Neliniştitu' » acasă

Varza templierilor

Neliniştitu' — Sat, 24 Dec 2011 21:05:26 +0000

Într-una din zilele precedente, având drum prin eterna piaţă Obor, am fost luat de miros şi purtat lângă piaţa nouă, unde nişte tanti şi neni de prin Satu Mare pregăteau la foc de lemne în nişte sobe metalice, sarmale şi fasole de-ţi seca gura de poftă. Am cugetat un strop, apoi am decis că merit şi eu ceva similar, dar mult mai savuros şi mai bun, că doar e făcut de mine, he-he! Prin urmare, după vreo oră şi ceva de târguit, am ajuns acasă, am cercetat arhivele culinare ale părintelui Catodiu, prefaţate de popa Potenţiu too-ocmai în vremea domnitorului Basarab Descălecătorul, şi am băgat maxim pe sonorizare sonorizare o trupă reintrată recent în topul preferinţelor, Gotthard, pe numele ei elveţian. Apoi am pus cele două verze murate la desărare şi dezacrire.

Oala de Corund am scos-o din hibernare şi am umplut-o cu apă fiartă, apoi am trecut în revistă ingredientele: piper, ardei iute, boia dulce, busuioc, cimbru, usturoi (vreo două căpăţâni româneşti), un kil de roşii neaoşe, două palme de scăricică, o palmă boierească de şuncă ţărănească, un borcan de pastă de tomate, două legături de mărar şi şapte degete inginereşti de coastă afumată, da’ de-aia doldora de cărniţă fragedă şi degrabă topitoare în gură.

După ce-am scurs varza şi am renunţat la foile superioare şi cotoare, am tăiat-o în jumate, am tocat-o fâşii mărunte, apoi am mai dat o dată, de două ori cu cuţitul, transversal peste fâşii. Rezultatul celor două verze tocate măiastru l-am pus într-o oală de ciorbă de 8 kile şi am turnat peste el o jumătate de cană de ceai de ulei (ce mişto sună, he-he!), apoi trecut la frământat şi zdrobit manual dimpreună cu boiaua, piperul, busuiocul, juma’ de borcan de pastă de tomate, cimbrul, usturoiul şi mărarul tocate mărunt plus roşiile opărite şi văduvite de pieliţe.

După ce-am simţit că ingredientele respective s-au amalgamat corespunzător, am luat costiţa şi şunca tăiate bucăţele, le-am aruncat în oală şi iar le-am luat la frământat bine-bine cu mânuţa cea mai pricepută şi mai dibace. Deja începuseră să se împreuneze în mod fericit condimentele şi afumătura.

Am golit oala de Corund de apă şi am umplut-o cu amalgamul din oala de ciorbă, neuitând să arunc pe acolo şi bucăţelele de scăricică. Când s-a umplut, am pus deasupra felii de şunculiţă anume păstrate.

Vreme de trei ore focul molcom al cuptorului a lucrat asupra deosebitului preparat. De fapt, dacă sunteţi acordaţi cu nasul pe bucătărie, o să vă spună ea ea când e gata, pentru că va mirosi înnebunitor şi vor ieşi liliecii şi cucuvelele de prin podurile primăriilor.

Cât despre gust şi aromă ce să vă zic? Merge beton cu mămăliguţă şi ardei iute, fierbinte, aşa, dar merge şi a doua zi, rece, cu gust matur şi odor divin.

Acuma, la final de reţetă, tuturor cititorilor şi nu numai, celor pe care i-am văzut pe viu sau pe net sau, mai pe scurt, “la toată lumea, bre, oameni buni”, vă zic doar atât: să fiţi sănătoşi, fericiţi şi iubiţi perpetuu!

CRĂCIUN FERICIT!

Datorii: Adela, Gabriela Elena, Teo Negură, C ristian Di m a, Pin gu inul, Dana, Ela Roseni, Vania.

Iaurt usturoiat, vinete simpliste, fasole urgentă şi „Aripioară sau picior” înăbuşite la tavă de lut, toate stropite cu vin “făcut de mână”

Neliniştitu' — Sat, 03 Dec 2011 21:05:39 +0000

S-a scurs ceva vreme de la ultima haleală executată personal şi cu abnegaţie. Simţeam de ceva vreme ceva plutind prin aerul înconjurător şi, iată, neprevăzutul s-a produs (ştiu că titlul ajunge până la Ruse, da’ atâtea au fost, să dea boala!). Hai, destul cu palavra şi să dăm drumu’ la bobină!

„Tătuţule, ai ceva de haleală? Că suntem rupţi pe maţe! N-ai? Hai, produ nişte d-alea de-ale tale, arăbeşti, că-n trei ore jumate, maxim patru, suntem la tine!” Aşa a sunat ameninţarea unor buni pretenari ce se întorceau din concediu, într-o după-amiază de sâmbătă. Calculez timpul pe degete, mi-arunc ochii pe biblioteca de metale, apoi pe cea de provizii şi, după ce-i bag pe boxe pe veteranii de la Celelalte Cuvinte (pe 8 decembrie o pun de 30 de ani – Laaa muuulţi aaani! – la Sala Palatului), m-apuc de robotit.

Am extras de undeva o căldare, din aceea de plastic, niscai iaurt de biloviţă (7% chestii grase), că-i infinit mai ţapăn decât restul şi l-am amestecat temeinic cu sare, usturoi pisat şi piper, toate adăugate după gustul personal. Când mi-am satisfăcut papila responsabilă cu iaurtul, l-am pus deoparte, la maturat.

Au urmat mătrăşirea celor trei conserve de fasole albă, cu bob mare şi umflat. Am scos ceva apă din conserve, da’ nu pe toată, să nu sece de tot amestecul, apoi le-am gâdilat cu mixerul dimpreună cu ceva sare, un căţeluş de usturoi şi o legătură de ceapă verde cu frunzele rupte pe jumătate.

Până să se-apuce de sfârâit uleiul din tigaie, am tocat ţărăneşte două cepe mici şi degrabă vărsătoare de lacrimi. Când au dat să se rumenească, le-am botezat cu o lingură zdravănă de paste de tomate şi una cu apă proaspătă de la robinet. Am amestecat cu o lingură de lemn, iar când apa a reintrat în atmosferă, am întins sublimul preparat peste fasolea aranjată, cu grijă şi în prealabil, într-un bol. Le-am acoperit şi le-am scos în balcon la meditaţie.

Am descoperit o chestie foarte faină, pe care o voi folosi şi pe viitor, evitând afumarea bucătăriei, dezastrul efectuat pe aragaz şi frigerea activă a degetuţelor proprii: vinete coapte la borcan! Am luat două borcane, le-am scurs de zeamă într-o strecurătoare, apoi, laolaltă cu ceva smântână de Covasna, usturoi, sare şi o zeamă de lâmâie, le-am oferit blenderului spre delectare. Cât ai zice “sternocleidomastoidian”, s-au făcut şi vineţelele numai bune de întins pe pâine neagră sau de altă rasă. Le-am pus şi pe ele la tihnă.

A urmat la “pièce de résistance”, adică ceea ce eu am numit “Aripioară sau picior” (un tribut adus deosebitului film cu Louis Germain David de Funès de Galarza).

Două casolete de aripioare şi ciocănele şi-au făcut apariţia la spălat, apoi au stat cuminţi la frecat cu ulei şi tot felul de condimente, dintre care n-a lipsit curry. Am scos tava de lut (o ştiţi, cea marocană, cu turlă, he-he!) de la apă, apoi am aşezat înlăutrul ei produsele avicole, ceva usturoi, cartofii tăiaţi ca pentru piure, roşiile feliate elegant, ulei fără zgârcenie şi o cană cu apă. I-am pus turla de lut şi am dat-o la foc molcom de cuptor vreme de vreo două ore. Ultima jumătate de oră i-am luat cuşma, ca să împing cartofii, aripioarele şi ciocănelele spre rumenire, iar eu spre salivare perpetuă.

Cât lutul marocan îşi făcea de cap cu cărniţele şi legumiţele româneşti, am dat o fugă peste drum şi am luat un vin roşu, banal, pe care l-am amestecat într-o carafă cu o caserolă cu zmeură zdrobită, portocale şi mere tăiate mărunt, apoi l-am pus în frigider. După ce-am stins focul la cuptor, am scos şi carafa din frigider şi am strecurat vinul într-o sticlă.

La degustarea preliminară executată de subsemnatul, toate productele au obţinut calificativ maxim, ceea ce înseamnă că voi mai reedita isprava cât de curând.

Cât despre pretenarii respectivi, erau să mă lase fără veselă şi tacâmuri, aşa de mult le-a plăcut, he-he!

Datorii: Zina, Teo Negură, Gabri ela Ele na, Luna Pătrată, Zinnaida.

Mazăre cu noaptea-n cap, şuncă şi cârnaţi

Neliniştitu' — Sat, 05 Feb 2011 22:05:26 +0000

Bre, oameni şi alte doamne, mi se puse somnabulismul pe stomac într-una dintre nopţi-spre-dimineaţă, aşa, şi m-am trezit scotocind prin frigider. Văzui aşa, cu o coadă de ochi, un borcan de mazăre absolut stingher, doi cârnaţi tremurând printr-o cutie de microunde, o felie de şuncă scăpată de sub control şi un borcănel de pastă de tomate.
Am căscat sănătos, m-am întins după telecomandă şi am dat în aerul de 4:00 dimineaţa cu nenea Zak Stevens şi al său Circle II Circle. He-heee! Altă viaţă, tătuţilor!

Am trecut rapid pe trifazat şi c-o mână am aprins aragazul, cu una am pus pe el teflonu’ mânjit cu ceva ulei lejer de colesterol, cu alta am decăpăcit mazărea şi am spălat-o bine, iar cu ultima am pus de am amestecat două linguri de pastă de tomate cu ceva apică.
Rapid, am luat la decapitat progresiv cârnaţii şi feliat bucăţica de şuncă. Ambele produse de dulce erau afumate, ştiţi deja, de ai mei, după o reţetă străveche, deci pericol pe naretă şi papilă. După care le-am dedat uleiului sfârâindă dimpreună cu mazărea.

Când am observat că s-a translucidizat şunculiţa şi au început să se strângă bucăţicile de cârnaţi înnobilaţi în afumătoarea lu’ ăl bătrân, am turnat peste bulionul rezultat din pasta de tomate.
Le mai amestecam din când în când, să se bage aromele şi culorile unele în altele mai bine, şi, după ce a scăzut de tot zama din bulion, le-am luat de pe foc.

Măi, dragelor şi dragilor, a meritat pe deplin sculatu’ la planton IV, zău, aşa! Ia, puneţi mânuţele de încercaţi, să vedeţi ce magie pe gingie vă iese într-un sfert de oră, plus 5 sau 10 minute, funcţie de îndemânare, aragaz şi numărul de mânuţe, he-he!

Datorii: Gab riela Ele na, Teo Ne gu ră, Flavius, Cristian Dima, Năbădă iosu’.

Ceai negru-lăptos “Bucuria voinicului”

Neliniştitu' — Sat, 22 Jan 2011 22:05:03 +0000

Deunăzi mi-am lăsat apă pe limbă când m-am gândit involuntar la Karachi, mai precis la ceaiul negru cu lapte, o băutură extrem de populară în acele părţi de lume.
Unele personaje zic că taie foamea şi ar merge la fix pentru cura de slăbire, altele zic că laptele ar anula chestiile bune pe care le dă ceaiul negru la organismul personal. Cert este că toată India, Pakistanul, Bangladeshul, Sri Lanka şi or mai fi, beau combinaţia asta în cantităţi enorme, fără a se gândi la treburile rezultate din studii ştiinţifice.

Tăria ceaiului e dată de cantitate şi de perioada de infuzare, mai mult înseamnă mai ţapăn, deci. Papila personală mai cere să-l îmbogăţesc cu baghetă de scorţişoară, cuişoare, baghetă de vanilie ori câte puţintel din toate…
Pentru dedulcire folosesc sirop de trestie de zahăr, zahăr brun ori zahăr candel. Pe vremuri, când încă mai aveam, băgam în ceai miere de albine africane. Mierea asta era aşa de faină că-mi ridica păru’ pe ceafă: neagră, foarte consistentă şi c-un gust superb, nu-l uiţi toată vieţişoara!

În cazul de faţă am procedat la vreo trei minute de infuzare a unei linguriţe de ceai negru de la mama lui srilankeză, dimpreună cu o bucăţică de baghetă de vanilie şi aproape o lingură de zahăr brun. Un sfert, hai, o treime din cană am pus lapte integral din vacă românească şi proaspăt scos din frigider. Nu-mi place să amestec laptele, îl las să se contopească uşurel cu fierbinţeala ceaiului. După două minuţele e numai bun de savurat.

Dragelor, dragilor, fete, băieţi, pun mâna pe inimă şi vă zic că e rarisim de bun, să dea boala! Se potriveşte să-l bei c-un ochi la ninsoarea molcomă de-afară şi cu celălalt la Travel, unde ţi se prezintă plajele din Maldive… Eh, dacă mai adăugaţi şi acordurile unice şi eterne ale băieţilor de la Scorpions, va rezulta ceva de să nu-mi spuneţi mie pe numele de botez!

PS: Nu folosiţi sub nici o formă zahăr alb, că se duce toată magia şi savoarea! Ah, şi nu-l beţi după ora 5-6-7 PM, că nu mai dormiţi noaptea! E bine să-i daţi şi ei, şi-atunci vedeţi de unde-i vine denumirea, he-he!

Datorii: Mana, Cristian Dima, Teo Negură, Nabădăiosu’, Nea C osta che, Gabriela Elena, Mami Nineta, Adela.

Minunăţie papilară la turlă marocană (cu cartofi, morcovi, cârnaţi afumaţi şi şuncă aşijderea)

Neliniştitu' — Sat, 08 Jan 2011 22:05:22 +0000

După atâtea Sărbători şi Sfinţi, am zis că se cade să începem anul cum se cuvine, adicătelea cu ceva potol în concordanţă cu temperaturile exterioare şi cu arderile interioare.
Ca să menţin tonusul la acelaşi nivel cu ceea ce aveam să prepar, am ales pentru ambient o trupă de extrem calibru: Dream Theater! Dacă nu veţi agrea haleala, cu trupa n-am dubii că nu vă va lovi în sentiment. Merge banda? Merge! Să trecem la fapte!

Cu ocaziunea deosebitului preparat am ales să inaugurez noul meu vas marocan din lut (tavă groasă, grea şi degrabă provocatoare de hernii + „turlă”, un capac ţuguiat şi prevăzut cu un mic orificiu pentru „respiraţia” compoziţiunii aflată întru găteală), ce aduce a acoperiş de biserică catolică.

Am vârât lutul la apă călduţă şi m-am apucat de tocăţit. Am început cu vreo zece cartofei, urmaţi de tot atâţia morcovei. Pentru că mi s-a atras atenţia încă de la momentul preparării, menţionez că un morcov sau doi, nu mai ţin minte, că totul s-a produs mai repede decât un flash dat la o intersecţie nesemaforizată, au fost curăţaţi de fiică-mea (în paranteză fie spus, sper să nu citească, he-he!).
Cartofii i-am tăiat ţărăneşte, în sensul de „neuniform”, iar morcovii mai ca la oraş, dar păstrând aerul de la ţară, rezultând nişte rondele mai groase. I-am aruncat într-un castron laolaltă cu un praf de tarhon, pătrunjel uscat, o ţâră de cimbru şi o juma’ de căpăţână de usturoi zdrobită. Nu mi s-a părut de-ajuns şi le-am mai trântit în cap zeama de la o lămâie, după care le-am amestecat până am numărat rar până la 5.

Am părăsit pentru moment castronul cu leguminoase şi am scos lutul de la apă. Tava am uns-o cu ulei de măsline, apoi am extras parţial aerul din ea umplând-o cu amestecul legumicol. În castronul ramas vădan am dat cep la două cutii cu roşii decojite în bulion, le-am frământat între degetuţe şi le-am turnat peste treburile vegetale din tavă. Când au zis că au scăpat, le-am zăpăcit cu totul când le-am plouat cu soldăţei de şuncă afumată via ai mei, preparată după o reţetă moştenită de demulturi, de când a trecut Mihai Viteazul pe la noi, pe la Nehoi.
Tabloul nu-mi dădea bine la ocheane, aşa că am rondelit şi vreo 3-4 cârnaţi afumaţi zămisliţi în aceeaşi zonă folclorică şi după aceleaşi reţete ancestrale. Dacă aş fi fost oleacă mai flămând, cred că mă apucam deja să mănânc, nu le mai vâram la cuptor!

Am tras o ultimă privire cu ochiul stâng şi-am savurat o aromă cu nareta de pe aceeaşi parte, apoi am intromisionat tava în cuptor, evident, cu turla montată. Mare era, frate, parcă aş fi băgat toată Biserica Neagră în cuptor!
Din moşi-strămoşi se ştie că lutul nu se oferă la foc viu, aşa că am dedat întregul aranjament la flacără molcomă, preţ de circa două ore.
Ce să vă mai zic de arome, de culori, de salivă?

Când am pus minunăţia în farfurie, i-am ras pe deasupra nişte brânză ovină galbenă, tare şi atât de uscată că ieşea seul prin ea, o mare meserie papilară, culeasă de ai mei de la pretenarul Cimpoaie, vajnic tătuţ de oi din Nehoiu. Cred că are cea mai ţapănă brânză de oaie pe care am gustat-o ever!
Toată treaba asta simplă, dar degrabă vărsătoare de lacrimi bucale, s-a topit în două reprize: prima s-a consumat din farfurie, iar a doua, şi ultima, direct din tavă. Nu mă mai puteam opri, să dea boala!

Data viitoare o să suplimentez cu ceva mai multă şuncă topitoare pe limbă şi cu încă vreo doi cârnaţi slobozitori de arome carnivore.
Hai, s-aveţi un an de mare poftă de viaţă!

Datorii: Teo Negură, Şi la vară cald, Cristian Dima, Buimacii, Năbădăiosul.