secunde cu unii, s-a întors râzând la mine şi la cântarul meu: „Măi, brietene, vezi că «building»-ul ăsta mai are o intrare la 10 metri mai debarte? He, acolo e aia de cântare, măi!”.
Avea dreptate Amran, măi! Al dracu’ să fie ăla care-o mai lua taximetrist cu tată bulgar sau care ştie bulgăreşte!

Datorii: Vania, Flavius, Gabriela.

Related posts:

1. Cu cântarul la psihiatru – Hai, că-i ultima!
2. Cu cântarul la psihiatru
3. Dialog imaginar

“Este exclus!”, mi-am strigat în sinea mea după cea de-a zecea cântărire de un chintal ş-un sfert. Îmbrăcat, împachetat, zup!, ajuns la magazin. “Bă, pulă, mi-ai dat un rasol de cântar! No gud!”, îi zic într-o curată romgleză ăluia de-şi belea fasolele la mine. “Mushkila?”, face ăla de peste tejghea, în sensul de “probleme, Gogule?”. Îi arăt o demonstraţie succintă, limbetele se duce la 128, gata să treacă prin cadran, mai vin vreo doi ciupalaci, se urcă şi ei, apoi, după cinci minute de probe, ajung la concluzia mea: “Mushkila!”. “E bine”, zic eu cu speranţă căzându-mi ochiul pe unul electronic, dublu ca preţ. “Ăla era Futachi, ăsta e Hommer. Ambele-s mărci de referinţă pe piaţa cântarelor”, îmi zic căutând cu ochii o chestie care să aducă a vreo firmă cunoscută. Deznădăjduit, am pus mâna pe ăla electronic şi l-am întrebat pe puştiulică: “Gud?”. “Verii, verii gut!”, beleşte ăla iar un rând de fasole. I I-am lăsat pe Futachi, am mai dat 10 dinari şi am plecat cu Hommer acasă. Urc, despachetez, baie, hop!, pe dispozitivul electronic. 00:00! “Hait! Mi-am luat ceas de tălpi şi nu mi-am dat seama!”, mă uimesc. Mă reped la cutie. “Cântar!”, zice ea la mine. Scotocesc după instrucţiuni. “Trebuie să m-apuc de arabă, ‘tu-le viermii mamii lor!”, arunc eu cât colo hârtia cu mormoloci de cerneală.

Am încercat mai multe variante de urcare şi coborâre pe şi de pe cântar, dar rezultatul a fost mereu nul. “Ha!”, m-a străfulgerat o idee dătătoare de fiori. “Greutatea e zero, deci ori am murit, ori visez, ori sfidez gravitaţia!” Am sărit de pe cântar şi m-am dat cu capul de uşă. “Nefiind nici una din astea trei, rămâne că şi ăsta e defect, futu-i în gât cu marfa lor!”, am reflectat în tăcere, frecându-mă pe scăfârlie. Parcă dădeam cu REW şi PLAY, aşa mă simţeam. Îmbrăcat, împachetat, zup!, ajuns la magazin. “Bă, pulă, nici ăsta no gud!”, îi zic iar lu’ belitoru’ de păstăi. “Mushkila?”, mă bagă ăla în deja-vu. “Aha!”, schimb eu puţin din filmul pe care deja îl trăisem acum o juma’ de oră. Urmează mirări, verificări, apoi, după vreo 10 minute, îmi spune să vin cu cântarul peste o oră, că atunci vine patronul. Cel puţin aşa am înţeles eu.

Vin după o oră, tot el. Că să vin după două ore. Aici trebuie să ai răbdare, tată! Aşa că peste două ore eram la loc. Tot ăla! “Mă, pulifrici, mă mai plimbi mult?”, îi sugerez eu pe româneşte. A încercat nişte abureli, dar i-am spus că-i las cântarul, că pot să mă plimb şi fără el în spate.După mai multe parlamentări, a venit un moşulete care ciupea engleză sau orice altă limbă, tot la fel cum ciupeam şi eu limba ălora de-şi fac chiloţi din blană de focă. M-am prins că o să-mi ia cântarul să-l trimită la “sharika” (compania de cântare, he-he!) şi că să vin “bukhra” (mâine) la aceeaşi oră. Acuma, cred că v-am mai zis, la băieţii ăştia e o chestie cu timpul: dacă ţi se răspunde “bukhra” (mâine), ai şanse ca ceea ce ai de făcut să se realizeze vreodată, în nici un caz mâine, dar dacă ţi se răspunde “ba bukhra” (poimâine), poţi să-ţi iei gândul deja! Aşa m-a învăţat pe mine experienţa.

Ei, bine, îmi pun cântarul pe lista dintr-o viaţă ulterioară, mângâindu-mă cu faptul că nu mă mai împiedicam de el prin casă. Vine “bukhra”, uitasem complet de el, când mă întreabă Sacâz într-o doară: “Te-a dres ăla la cântar?”. Râd, mă uit la ceas şi-mi zic că n-ar strica să fac o încercare. Puştiulică era la datorie. “Ia zi, pulifrici, cum e cu «mizan» (cântar)?” mă râd eu la ăla. “Niu, niu, no problem! Ma fish mushkila (nu e nici o problemă)!”, face el fericit scoţând un cântar nou-nouţ de sub tejghea. Am căzut în cur! Văzând că nu reacţionez, mi l-a luat la despachetat. “Cec, cec, ma fish mushkila!” În timp ce mă uitam la cântarul ce arăta şi altceva afară de “miezul nopţii”, numa’ ce se desprinde unul din decor, neras, cu un antiriu d-ăla de-al lor de culoare căcănie şi vine către mine: “Vorbeşte româneşte?”. A căzut din nou în cur şi am exclamat: “Da’ tu de unde dracu’ eşti? Din Babadag?”. “Nu, măi, nu Babadag, făcut şcoală de zubingineri d-ăla de lucrat în lemn la Timişoara, măi!”, răspunse omu’ scuturându-mi mâna. “Am venit şi eu cu cântar la ăştia, tot be zero, şi mi-a dat unu’ bun. Ieri am fost. Acuma l-am luat înaboi be ăla brost. E foarte bun, măi, bentru nevastă”, făcu el bătând cu mâna pe cutia cu cântar exact ca al meu. “Z-a făcut mare şi grea, măi, dubă batru copii, şi e aşa fericită când vede zero be cântar, de nu bot ză-ţi zbun!”

Mi-am luat cântarul şi am ieşit cu ăla afară unde am stat o oră la palavre. Făcuse facultatea în Timişoara, din ‘78 până în ’82 şi vorbea româneşte de numa’-numa’. Mi-a povestit cât de frumos era pe vremea lui Ceauşescu, cât de bine o ducea lumea, cum mergea el la Belgrad şi venea de-acolo cu haine şi ţigări, cât de bună era şliboviţa, palinca şi cât de nasol e acuma. Era ziua lui fii-su ăl mic, se serbau la o cofetărie din apropiere şi el plecase să schimbe cântarul. Când vorbea despre viaţa pe care o avusese în România anilor de atunci, îi înflorea toată fiinţa şi dădea din mâini de zici că voia să zboare într-acolo. “Eu blăcut mult la voi, măi, vreau duc familia mea în România!”, făcu el semnul de ducă. “Aici e mult braf, măi, intră bezte tot, măi, bezte tot, în toate astea, şi cum spune la voi…”, făcu el o pauză frecându-şi mâinile şi aşteptând să-l ajut. “Ochi”, fusei eu decent. “Nu, măi, cum ziceţi la voi… aaa… ăla! Găoază!”, bătu el fericit din palme. “Mie-mi blace iarba, măi, ză văd iarbă, măi, bădure”, gesticula din mânuţe, dându-şi sufletul afară. “La voi e plin de bădure, măi, e verde tot, la Timişoara, Braşov, Câmbina…” “Aha!”, făcui eu în gând. “Cred că ţi-a plăcut la facultatea de mobilă de la Câmpina, he-he!”, am continuat râsul în lăuntrul meu.

L-am mai lăsat să se manifeste şi îl aprobam, că nu voiam să mânjesc tabloul din mintea lui cu realităţi cu care nu va avea nicicând de-a face. I-am luat mâna şi s-a prins că i-a expirat timpul. “Vrei ză te duci?”, m-a întrebat cu oarecare regret pe figură. „Mă, nu acuma, mai vreau să stau câţiva ani pe Pământ”, l-am băgat eu în subtilităţi de limbă. „Vrei ză bleci?”, mi-a dat el de înţeles că nu a prins-o. „Da, m-aş cam duce la mine.” „Nu vrei bei o cafia, un gius, la betrecere?”, încă mă ţinea el de mână. „Nu, mersi, dar lasă că mai avem ocazii. Am numărul tău, cum ajung prin Tajura, te sun şi bem un ceai, insha’Allah (cum o vrea Dumnezeu)”, i-am redat eu speranţa. „Insha’Allah!”, zâmbi el.

Înainte să ne despărţim, mi-a aruncat cu regret: „Măi, să ştii că era bun Ceauşescu!”. Am stat o secundă în cumpănă. „Mie-mi spui?”, i-am dat eu un răspuns evaziv. „Hai, Doamne-ajută!”, a ridicat el din mână, întorcându-se. „Doamne-ajută, Amran!”, i-am zâmbit eu şi m-am dus în ale mele…

Datorii: Flavius, Vania, Gabriela Elena.

Related posts:

1. Cu cântarul la psihiatru – Hai, că-i ultima!
2. Cu cântarul la psihiatru – Înc-o dată, măi flăcăi!
3. Adevărata poveste de Buzău, în microbuz şi tren – Reeditată by Păfurişa