Neliniştitu'

Numa’ pentru ELE, pupa-le-aş gleznele!

Neliniştitu' — Sun, 07 Mar 2010 22:05:04 +0000

Am stat un piculeţ şi-am cugetat că bine-ar fi să bag un potol de ziua cuconetului românesc şi nu numai, subliniind încă o dată rolul covârşitor pe care l-a avut, cel promiţător, pe care-l are, şi rolul hotărâtor pe care-l va avea sexu’ frumos în cadrul existenţei mele. Aşa că, numai Ana, Ana Maria, Bad Pisi, Brightie, Brontozăurel, Cella, Cristiana, Dielda, Doamna cu Poşete, Elisa, Geanina, Leo, Lia, Luana, Lucia Verona, Lulu, Mami Nineta, Matilda, Mădălina, Mălina, Noaptea Iguanei, Oana, Orry, Papillon, Petronela, Sibilla, Sillyterra şi ultima, dar nu cea din urmă, Tenţi vor fi invitate la pupat şi mâncat, nu neapărat în această ordine, he-he! Luaţi loc care pe unde vă convine, să vă pui ceva de peste Canal – Iron Maiden – întru trezirea simţurilor şi aşteptaţi niţeluş minunea intitulată “Simplitate porcească şi pui cu lactate garnisite cu piure Fantezia morcovului“.

Odată puse lucrurile la punct, să trecem la chestii mai simple, dar dătătoare de fiori pe sinapsele responsabile cu gustul, văzul şi mirosul.
Introducere: se iau cotleţelele, se dau prin niscaiva mirodenii porceşti (Kamis, Cosmin, Galeo, ce preferaţi) şi se aranjează, ca pentru defilare, într-o tavă cu puţin ulei pe fundu-i. Bineînţeles, pentru maturizarea gustului şi înnebunirea vecinilor, se presară peste cotlete căţeluşi de usturoi tăiaţi mărunt. Oferiţi-i cuptorului. În mai puţin de trei sferturi de oră la foc moderat, se pot savura cu ochii, nasul şi limba.

Cuprinsul lucrării de faţă este oferit de pieptul de pui. L-am tăiat în bucăţi de 10 pe 5 cm, apoi am intervenit asupra lui cu inspirata inovaţie alcătuită din iaurt chior, chimen şi ceva curry. Procedeul este simplu şi se derulează în 3 paşi:
- se cufundă bucăţile de cărniţă în iaurtu-nmiresmat;
- se dau prin făină;
- se prăjesc discret în ulei puţin.
Durează câteva minute până bucăţile de piept se frăgezesc şi se colorează incredibil. Nu vă mai spun de aromă şi câtă încântare bucală produce …

Încheierea este reprezentată de piureul-legendă menţionat în titlul lucrării gustative.
Cartofii se despică în forme 3D, nu prea mari, şi se pun la fiert cu rondelele de morcov şi un cubulete Knorr de legume. Ca să nu ne plictisim, tăiem o ceapă şi o aurim într-o lingură de ulei aruncată pe teflonul unei tigăi.
După fierbere, cartofelii şi morcoveştii se scurg de cea mai mare parte de apă, se adaugă ulei de măsline şi se zdrobesc meticulos şi bărbăteşte cu furculiţa sau cu un pasator elegant. Evident, eu am preferat furculiţa, în lipsa celuilalt device. A ieşit fain, ţărănesc, cu bucăţele mici de cartofi şi morcovi, taman cum place la ochiu’ meu.
Se adaugă ceapa călită şi niscaiva sare, piper ori chili, după gustu’ Doamnelor şi Domnişoarelor care este.
Se serveşte sub orice formă, cald, rece, ca garnitură sau pe pâine neagră, aşa de bun e!

Când oi avea restoran sau ce-o fi să fie, numa’ să fie, he-he!, toate damezele amintite + şi altele vor fi invitate să consume moca preparatele subsemnatului la astfel de zile şi când mi s-o mai năzări pe traseu. Hai, pupa-v-aş pe toate separat şi laolaltă, să fiţi sănătoase, fericite şi veşnic îndrăgostite de noi!

LA MULŢI ANI, bre!

„Priviţi cum sticla penetrează acest pui…” … a spus audienţei (Paho, maestrul Sorinescu, Păfurişa), Artizanul Absolut...
Pui în şpagat, încoronat cu cartofi Ingrediente: Die Krupps, un pui de 70 de mii de...
Penne de foc La vreo oră după ce soarele căzuse după orizont, mi-am...

Pinguri pentru dame

Neliniştitu' — Sun, 28 Feb 2010 22:32:50 +0000

Urmând exemplul maestrului Vania, zic să dau câte-un piiing!, dacă nu poci altceva d-aci, de după monitoru-mi, de mărţişoru-vă. Şi am aliniat la start pentru pinguit şi pupat internetic, următoarele personaje, în ordine alfabetică, pen’ că mi-a fost mai uşor:

Leo

Lia

Luana

Lulu

Mădălina

Să fiţi iubite, bre, cu toatele şi fiecare-n parte! Maxim, am spus!

Numa’ pentru ELE, pupa-le-aş gleznele! Am stat un piculeţ şi-am cugetat că bine-ar fi să...
Neliniştitu’ – Blogu’ dă Aur Ca o parafrază la vremurile “muzicale” pe care le...
Două suflete, două situaţii, două strigăte de ajutor… Nu vreau să scriu mai mult, dar, culmea, viaţa nu...

Foicică de cicoare, am blogu’ full de savoare!

Neliniştitu' — Fri, 26 Feb 2010 06:59:38 +0000

Cu mare bucurie în suflet şi deplină abnegaţiune în manifestări, am constatat că în urma concursului iscat de Doamna Lucia Verona (săru’ mânaaa!), am fost premiat ca fiind ăl mai savuros pe anu’ de multiple încărcături, şi anume, 2009.
Să-mi trăiască fanii, muza, amfitrioana, juriu’ şi, la coadă, da’ nu cel din urmă, io, bre, subsemnatu’!
Hai, că oi da şi io, ceva, parol! Rămâne să văd ce, cât şi când, he-he!

Neliniştitu’ – Blogu’ dă Aur Ca o parafrază la vremurile “muzicale” pe care le...
Frumos ca mine – update, mânca-v-aş! Am avut deunăzi treabă prin Carfur, dar, din cauza orei...
Mă seacă… - weekendurile ploioase şi fără bani. - vânzătorii care nu...

Chestii galbene, da’ tare bune!

Neliniştitu' — Wed, 24 Feb 2010 13:42:50 +0000

Nu, nu e vorba de chinezoaice au japoneze fierbinţi, ci de ceva mult mai la îndemâna vremurilor pe care le trăim.
Prima mişcare pe care o facem: Running Wild în boxe!
Următoarea: se pun de cu seară într-o tavă niscaiva “chepţi” de pui săraţi şi piperaţi. Înainte de operaţiunea asta unsesem tava cu ulei de porumb, da? Eh, peste “chepţii” (“piepţi”, bre, orăşenilor!) respectivi am turnat un amalgam format din zeama de la o lămâie sănătoasă, două linguri de muştar clasic (ori cu hrean, pentru cei tari în papilă) şi apă, întru subţiere şi omogenizare. După aşezarea definitivă a compoziţiunii, am mai pus aşa, pentru amoc şi coloratură, mărar, chimen şi o linguriţă de coajă de lămâie proaspăt rasă.
Acuma, se ia uşurel tava cu bunătăţi, se acoperă cu ţiplă şi se dă la frigider până în după-amiaza zilei ce va să vie.

…

A venit şi după-amiaza zilei ce va să vie… Chiar înainte de vârârea la cuptor, se mujdeiesc câţiva căţei de usturoi şi se oferă aromatei gălbeneli din tavă.
După un sfert de oră, cuptorul începe să cânte, iar după treizeci şi ceva de minute de foc molcomel, aromele răzbătânde din el te pot îmbolnăvi de ulcer.
Degustătorii de seamă zic despre preparatul respectiv (rămas în istorie drept “Piepţi citrici cu muştar”) că a fost indescriptibil de gustos. I-am crezut…

Nu puteam să las singulare vajnicele piepturi de pui înnobilat cu lămâie şi celealte, aşa că am pus repede de-am curăţat nişte amidonici ungureni (cartofi, bre!), i-am produs rondele şi i-am aruncat într-o tavă cu ulei de măsline şi o idee de apă. Peste dânşii am aşternut cu grijă o samă de mirodenii, dintre care amintim aci dafinul, ceapa verde, mărarul şi or mai fi fost vreo două, da’ mai subţiri ca şi expresie cantitativă. Nu trebuie omisă nici ceapa tăiată ţărăneşte şi călită într-o idee de ulei. I-am lăsat, tot aşa, vreo juma’ de oră, poate un pic peste.
Când ziceaţi că gata, hai, să-i punem pe masă la degustat, am mai presărat peste ei caşcaval tăiat soldăţei subţiri şi i-am mai intromisionat vreo 5-10 minute la cuptor, cât să se unifice şi produsul lactat cu restul.
Ce să vă mai zic? Că mie parcă şi poza îmi miroase, să dea boala! Buni, buni rău, s-au potrivit perfect cu piepţii citrici.
Şi iubiţi-vă, bre! Hai, să trăim şi să ne iubim!

Pui în şpagat, încoronat cu cartofi Ingrediente: Die Krupps, un pui de 70 de mii de...
„Priviţi cum sticla penetrează acest pui…” … a spus audienţei (Paho, maestrul Sorinescu, Păfurişa), Artizanul Absolut...
Amintiri din copilărie Vizita ardelenească pretenarului Codilian, aflată în fază cu o vizită...

Varza, toporul şi strunga de oi

Neliniştitu' — Wed, 17 Feb 2010 20:09:16 +0000

Vacanţa de vară era unul dintre cele mai aşteptate momente din an, după alte câteva, şi enumăr aci doar pe cele mai importante: celelalte două vacanţe, Paştele, Crăciunul, ziua mea şi ori de câte ori se putea lipsi cu încredere de la şcoală.
Într-una din astfel de minunate şi multaşteptate perioade, plănuisem cu ăl bătrân, tatai-miu, să dăm o fugă pân’ la stâna lu’ Bulz, la Curmătură, vreo cinşpe de kilometri mai la vale de Nehoiu, pe asfaltul către Buzău. Bine, că de la asfalt mai aveam vreo două ore de urcat pe coclauri, asta aveam s-o aflu pe traseu.

Ăl bătrân fusese molipsit de patima oieritului chiar de către Bulz, un cioban simpatic şi guraliv, degrabă dătător peste cap de ţoiuri cu ţuică. “Ia-ţi, bre, câteva mioare, nu multe, vreo 5-10, şi în doi-trei ani le dublezi, apoi să vezi cum îţi curge brânza şi lâna. Te umpli de bani, să ştii!”, îl prostise Bulz pe tataie. Bineînţeles, de doi ani oile nu numai că nu se înmulţiseră, ba chiar scăzuseră cu vreo două la număr, de fiecare dată Bulz dând vina pe urşi şi lupi. “Da’ numa’ p-ale mele, mă, Sile, că le tai io, dracu’, pe toate!”, se revoltase ăl bătrân la ultima întrunire de ţuică. “Nea Dumitre, tre’ să vii să le faci recesământu’, bre, că nu mai ştiu care-i ale matale”, propusese Bulz dând peste cap al unşpelea ţoi. “Ce recesământ, mă? Ăla nu e pentru oameni?”, rămăsese ăl bătrân cu gura la fel de deschisă ca a ulcelei cu ţuică. “E şi pentru oi, bre, a băgat ăştia acuma, la coperativă. Le dă cu văcsea şi le numără. Şi io le trec pe carnet: doo verzi – a lu’ Cireap, cinci roşii – a lu’ Podosu, cinci albastre – a lu’ Băsănău, 8 verzi cu roşu – a lu’ nea Dumitru! Nu?” “Da!”, conchise ăl bătrân după ce dădu ţuica pe sistem, la vale.

După trei secunde de privind la ciurul de mălai de pe cuptor, se scărpină pe după ceafă şi îl lovi revelaţia: “Opt? Cum opt, mă, Sile? Nu trebuia să fie mai multe?” Bulz se aşeză mai bine pe scaun, dădu ţoiu’ la o parte, îşi drese vocea şi începu să le socotească pe degete: “Păi, nu-ţi zisei acu’ o lună că p-aia cu miel a luat-o ursu’, a bălţată a căzut în râpă şi şi-a rupt un picior, iar a mai bătrână din toate a dispărut.” “S-o fi aruncat singură în faţa lupilor, mă, Sile, dacă zici că era a mai bătrână”, clipi unchiaşul cu subînţeles. “Da’ mielu’ lu’ aia cu ursu’, unde-i, mă?”, reveni tataie pe meterezele conversaţiei. “Ăăă… l-a rupt câinii când s-a bătut cu ursu’. N-a rămas mare lucru din el.” “Da’ aia cu picioru’ rupt? Măcar cu un kil de carne să mă fi ales şi io, mă, Bulzule!”, oftă ăl bătrân. “Uite, bre, nea Dumitre, că ne cunoaştem de atâta vreme şi ai ţuică bună, când vii la recesământ dau io o pastramă şi trei kile de caş. Bine?” În urma răspunsului afirmativ, Bulz bătu palma cu unchiaşul şi, înainte de a pleca, nu uită să-i reamintească: “Da’ să nu uiţi să-mi aduci şi fro trei-patru kile de ţuică d-asta, d-a matale, că e midecament, îţi ia leşinu’ dă pă inimă ca cu mâna.”.

Uite-aşa, într-una din zile ne-am trezit cu ceva vreme înainte de răsărit, ne-am luat în raniţe ceva de-ale gurii pentru drum, ţuica lu’ Bulz şi am plecat la autobuzu’ de Pătârlage de la ora şase. Pe la şapte fără ceva descindeam în Şeţu şi luam pieptiş dealurile pline cu livezi de pruni. Triluri de păsăruici gureşe, aer proaspăt, asezonat cu arome palide purtate de briza dimineţii, verde, paşii noştri scârţâind prin iarbă, vară, soare crud, călâi… Peste o juma’ de oră intram pe un drum forestier ce-o tăia de-a dreptu’ prin pădure.

Vreme de două ceasuri am tot dezbătut problema oilor care mureau numai pe partea lu’ ăl bătrân. “Cum dracu’, mă, maţule”, se rezemă tataie de-o cioată plină cu muşchi, “m-a prostit ăsta să iau oi că se dublează, mă umplu de bani şi de doi ani abia de îmi dă ceva brânză, de Paşti mi-am văzut mielu’, că ăla de la oi n-apuca o lună de vieţuit, lâna i-am lăsat-o lui şi încă îi mai şi plătesc o sută de lei de oaie! Şi acuma cică să le fac recesământu’, iar cân’ oi ajunge la stână, îmi zice că nu mai am decât una şi pentru una nu se face recesământ, hă-hă!”

Într-o vale largă, având dealuri cu păduri pe trei părţi şi o râpă adâncă, dar împădurită cu fag, pe a patra, se afla stâna lui Bulz. Câinii ne-au simţit de la doi kilometri şi au năvălit pe noi. Erau cei mai mari câini pe care-i văzusem vreodată şi cu fiecare lătrătură simţeam cum mi se scurge viaţa din trup. “Stai lângă mine, maţule, că te rup ăştia”, mă luă tataie pe după umăr. “Băăă, cheamă-ţi câinii, băăă!”, strigă el din toţi rărunchii, iar ecoul îi întoarse vorbele de câteva ori. Două fluierături prelungi urmate de nişte onomatopee “nia-nia” au produs potolirea uriaşelor creaturi. “Ursu, Breazu, Grivei! Nia! Lasă-i!”, se auzi mai apoi şi câinii se făcură nevăzuţi. “Uite”, făcu ăl bătrân arătându-mi pe după nişte muşuroaie, “nu pleacă, rămân de pază, aici, până îi cheamă ciobanu să le dea de mâncare sau până cân’ să plece cu oile la păscut.”

La un sfert de oră de eveniment, ne strângeam mâinile cu Bulz şi cei patru ciobani din subordinea lui. Gura lui Bulz s-a lărgit neaşteptat de mult când coordonatorul de ciobani a văzut bidonul de cinci kile cu ţuică. “Boieru’, tot boier!”, plescăi el la tataie. “Nea Dumitre, să trăieşti! Ia de stai aci şi hodineşte-te, că taman plecam cu oile la iarbă. Om vorbi mai încolo, cân’ om veni. Vă face baciu’ Cotoi de mâncare!”, mai adăugă Bulz şi se puse pe chemat câinii şi mânat oile din ţarc.

Baciu’ Cotoi era reprezentat de un moş uitat de vremuri, cu trei dinţi, dar tare haios şi vioi. “Am venit aci”, râdea el, “că mă căuta moartea p-acas’, pă la Cătiaş. Da’ a găs’t-o pă baba mea şi io am scăpat, hă-hă! De cinci ani îs aci şi mai stau cinşpe până m-o găsi, hă-hă!”
Făcuse ambele războaie, avusese trei neveste, da’ nu făcuse copii. “Prima era stearpă, a doa n-a vru’, iar asta, ultima, a mai a drecu’, cân’ am fo’ gata să fac, a dat colţu’, hă-hă!”

Şi din vorbă-n vorbă, din basm în basm, am dat-o-n foame. “Mă, Cotoi”, făcu tataie după o vreme, “ai ceva de băgat la ghiozdan, că noi s’tem de-azi dimineaţă pe drumuri.” “Mă, Dumitre, n-am decât nişte caş, lapte, doo verze şi dacă pui d-o mămăligă, bine-ar fi!”, îşi sticli moşu’ cei trei dinţi la tataie. “D-apii, nu zicea Bulz că faci de mâncare?” “Io?”, se puse moşu’ pe râs. “Io mulg oile, mă! Dacă vreţi mâncare, luaţi de faceţi ceva, că şi mie îmi cântă maţilii, hă-hă!”

Am intrat cu tataie în bordeiul ciobanilor, am identificat două oale cu lapte adevărat, de oaie, cele două verze şi un socotei cu mălai. “Mă, maţule, tu mai ştii cum făcea mă-ta mare varză cu lapte?” “Păi, nu era cu lapte acru, bre?” “Acru, pe boala, mă, tu nu vezi ce au ăştia aci? Ia, Cotoi, ai, mă, un cuţit?” “N-am, mă, că nu-mi dă voie Bulz, cică-s prea bătrân să umblu cu arme albe, hă-hă!”, răspunse baciu’ Cotoi de-afară, de pe un chituc de lemn. “Şi cu ce dracu’ tai varza?”, continuă tataie. Ne-a părut rău că nu luasem bricegele la noi, că de fiecare dată când mergeam la coasă le puneam în raniţe, iar acuma, când aveam nevoie, ne uitam lung prin bordei după ceva cu tăiş. “Iote cu ce, mă, maţule!”, ieşi tataie învingător de după o rogojină atârnată într-un colţ, ţinând în mână un topor.

Şi se puse de tăie varza în cuburi cât un pumn de copil, afară, pe un butuc mare folosit ca tăietor de lemne. Într-un tuci a turnat jumate din oala cu lapte şi l-a pus la fiert tot afară, pe nişte pirostrii. După ce laptele a început să se umfle, a aruncat peste el o lingură de sare şi varza cioplită cu toporu’. “Să vezi ce drăcovenie iese! Moare mă-ta mare de ciudă, hă-hă!”, râdea ăl bătrân frecându-şi palmele uriaşe.

Aşteptând să fiarbă varza, urechile noastre se lungiseră considerabil, iar maţele ne implorau să le dăm ceva, orice. După ce a degustat mirabila fiertură cu o lingură de lemn şi a dat verdictul că e gata, a urmat la rând un tuci pentru mămăligă, da’ asta s-a făcut mai repede.
Acuma, de foame aş fi mâncat şi paiele de pe bordei, da’ fiertura de varză arăta extrem de dubios şi avea un fin iz de fum, semn că o parte din compoziţie se lipise discret pe fundul tuciului.

Am folosit tăietorul de lemne drept masă. Tataie ne-a pus cu dărnicie “varză cu lapte” în nişte castroane de lut, alături de mămăligă şi caş dulce. M-am chinuit să mănânc cam jumătate din castron, după care am decis trebuie să las şi pentru Ursu, Grivei şi Breazu. Ăl bătrân n-a părut rănit în amorul de bucătar, ba chiar a lins castronul lui. La fel şi baciu’ Cotoi. “Dumitre, nene, semeni cu muierea mea de-a doa, le ai p-astea cu ciorbilii. Da’ ale ei ierea mai afumate, hă-hă”

Când a venit Bulz cu oile şi restul de ciobani, au ras vreo doo gâturi de ţuică, apoi ciorba lu’ ăl bătrân a mers unsă. Numa’ urale n-a primit tataie. “Da’ nu trebuia, bre, nea Dumitre, să faci matale”, zise Bulz după ce sorbi ultima lingură din castron. “Uite”, se duse el sub o prelată, în bordei, “raniţa asta e plină de conserve de peşte, că-i plac lu’ baciu’ Cotoi, numa’ o mămăligă făceai şi mergeau cu caş de numa’-numa’!” “De ce n-ai zis, mă, Cotoi, de peşte?”, se zburili ăl bătrân la moşu’ fără dinţi. “Da’ ce, mă, voi aţi venit la stână să mâncaţi peşte? Rămâneam fără, că Bulz să mai duce la oraş abea peste zece zile. Prăpădeam trei zile dă peşte pă voi, hă-hă!” Am râs de am speriat câinii.

Că tot se făcuse vremea, au început să dea oile la strungă. Fascinat de fenomen, dar mai ales de viteza cu care le mulgeau, m-am oferit voluntar să execut şi eu operaţiunea de extragere a lactatelor din oi. M-aşez pe un chituc de lemn, vine baciu’ Cotoi cu o mioară şi mi-o vâră în faţă. “Hai, dă-i bătaie, nepoate, că ne prinde noaptea!”, mi-a zis el şi a plecat lângă tataie. M-am uitat alături, la ciobanul care dădea rapid din mânuţe şi din burta oii ţâşneau două jeturi albe de lapte. Când am fost sigur că am identificat ţâţele ovine, am strâns cu putere de punga lânoasă. Un behăit apocaliptic urmat de o explozie de energie în manifestarea picioarelor nevinovatului animal m-au aruncat pe spate, printre miile de căcăreze. Total surprins de atitudinea neaşteptată a oii, m-am ridicat în fund şi priveam la grupul de ciobani care, alături de tataie, se tăvăleau prin bordei şi pe aiurea de râs. Nenorocitul de moş Cotoi îmi dăduse un berbec şut la strungă. “Nu te supăra, nepoate”, îşi ştergea lacrimile baciu’ Cotoi, “la toţi curioşii le dau Bălanu’ la muls, hă-hă! Mă mir că mai are coae, hă-hă!”

Târziu, în staţie, în timp ce aşteptam autobuzul de Varlamu’, tataie mă luă pe după umăr şi-mi spuse: “Mă, maţule, m-am dus bou şi mă întorc vacă!”. “Cum aşa, bre?”, zisei. “Păi, iar m-a prostit Bulz. A zis că dă pastramă, am făcut io de mâncare! Ăla nu ne-a dat conserve, da’ ţi-a dat ţie să mulgi berbecu’ şi, culmea, cel mai important lucru, nici recesământu’ nu l-am făcut! Că doar d-asta am mers! Ah, şi să nu-i zici lu’ mă-ta mare că am făcut varză cioplită cu toporu’, că-i dai idei!”

Caprele marseieze Profa de franţuzscă din liceu, o tanti care încă mai...
Varza şi argintul viu Era o după-amiază mult-aşteptată, cu adieri fine şi-un soare moale,...
Ţuica de Nehoiu, Satana şi ouăle de plastic Acum ceva ani, în vremuri mai frumoase şi mai lipsite...