În fundu’ curţii de la psihiatrie am descoperit o curte mică, de 10 pe 5 metri, cu patru umbrele din pânză, uriaşe, ce acopereau cam jumătate din vreo 13 mese de lemn, înconjurate de scaune în echipe de 4 sau 6, din acelaşi material. Atracţia curţii: 2 leagăne de lemn, acoperite cu aceeaşi pânză. Asta a fost afară.

Înăuntru aduce a Vasiliada, dar e mult mai nou. Menţionez că ăla de la Vasiliada e mai pe inima mea. Aici, în interior, în fiecare duminică, după ora 5 peme, se iau lecţii de tango argentinian. O altă chestie faină e că poţi să expui fotografie. Mă gândesc să întreprind ceva în acest sens, imediat cum oi găsi un portofel cu bani, că doar n-o fi moca!

Revenind la aer, afară e multă verdeaţă, curge iedera pe toţi pereţii, pe streşini şi toate clădirile din jur. Deliciul decorului l-a făcut un câine care a venit să se adape la o fântâniţă bolovănoasă din curte. A băut apă, a mâncat vreo două trei grăunţe canine dintr-un bol ştiut de el mai dinainte, şi s-a cărat de unde venise.

Muzica cu puţini decibeli era reprezentată prin tangouri interbelice şi şansonete, nu pot să spui mai multe, că nu cunosc prea bine tărâmul. Oricum pot să afirm cu tărie că nu erau români, he-he!
Ce m-a spart la sentiment au fost jaluzelele exterioare: pe un cadru curbat, de fier, postat în dreptul fiecărui geam, erau legate rogojini din trestie sau bambus.

Ceaiul rece este ambrozie curată, vă zic! Orice aţi încerca din zecile de sortimente, Bora-Bora, Anis-Anis, Turkish Honey ori Ginger Fresh Tea, toate sunt absolut minunate şi se servesc la carafe de un litru. Preţul pentru o carafă variază între 13 şi 15 lei.
Nu rataţi crănţănelele japoneze la 5 lei şi sub nici o formă să nu plecaţi fără să gustaţi cele mai ţapene prăjiturici cu mere şi stafide pe care le-am savurat vreodată. De fapt, era aluat în mere şi stafide, nu invers, aşa de mare bogăţie de fructe era în prăjituricile-alea…

După ora 17:00, soarele se ascunde complet după uriaşa clădire iederoasă din imediata vecinătate şi atmosfera devine mult mai relaxantă şi răcoroasă.
Închei cu ce scria pe prima pagină a minunatului meniu, legat de numele locului: „Serendipitatea – atunci când faci o descoperire norocoasă accidental, fiind atrenat într-o căutare total diferită”. Pentru mine, cel ce a zis chestia asta a avut maaare dreptate.
Din nefericire, nici de această dată nu am avut aparatul foto, aşa că vă invit să mergeţi pe site-ul lor, să vedeţi mai multe.

Related posts:

1. Ceai la Cotroceni, lângă Băsescu De fiecare dată când mergeam la „Ceai la Cotroceni”, aveam...
2. Fineţe şi rafinament la Green Tea În fundul unei curţi relativ mari, se află o casă...
3. Unde mergi cu sufletul? La Vasiliada… Ştiţi că sunt un fan al ceainăriilor, al intimităţii şi...

În drumul către terasă (da, erau vremuri calorice) am trecut printr-un local nu foarte mare, majoritar portocaliu în coloristici, întâmpinat fiind de un nene ce părea a ştii minunata limbă abundentă în litera “haş”.
Terasa-i la fel de portocalie în gresii, textile şi acoperişuri de pânză, avînd pe sus, pe sub copertină, ţevuşti cu găuri fine de unde e suflată periodic apă vaporizată. Am nimerit la o masă de colţ, lângă un felinar şi un ficus.

Foamea din maţ m-a făcut să mi se pară prea mic gramajul afişat pe meniu şi am comandat ca şi cum ar fi fost ultima masă: humus sujuk (13,5 lei), rasasfur de vită în sos de rodii (26), sharhat de vită (25), labneh cu usturoi şi mentă (13,5) şi lipii (câte 4-5 sferturi de lipie la pungă a 15 mii vechi punga). Alea de vită şi iaurtul (labneh) au fost beton armat, au mers ca unse pe gâtlejul adânc şi înfometat, dar humusul cu cârnaţi (sujuk) a fost o leapşă, eu crezând că ornau humusul cu niscaiva cârnăţei d-ăia libanezi şi iuţi, da’ n-a fost aşa. Sujukul era o lingură de prăjeală arsă, aruncată în centrul castronului cu humus. În schimb, humusul a fost fain.

Apă am băut şi capacul de final l-am pus cu o îngheţată de mare meserie.
Nu am avut aparatul foto, că am fost intempestiv, şi nici site de prezentare nu au, aşa că ar cam trebui să mă credeţi pe cuvânt.

Plus: haleală faină, personal prompt şi zâmbitor, curat.
Minus: nişte proşti de la masa alăturată, care râdeau puternic şi se exprimau englezeşte deosebit de zgomotos, derânjând vizibil toată terasa. Unu’ dintre ei, ăl cu chelia deasă, a băgat o veste despre un cunoscut cum că ar avea “dă prablăms uid prostata”. Cum restaurantul are internet pe wireless, hop! şi eu cu un dicţionar, concluzionând că nu se zice aşa în limba de peste Canalul Mânecii, deducând că numa’ unu’ din cei trei era străin. N-am apucat să iau din minunatul humus cu scrum, că gagica ce-şi spărgea fălcile în hohote a dat-o “ăghen”: “Bicoz of dis ixtrim hat uedăr, cianelizeişăn has a verii bed smel!”. În secunda doi, am lăsat dracului haleala, am pus telefonu’ la ureche şi am strigat: “Uat? Gheorghe’s gat sadăn det of pula?”. În câteva minute locul se golea de labagii, he-he!

Related posts:

1. El Torito – Mexicanii de lângă Foişorul de Foc Pe Iancu Căpitanu, la numărul 30, se găseşte cam cel...
2. Casa Satya – Mâncarea de elfi Iată-ne pe Banu Manta 25, exact pe lângă Primăria de...
3. Karishma – Scumpetea indiană Cam tot pe unde-i El Torito, da’ oleac’ mai în...

Aerul boem răspândit de mesele şi scaunele din fier forjat, muzica bună ce curgea în surdină printre frunzele de vie, feluriţi cetăţeni şi cetăţene îmbrăcaţi vintage ori lumina galbenă ce se prelingea molcom din felinare se îmbinau fericit cu realitatea cotidiană oferită de internetul wireless, care chiar mergea brici.

Interiorul este de extremă căldură coloristică şi te provoacă din prima la o dulce letargie, în compania unei cărţi, reviste, ori ziar, culese din raftul de alături. Am avut de ales să zăbovesc şi să uit de lume şi de cele lumeşti în una din cele trei camere înfăţişate ca “urban”, “clasic” şi “trendy”, dar am preferat terasa, urmând ca într-o zi de iarnă să probez şi căldura oferită de splendidele sobe de teracotă.

Serviciul a fost destul de prompt, ţinând cont că era doar un singur nene amabil pe la mese, toate, să fi fost vreo 10-13.
Meniul prezentat ca “album de gusturi şi amintiri”, nu afişează, banal, doar preţurile, ci îţi oferă spre lectură şi crâmpeie din istoria unor anumite preparate (gulaşul) şi băuturi cotidiene (cafeaua) sau a feluritelor soiuri de vin (La Bracessca, Gran Sangre de Toro, Terrunya Carmenere).

Preţurile nu sunt exagerate, iar puiul chinezesc – yanji (19 lei) şi amaretto frost (10) au fost de mare deliciu. Mai multe informaţii aflaţi pe site-ul lor.

Premieră: la toaletă, hârtia de şters pe mânuţe şi recipientul de săpun lichid erau cu comandă electrică, fiind pentru prima oară când dau de aşa ceva în preumblările mele româneşti.
Minus: toaleta era una, deci unisex, şi nu avea cheie ori blocaj, trebuind să ţii neapărat cu o mână uşa, lucru realizabil, dar incomod în timpul golirii vezicii.

Related posts:

1. O descoperire norocoasă – Serendipity Cum frigul toamnei îmi aduce în cap nostalgia zilelor de...
2. Unde mergi cu sufletul? La Vasiliada… Ştiţi că sunt un fan al ceainăriilor, al intimităţii şi...
3. Ceai la Cotroceni, lângă Băsescu De fiecare dată când mergeam la „Ceai la Cotroceni”, aveam...

Parterul este ocupat de o librărie pe cât de mică, pe atât de bogată şi de cochetă, cu rafturi înalte cât un stat de om, pline cu cărţi mai noi sau mai vechi. Lângă intrare şi lângă scăriţa a cărei spirală îngustă te conduce la etaj, sunt expuse spre vânzare tot felul de ustensile pentru prepararea minunatei băuturi şi câteva zeci bune de soiuri de ceai.

Ajunşi la etaj am dat în altă lume, desprinsă din cărţile Ninei Cassian sau din proza fantastică a lui Eliade: rafturi simple, băiţuite, pline cu cărţi roase de vreme şi de atingerea sutelor de mâini, borcane cu ceai, obiecte de ceramică, mese simple, aproape rudimentare, scaune de acelaşi soi peste care odihneau pernuţe grena, icoane agăţate de pereţii galbeni, iar ceea ce credeam că sunt canapele erau, de fapt, cufere acoperite cu pernuţe şi în care se găseau tainice lucruri. Un şarm aparte şi o urmă puternică de autenticitate oferea duşumeaua patinată, vopsită în verde.

O fată finuţă, drăguţă, zâmbitoare, ne-a oferit spre studiu nişte meniuri ce se integrau perfect în decorul din alte vremi. Puteţi alege felurite bunătăţi şi dulcegării începând cu fursecuri făcute-n casă şi terminând cu şerbet! Asta, da, surpriză de delicatesă desprinsă din poveştile interbelice. Aceeaşi fătucă ne-a fost alături când am comandat ceai Yogi cu lapte şi miere zaharisită şi ceai Lizchi cu şerbet de zmeură.

În mai puţin de 10 minute ne-au sosit comenzile în cele mai frumoase ceainice de teracotă pe care le-am văzut. M-am interesat, sunt foarte scumpe (bate spre trei milioane un set de două ceşcuţe “măritate” c-un ceainic).

Ceaiul l-am savurat acompaniaţi de o muzică abia inteligibilă şi triluri de păsăruici ce răzbeau din veselia zilei de afară. Pe un geam ca cel de la casa bunicii de la Nehoiu, Biserica Rusă îşi iţea prin verdele crenguţelor turlele contorsionate şi sclipitoare.
Ne-am sorbit ceaiurile încet, cu gesturi calculate îndelung, parcă, pentru că niciunul dintre noi nu dorea să plece. Este un loc unde se tace şi se ascultă timpul…

Plus: amenajarea interioară ne-a plăcut extrem, fătuca a fost super, ceaiurile şi dulcegăriile de mare fix, micuţ, intim, vechi, patinat, ce mai, a fost perfect!
Minus: n-am putut să-l luăm acasă. Dar am păstrat senzaţia mult timp după…

Related posts:

1. Fineţe şi rafinament la Green Tea În fundul unei curţi relativ mari, se află o casă...
2. Lucruri simple Te scoli în dimineaţa devreme a unei sâmbete mohorâte, ori...
3. Răcoriciu’ – pune aburu’ pe limbă Împins de călduri excesive şi spleen cotidian (Oa-ha! Ce ţapăn...

Nu cred că există un locşor din casa aia care să nu ne fi plăcut (pentru că l-am explorat, cu toate că am avut teamă de scările cam fragile pentru suta mea de kile), aşa că rezervarea de doi de la „masa de jad” (cred că aşa i-a spus fata care ne-a postat acolo) din Salonul Japonez, a fost o surpriză mai mult decât plăcută, mai ales prin unicitatea locului. Masa închisă la culoare şi frumos pictată, înaltă de 20 de centimetri, se afla pe un mic piedestal, într-un intrând din salon, şi era acompaniată de patru scăunele în acelaşi ton de înălţime, dar nu incomode. Adăugând un mic lampadar pe partea mea, o candelă în colţul mesei, o mică noptieră pictată pe partea Păfurişei, un meniu bogat în ceaiuri, amabilitatea extremă a fetelor şi se anunţa deja o seară reuşită. Şi aşa ar fi fost dacă în salon cu noi nu se aflau 4 plus 3 peezde frustrate şi aorgasmice, care râdeau fulminant de tare, denundându-şi aflorimentul bucal şi care timp de o oră şi-au împărtăşit reciproc (şi nouă, normal!) problemele personale, ca epilarea inghinală târzie sau structura himenului de treijdoi de ani la mioape dotate cu duşman frontal (năsău, n.a.).

Pentru început, am consultat meniul şi nu mică ne-a fost surprinderea când am văzut că pe lângă suta de sortimente de ceai, mai poţi opta şi pentru o sălăţică de pui, ton sau vară (18 lei), pişcoturi cu dulceaţă şi alte minunăţii de gen (în jur de 10 lei), bruschete sau produse de patiserie franţuzească (vezi paranteza anterioară). Care vasăzică, decenţă…

(Paranteză cu privire la intimitate. Stresaţi vizibil de conversaţiile de „Caravana dragostei cu Mircea Radu” ale vecinelor majoritare, tânjeam după intimitatea oferită de o cămăruţă cu uşa semiînchisă, cu candele arzând discret pe nişte policioare de lemn, pe care o zărisem de cum ajunsesem la etaj. „Aaa”, făcuse Păfurişa visător de încântată, „un separeeeu…” Prin urmare, când a venit discreta făptură să ne ia comenzile, am şi întrebat-o dacă în toată casa aia nu au un loc de doi, aşa mai intim. În urma răspunsului negativ, i-am povestit că am văzut noi un separeu de două locuri, la care se închide şi uşa, exact de cum am intrat în „japonez”. Asta s-a pus pe râs şi abia a reuşit să îngaime: „Aveţi dreptate, acolo e intimitate, dar nu e separeu, e baia!”. Închidere de paranteză.)

Salata de pui a fost mare şi bogată, tarta cu fructe de pădure, la fel, iar tortul Krantz, împrietenit cu o bulă de îngheţată de nuci, a fost o nebunie papilară! Peste toată astea am turnat ambrozie: câte-un ceai maté (originar din America de Sud) eu „Carnival”, iar Păfurişa, „Salida del Sol”. Cu ocazia acestor ceaiuri, am fost tare bucuroşi de cunoştinţă cu „tărtăcuţa” din care se bea ceaiul (de unde şi denumirea lui) şi a „divaisului” de supt, confecţionat din alamă, numit „bombilla”.

După ce s-au dat duse „decibelele” din salon, ne-am bucurat în linişte de muzica-balsam tip Leonard Cohen, un ceai „Mango Flip” absolut delicios şi, încununarea-încununărilor surprizelor plăcute, am pufăit la greu o şişa (narghilea) cu aromă de scorţişoară. A fost minunat de minunat, iar aici puteţi vedea câte ceva din ce-am trăit noi.
La plecare, am trecut prin „Camera cudetoate”, care este, de fapt, casieria unităţii şi magazin, şi ne-am procurat un ceiuţ negru-aromat de 9 lei, 50 g.

Plus: discreţia şi rafinamentul decorului, curăţenie impecabilă, delicateţea şi promptitudinea fetelor care ne-au servit şi, peste toate câte-au fost, mai aveau şi wireless care mergea brici!
Minus: peezdele clămpănitoare.

Related posts:

1. Ceai la Cotroceni, lângă Băsescu De fiecare dată când mergeam la „Ceai la Cotroceni”, aveam...
2. Unde mergi cu sufletul? La Vasiliada… Ştiţi că sunt un fan al ceainăriilor, al intimităţii şi...
3. Grăbeşte-te Lente Am aflat de Lente datorită Festivalului Ceaiului şi Cafelei, ăla...