Cloudy with a Chance of Meatballs (2009)
Un nene, Flint, inventează o chestie de meteohaleală. Interesantă ideea, bună de pus în practică, da’ nu la nivel global, foarte tari personajele (maimuţa-i de belea!), la fel şi fazele cu plouatu’ haleală şi cu mâncarea mutantă (vezi cum turnul Eiffel devine suport pentru senviş), cu primarele idiot şi tatăl cu sprâncenele mai ţapene ca tufele de tuia.
Totuşi personajele semănau cu cele din filmul ăla cu eroina uriaşă, cum pizza mă-sii îi zicea? “Monsters vs. Aliens”! Da’ a mers, aşa, la o sămânţă.

The Princess and the Frog (2009)
Sculă de idee, pe dos de cât ştiam eu că se întâmplase! Gagica pupă broscoiul şi se transformă în broscuţă. De mare efect sunt crocodilul suflător la trompetă, Louis, şi licuriciul în trei dinţi, Ray. Când am văzut-o pe eroina principală, Tiana, dând din voce, am zis că e iar o chestie muzicală,, d-ale americanilor, da’ mai încolo a dat-o ca-n “Aristocats” (mai ştiţi piesa de mare rupere “Everybody wants to be a cat”). Animaţia e faină rău (Disney, ce boala!) iar amestecul de jazz, gospel şi blues face toată atmosfera. Deci, merge şi ăsta!

Planet 51 (2009)
Aici avem de a face cu o planetă cu alieni drăgălaşi, cu personaje îndrăgostite de “Humaniacs” (un fel de “Războiul Lumilor”), unde plouă cu bolovani şi unde aterizează un nene de la NASA, normal. Parcă l-aş mai vedea o dată, că am senzaţia că am adormit de câteva ori. Da’ am reţinut că e bun de văzut când e prea cald afară, da’ ai aer condiţionat. Ah! Şi e simpatic foc căţelu’ cu faţă de Aliens I, II, III, IV… mai erau?
Update: E fain! Luaţi-l! E drăgălaş şi roboţelul Rover, hipiotul Glar e criminal, şi pretenarul Skiff, dar mai bine vă las să-l vedeţi! Aaa… Şi e tare faza cu “Hi Four!”, că aveau 4 degete la mână, he-he!

A Christmas Carol (2009)
Foarte fain realizat, mi-a plăcut tot la el, mai ales personajele animate care semănau cu actorii ce dădeau din voce.
Ştiam povestea lui Dickens, da’ ilustrată în stilul ăsta şi-a pierdut mult din tristeţea vremilor. Altă surpriză mare a fost vocea lui Jim Carrey, care a fost suprapusă peste imposibilul moş Scrooge şi peste cele trei Crăciunuri, trecut, prezent şi viitor. Nu a semănat nici pe departe cu ceea ce eram obişnuit să văd în bufoneriile lui pe care le numeşte filme. Mai bine ar rămâne pe desene.

Astro Boy (2009)
Un filmulete făcut de americani după japonezi. De văzut numai dacă nu aveţi altceva de făcut. Părerea mea…

Up (2009)
Pe ăsta am urmărit să-l văd de când îi făcea reclamă la molu’ 3D de la Apaca, atunci când am vizionat cu fiică-mea “Monsters vs. Aliens”, care, apropo, e drăguţ şi el.
După ce am citit undeva că moşul principal a fost făcut după Spencer Tracy, parcă respectivul partener al lui Katherine Hepburn mi-a părut mult mai simpatic. Luaţi-vă nişte sos chili, câteva pachete cu tortilla şi urmăriţi aventura morocănosului moş Carl ce fuge de urbanizare, alături de simpaticul şi umflatul cercetaş Russell, de Dug, câinele cu zgardă vorbitoare şi ciudatul Yeti-pasăre, Kevin, pe numele său de actor animat.

Cars (2006)
Este mult mai meseriaş cu vocile originale. Nu că aş avea ceva cu alea româneşti, da’ parcă-mi place mai mult ca atunci când se mişcă buzele să fie concordanţă cu realitatea, he-he!
N-am ce să vă spun! L-aţi văzut, sunt sigur, da’ nu strică o revedere la ceva timp, aşa.
Ideea e faină, cu sirop tipic american, da’ uman, totuşi, realizarea e impecabilă, iar maşinuţele sunt irepetabile în manifestări! Sunt fan declarat Guido şi Luigi! Ia să vedeţi de ce! Câ-ceau!

Related posts:

1. Filme-n linie – Primo tempo Day Watch (2006) O tâmpenie rusească despre Creta Destinului care-ţi...
2. Filme-n linie Doi Crank (2006) Cred că a fost cel mai amuzant film...
3. Zacuscă de vinete nărăvaşe şi alte legume luate câte trei Acest preparat, sub formă de Picasso, se dedică Cellei… Se...

Fază tare
Gagica de la casă se uită la noi şi mă întreabă: „Două persoane?”. „Nu”, zic, fără a clipi. „Ea nu se uită, a venit să doarmă, că are chef în vecini!” O clipă a părut să mă creadă, he-he!

Am intrat şi ne-am aşezat pe rându’ doi, central, cam la vreo 30-40-50 de metri de un ecran uriaş, aşezat pe un perete de mall. Am vrut să ne aşezăm pe primul rând, dar ne-am liniştit. L-am întrebat pe un badigard care ne aranja la maşini, p-acolo, dacă vine un gipulean în faţa mea? Mi-a arătat râzând locu’ gipurilor: pe ultimul rând, la vreo 30-40 de metri de mine, he-he! M-am simţit pentru prima oară respectat , în Matizu’ meu de viaţă!

Plăteşti, laşi maşina şi poţi să te duci unde vrea muşchiu tău, chiar şi la mall, după ce-ţi pune unu’ ştampile pe bilete. De menţionat că trebuie să fii la apel la ora ce scrie pe bilete (21:30).
În perimetru se află şi un chioşc mare care vinde cole, snacsk’uri şi etc-uri, dar numai pe bani lichizi.

Sonorul vine pe radio la 95.6 MHz. Se aude belea! La fel se şi vede!
Nu ai voie să faci poze! Nu se aprind farurile de nici o culoare. Nişte neni au fost foarte persuasivi cu şoferul unui A6 care nu vroia să stingă poziţiile.

Acuma, un pic despre “The Proposal”…
A fost exact genul de film pe care l-aş fi văzut într-un astfel de cinema: cu un Ryan Reynolds care te omoară numai din mimică, o Sandra Bullock bună rău de tot, fraţi şi surori, ce bagă şi un pic de nud, dar plină de umor şi sensibilitate, un căţel ca un balon de săpun, o bunică de 9 decenii şmecheră, un nene hispanic, cred, care era striper, popă şi vânzător la magazin, şi, la final, sirop american din belşug. Evident, totul se termină absolut pozitiv, da?

Cineva zicea că nu e comedie, e dramă şi, privit de la jumate înspre început, aşa mi-a dat senzaţia că e.
Una peste alta, a fost ce ne trebuia pentru o seară de duminică, ţinând cont că mâine începem o săptămână plină de belşug şi de lumină, dar doldora de neprevăzut.
La ieşire a fost niţică îngrămădeală, da’ dacă laşi meltenii să se bage peste jaloane şi s-o ia înainte, poţi ieşi civilizat şi frumos prin praful pe care l-au ridicat în urmă-le.

Concluzia: mai mergem, că e mai ieftin ca la cinemaurile multiplexe şi poţi să-ţi laşi şi scaunul pe spate, he-he!

Related posts:

1. Bolt – Prima experienţă 3D Am încercat şi ultima minune de la noi în materie...

Eh, şi tot filmul se bazează pe soluţiile găsite de personajul lui Statham ca să se menţină foarte viu şi să se răzbune pe piţifelnicu’ de i-a făcut pocinogu’: energizante, şocuri electrice, băgat mâna în aparatul de încălzit senvişuri, condus maşineta extrem, bătut negrii la ei acasă etc. Două faze merită toată atenţia: cea în care Statham este în îmbrăcat doar cu un halat lejer, fără chiloţi, şi ia la călărit motorul unui poliţai, şi cea în care o ia la călărit pe Amy, ziua-n amiaza mare, într-o piaţă full de chinezoi care-şi vedeau de cotidianul lor.

Transporter 3 (2008)
Cel mai naşpa din cele trei. Statham se trezeşte cu un Audi în casă, iar în Audi o gagică roşcată cu brăţară magnetică şi teribil de explozivă. Gagicuţa se dovedeşte a fi odrasla, dacă mai ţin bine minte, unui mare mahăr din guvernul Ucrainei, şi fusese răpită de unii răi ca să-l forţeze pe tac-su să semneze nişte acte prin care se permitea depozitarea unor deşeuri teribil de toxice. Nu se mai întâmplă nimic rău pentru ucraineni, pentru că răpitorii au proasta inspiraţie să-l ia pe Statham şofer şi să-i atribuie şi o brăţară împrăştietoare. Evident, între Statham şi roşcată îşi bagă Cupidon capu’ la săgeată, dar numai după ce tipa e martora unui recital de cafteală dat de Statham. Asta m-a făcut să deduc că dacă te duci la Kiev şi reuşeşti să-l baţi pe unu’, instant se agaţă de prohabul tău vreo două duzini de ucrainence înfierbântate.

Ce s-o mai întind, câştigă binele, ăla nu semnează, tartorul răpirii explodează cu brăţara lui Statham, iar finalul ni-l înfăţişează pe simpaticul Colombo francez într-o barcă, dând la peşte cu pretenul american. Numai că personajul lui Statham nu avea nevoie de peşte, pentru că la el trăsese păstruga ucraineană, care-şi face apariţia în barcă taman înainte să scrie „Fin”.

The Last Legion (2007)
Filmul se duce în anul 460 AD, când goţii lui Odoacer năvălesc în Roma şi ucid mai tot ce le iese în cale, inclusiv părinţii lui Romulus Augustus, băieţaşul din cauza căruia s-a făcut filmul. Copchilul este închis pe Insula Capri, dimpreună cu tutorele lui, Ambrosinus, jucat de Ben Kingsley. Colin Firth, în rol de mare general roman, ajutat de, surpriza emisiunii, indianca Aishwarya Rai în chip de mare cunoscătoare de arte marţiale aflată în slujba Constantinopolului, reuşesc să-l ia pe băiat şi s-o taie în Britania, unde cică mai aveau romanii o legiune.

După peripeţii ajung acolo şi constată că legiunea nu mai era, că romanii, de atâta aşteptare se plictisiseră şi o puseseră cu femeile de prin partea locului, întemeindu-şi familii şi rosturi care nu aveau de a face cu ce gărgăuni avea Romulus Augustus prin cap. Până la urmă, în urma ameninţării goţilor lui Odoacer, care luaseră de demult urma fugarilor, se dau romanii plecaţi dintre sânii nevestelor şi le dau o mare bătălie barbarilor. Eh, atunci Colin Firth se însoară cu indianca, Romulus Augustus şi-a zis Pendragon, Ambrosinus devine, peste ani, Merlin şi se lămureşte de unde vine numele legendarei săbii “Excalibur”.

În afară de Ashwarya, care se mişcă absolut aiurea în scenele de bătaie, montajul nereuşind în totalitate să acopere stângăcia mişcărilor (normal, ea cântă şi dansează în filmele de la Boliud, iar ăştia de la Holiud o îmbracă bărbăteşte şi o pun să se bată), ceilalţi îşi fac treaba corect, dar filmul nu e nici pe departe pe măsura trailerelor, he-he!

Vanity Fair (2004)
Desfăşurat la începutul secolului al XIX-lea, filmul ilustrează cam care era treaba prin societatea englezească a acelor vremuri şi lupta acerbă a unei orfane pentru a accede la masa bogaţilor. Eu am l-am văzut ca o variantă din vremea războaielor napoleoniene a lui “Working girl” – “O femeie face carieră”, ăla cu Harrison Ford şi Melanie Grifith.

În afară de faptul că, aici, fata cu nume de veselă, Reese Witherspoon, a demonstrat că poate fi şi actriţă adevărată, renunţând la prostiile “legally blonde”, că poate avea ţâţe şi poate fi şi sexy, filmul merită văzut pentru excelentele decoruri, opulentele costume, dar şi pentru energia, şarmul, optimismul şi inteligenţa cu care Reese îşi dotează personajul. Totuşi filmul nu e roz, are destulă trădare şi curvărăsie cât pentru zece filme la un loc, de am stat să mă întreb dacă era mai bine atunci sau mai rău acum?
N-am regretat că l-am văzut, dar nu cred că l-aş revedea prea curând.

Flawless (2007)
Dacă n-aveţi ce face, afară plouă sau e frig de-ţi crapă capu’ şi nu vreţi să ieşiţi din casă, dar nici nu găsiţi nimic interesant de făcut, puteţi să vă adânciţi starea de rahat urmărind acest film cu Michael Caine şi Demi Moore, unde e vorba despre furtul unei căruţe cu diamante.
Lucru bun: sigur veţi căpăta optimism, veţi bea 3 pahare de vin roşu, veţi avea un somn uşor şi bun sau pur şi simplu abia veţi aştepta să ieşiţi din casă, indiferent de vreme şi de stare. Eu am ieşit alergând!

Related posts:

1. Filme-n linie Trei Asta a fost o linie de desene animate şi fu...
2. Filme-n linie – Primo tempo Day Watch (2006) O tâmpenie rusească despre Creta Destinului care-ţi...
3. The Mummy: Tomb of the Dragon Emperor – Prostia 3 După ce-am văzut partea a II-a a promiţătorului “Mumia”, mi...

Loaded (2008)
Un filmulete cu adolescenţi americani de bani gata, care din prea multă plictiseală (ştiţi că la ei şcoala e o chestie total facultativă) o dau pe beţii, curve, droguri, arme şi anturaj deochiat. N-am rezistat decât 20 de minute.

Cleaner (2007)
Un filmuleţ poliţist cu Samuel Jackson, Ed Harris şi bunăciunea cu iz cubanez, Eva Mendes.
Jackson e fost gabor, are o nevastă moartă de câţiva ani şi o fată vie de vârsta buletinului. El mai este şi patronul unei firme de curăţenie mai puţin obişnuite: se ocupă cu „cliningul” locurilor unde feluriţi „pipălşi” mor ucişi sau din alte motive mai mult ori mai puţin naturale. Nu pune întrebări, nu se implică emoţional, el doar se duce la locul cu pricina în urma unui contract semnat prin fax şi a unei adrese de pe contract. Acţiunea începe când Jackson tocmai descoperă că în câteva ore a făcut lună taman locul unei crime care nici măcar nu intrase în vizorul poliţiei, dar va intra cât de curând. Ed Harris a îmbătrânit rău, săracu’, eu îl ţineam minte de pe vremea „Abisului”, iar aici o pune cu tanti Eva, care astfel îi punea coarne mortului. În film se derulează scenele clasice de poliţişti corupţi, mortul ce avea carneţel cu toţi cei care primeau şpagă, Jackson şi el e „mânjit”, dar i se scoală spiritul justiţiei, Harris întâmplător e şi băiat rău, dar şi naşul fetei lui Jackson, apare şi poliţaiul hispanic care-l ajută pe Jackson în sensul că va arde carnetul mortului şi uite-aşa din nou îi ia dracu’ p-ăia răi sau pe ăia care-i incomodează pe ăia răi, iar sistemul american merge corupt mai departe, cu probele incriminatorii distruse, dar pozând mai curat ca o fecioară.

Taken (2008)
Film de mare acţiune cu nen’tu Liam a lu’ Neeson, care are parte de mişcare cum nu cred să fi avut el vreodată.
Neeson este un fost agent secret, pensionat pe caz că acuma, vrea să stea şi el mai mult cu fii-sa, fiică ce stă cu mă-sa care s-a recăsătorit cu unu’ mai bătrân, dar cu contu’ ca pă capu’ de balenă. Mi s-a părut de mare deliciu întâlnirea agenţilor secreţi care la un mic şi o bere povesteau cum se luau la trântă cu arabii prin Orientul Mijlociu, iar când se săturau dădeau o fugă la aniversările la familiile păstrate în SUA. Toate bune şi frumoase până când pe fii-sa lui Neeson o răpeşte mafia albaneză din Paris, care s-o vândă cui credeţi? Unui arab bătrân şi cu iaht pe Sena. Eheeee, şi din momentul ăsta începe tata Neeson să bată ca maşina de scoate boabele de pe ştiulete. După împuşcături fără întrebări, urmăriri alergând sau cu Audi, buşeli grele şi dialoguri în albaneză, Neeson reuşeşte să-şi recupereze copilu’ şi se cară-n State, unde sunt întâmpinaţi la aeroport de fosta, care-l premiază cu un pupic pe obraz şi bogatu’, care se oferă să-i care bagajele.
Un filmulete care arată încă o dată că americanii dau agenţi la care termenul de valabilitate nu expiră în vârstă, ci doar când mor definitiv.

Xi Gan Xian aka Hard Boiled Killers (1980)
Îmi plăceau filmele de karate de la vremurile de început ale lui Jackie Chan, cu efecte de doi lei şi dublaj aiuristic în engleză, dar am dat peste o porcărie chinezească fabricată în Hong Kong, cu multe, multe, multe împuşcături şi Chow Yun-Fat. Atras de numele celui care a băgat prin „Ana şi regele” sau „Tigru şi dragon”, am luat o mare leapşă.

Bangkok Dangerous (2008)
În mod clar cel mai prost film pe care l-am văzut cu Nicolas Cage, aici având un rol cu plete şi, că tot e la modă, de asasin plătit care-i lovit de mustrări de conştiinţă taman când trebuie să-l omoare pe un ministru local. Concomitent cu lovitura asta, mai trebuie să suporte şi ditamai săgeata cupidoniană pentru o farmacistă thai. Pac-pac, ceva bătăi, urmăriri cu barca printr-o piaţă flotantă, dar cel mai tare m-a dat pe spate când Cage făcea pe maestrul „mu-şu” cu un localnic pe care vroia să-l facă elevul lui.
Slăbuţ din cale afară, filmul, iar cocoaşa lui Cage parcă e mai proeminentă ca niciodată.

Mai revin…

Related posts:

1. Filme-n linie Doi Crank (2006) Cred că a fost cel mai amuzant film...
2. Filme-n linie Trei Asta a fost o linie de desene animate şi fu...

Acuma, că tot v-am făcut introducerea asta şi că tot n-am somn din cauza oboselii acumulate în zilele premergătoare examenelor ce le avusei, m-am pus pe privit în lung la lună sau la becu’ economic din “sufragerie” (după dispoziţia şi poziţia mea în spaţiu) şi mă gândeam la cât de puţin am ajuns să citesc literatură din cărţi. Şi când zic literatură, chiar asta înţeleg, nu chestiuni rutinice legate de serviciu, examene legate de serviciu sau mai ştiu eu ce legi şi prostii plictisitoare, dar al dracu’ de necesare în viaţa de zi cu zi. Mă, da’ sufletu’ meu nu o mai vrea şi el altceva, nu o vrea să-şi imagineze şi ce cai verzi pe pereţi scrie prin cartea aia sau aia sau ailaltă? O vrea, săracu’ şi, cu siguranţă, dacă ar avea de ales s-ar duce cu proxima ocazie la unu’ care e mai apropiat de subiect decât mine, par eczampleo, cei enumeraţi mai sus. Eu, cel puţin, încerc să nu mă mint total, şi mă mai scap în câte-o carte, ultima fiind una cu poezii de-ale lui Emil Brumaru, împrumutată de la ultimul Schimb de Cărţi. Şi, că veni vorba, câţi dintre noi mai au timp şi chef să ia o carte între deşte?

În mod clar, nu sunt un caz singular, ştiu de la prieteni şi cunoscuţi că acest nobil obicei a devenit ceva perimat, inutil şi pierzător de vreme. Cum asta? E mai simplu să dai un “search” pe net decât să te apuci să răsfoieşti o carte pe care o ai sau o împrumuţi de la cineva, nu zic s-o mai şi cumperi. Ca să nu vă mai zic că pe mulţi i-am auzit că, imediat cum ţin o carte în palme, parcă iese prafu’ de somn dintre paginile ei şi-n mai puţin de-un sfert de oră sunt împăcaţi, dar cu cartea pe piept.

În urmă cu ani am citit de “audiobook”, după care am auzit şi pe mulţi care sunt adepţii acestui sistem. Nu că mi se pare o prostie sau o inutilitate, da’, să mor io, cum dracu’ să “auzi” o carte? Cum se pot transmite sentimentele unice pe care le încerci citind, în momentul când auzi frazele sec, în difuzoare, chiar sub lectura unor voci de actori celebri sau personalităţi culturale? Pfaaa, acuma mi-am dat seama de avantaj: pot face două lucruri deodată. De exemplu, pot să-l aud pe Pleşu citindu-mi “Despre îngeri” în timp ce eu curăţ cartofii la ciorbă. Sau alte ipostaze sexoase… Hai, da-ţi-o dracu’ de tehnologie!

Pe vremea când m-am apucat de scos cărţi, cineva m-a întrebat dacă nu cumva sunt disponibile şi în format “pedefe “. Nu cred că aş putea să citesc de pe monitor, PDA, ori telefon orice carte care mi-ar face plăcere. Da, le-am citit aşa doar pe cele care nu m-au excitat la centrii nervoşi defel, dar mi-au fost necesare în procesul de producţie şi perfecţionare a profesională. He? Am dat-o ca la congres p-asta, no?

Stres, serviciu, stres, trafic, proşti cotidieni, stres, plictis transformat din ce în ce mai des în spleen, stres, devalorizarea leului, preţuri mari peste tot, comoditate, stres, criză, stres, ţară de căcat, stres… Cum dracu’ să-ţi mai ardă de cărţi? Păi, de cât să stai şi să citeşti trei pagini, mai bine bagi tot atâtea beri cu pretenu’, decât să citeşti un capitol, mai bine dai o bilă la IDM, decât să citeşti o carte, mai bine o agăţi pe una şi stai cu ea toată noaptea, chiar şi în discotecă.

Voi rămâne toată viaţa mea românească un fan al clasicelor cărţi tipărite pe hârtie galbuie sau de ziar, strânse în coperţi de carton sau, ideal, îmbrăcate în piele. Mi-au plăcut cărţile, îmi place să citesc cărţi, dar câteodată am trădat această îndeletnicire din diferite motive, unele reale, altele scuzabile, altele închipuite sau impardonabile. “Nu ştiu alţii cum sunt”, dar eu nu aş putea să-mi duc existenţa fără Blaga, Eminescu, Minulescu, Sven Hassel, Karl May, Philip K. Dick, Isaac Asimov, Alfred van Vogt, Eliade, Cioran şi mulţi, mulţi alţii. Nu poţi înlocui senzaţia transmisă de paginile unei cărţi cu surogate, decât dacă vrei să faci asta. Mai devreme sau mai târziu vei regreta timpul peirdut departe de cărţi. Mie mi s-a întâmplat şi încă mi se mai întâmplă…

Dacă nu mă credeţi, ia de citiţi cât de frumos şi pătimaş o spune Nicolae Manolescu în “Scrisul şi cititul”:

“La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută”.

Hai, că am trădat destul scriind aci. Mă duc să citesc, măcar vreo două sonete de-ale lui Emil Brumaru…

Related posts:

1. Combinata lepşească Flavius/ASZ (Also Sprach Zamolxis) Azi dimineaţă am aflat că am luat-o de la Flavius....
2. Anunţ pentru cumpărătorii de cărţi Via Manon am primit ceva ce s-ar putea să intereseze...
3. Bookblog – Schimb de cărţi – Evadarea Cinque Duminică după-amiază am avut prima experienţă Bookblog, şi anume,...