Şi-acuma, să curgă minunatul text!

Pe vremuri, când nu ne păşteau încălziri ori răciri globale, luna lui Cireşar îşi merita pe deplin numele şi o aşteptam cu frenezie de când ţâşnea ghiocelu’ din zăpadă.
Încă de pe la jumătatea lui mai stăteam cu ochii prin cireşi, să le urmărim evoluţia şi coloratura mult râvnitelor fructicele. Fiecare dintre noi, adică gaşca noastră de ciutani de “Pe Gârlă” (unul din cele două “cartiere” de la piaţă, de dincolo de apa Nehoiului, celălalt fiind, normal, “Pe Coastă”) avea cireşi prin grădină, da’ nici unul nu era ca al babei nebune de la fântâna cu cumpănă de “Pe Vale”. Evident, ăsta era un alt “cartier”, he-he! Aşaaa…

Cum ziceam, avea baba un cireş falnic, care producea nişte cireşe dulci, d-alea pişăcioase, o minunăţie, nu alta. În fiecare an aveam probleme cu nebuna, că avea o javră de câine negru, oleac’ mai urât ca Moartea, cu nişte dinţi rânjiţi, o coadă de înşirai două şiruri de covrigi pe ea, şi o lătrătură mai degrabă ca o schieuneală, aşa. Da’ a dracu’ javră, era tare rea şi nu o dată ne lăsasem turul nădragilor în caninii ei.

În anul acela, însă, aveam să fim pregătiţi şi să ne răzbunăm pentru pantalonii pierduţi şi urmele canine de pe buci din anii precedenţi. Ne-am strâns vreo patru-cinci flăcăi, io, Greierică a lu’ Cucu, Pilă a lu’ Ciuture, Fanfan a lu’ Pistol şi jumatea de om, Pitic a lu’ Izmenitu’, toţi cu mari gânduri de umplere a burţilor cu cireşele dulci şi zemoase. Acuma, schema locului arăta cam aşa: în vale, lângă gârlă, era casa babei, iar în curte, în ordinea apropierii de cireş, veneau coteţul javrei de câine, coteţul celor trei găini ofilite, o mică grădină unde-şi pusese baba trei cepe, doi usturoi şi trei morcovi, apoi terenul începea să urce brusc imediat după gardul grădinii cu produse pentru ciorbă. Urma o altă grădină, mai mică, cu doi pruni şi cireşul cu pricina, pe ultima linie, chiar lângă gardul din fund şi de-acolo-n sus era pădure de fag.

Schema era diferită de alţi ani, pentru că Pitic a lu’ Izmenitu’ crescuse şi începuse să răsară personalitatea pe el. Nu mai voia să fie momeală la poarta dinspre gârlă a babei, să o distragă la atenţie ca noi să ne umplem fizicele cu cireşe, pentru ca apoi să primească doi pumni de cireşe şi alţi doi pumni în cap imediat după ce întreba: “Da’ numa’ atât?”. Anul ăsta voia şi el acţiune şi l-am înţeles cu toţii. Urma să răspundă de retragerea noastră strategică şi să elibereze buturuga pregătită cu câteva zile înainte, ca să sperie javra distrugătoare de tururi.

Vine ziua loviturii, aşteptăm să se mai ducă din căldura amiezii, urmărim să intre baba în casă şi pornim tiptilic să ne urcăm în cireş. Piticu’ rămăsese câţiva metri mai sus, printre copaci, la buturuga proptită într-un par înfipt în pământ, legat cu o sfoară. Trebuia să aştepte momentul când javra ieşea din grădina de legume şi urca dealul, spre cireş, iar operaţia se desfăşura în trei etape calculate cu grijă: 1) trăgea sfoara; 2) ieşea paru’ şi 3) buturuga o pornea veselă către jivina turbată.

Trecuseră câteva minute, doar, şi pusesem pe limbă câteva cireşe dumnezeiesc de bune, când începe să-l mănânce-n cur pe Pitic şi să se agite cu sfoara în mână: “Dă şi mie, măăă… Di ce nu-mi dai şi mieee… Da’ dă şi mieee…”. “Ai dracu’ grijă de sfoară să n-o tragi, că ne-am belit!”, îi şoptii dintre crengi. Inevitabilul, evident, s-a produs. Idiotul de Greierică, fire milostivă, i-a aruncat progeniturii lu’ Izmenitu’ o creangă doldora cu cireşe, ăla s-a întins s-o prindă uitând de sfoară, şi buturuga liberă, fără parul ce-i îngrădea energia cinetică, s-a pus rapid în mişcare.

Noi am înţepenit care cum eram prin cireş, nu pentru că scăpase ăla buturuga, ci pentru tocmai atunci ieşise baba să dea la cele trei găini aiurite. Ce a urmat nu ne imaginam nici într-o mie de ani: buturuga a ţâşnit prin gardul livezii, a ras brazda cu ceapă şi jumate din a cu morcov, a împrăştiat orătăniile într-un nor de fulgi şi cotcodăceli, a zdrobit coteţul potăii şi, în trecerea ei vijelioasă, i-a agăţat şi lanţul duşmanului nostru canin. Şi noi, şi baba priveam stupefiaţi cum buturuga răpise căţaua şi o învârtea prin aer, legată de lanţ fiind, în drumul ei către gârlă. Şi-a găsit echilibrul dinamic în mijlocul apei. “Au, au, Leuţule, au!”, făcea baba strigându-şi javra. Al dracu’ câine, după ce şi-a revenit din vertijuri, s-a aşezat pe buturugă şi lătra nervos. Ca să ne lărgim câmpul vizual, am descins din cireş şi ne-am agăţat gâturile în resturile gardului. Când ne reveneam din ameţeala dezastrului, revenea şi baba cu caţaua în lanţ. “Aaa… Tot voi, hir-aţ’ ai dracu’ să hiţ’ dă golani nenorociţ’! Vă ştiu pă toţ’, a dracu’ să hie chelea pe voi! Greierică, şi tu, a lu’ Ciuture, şi tu… Viu io acas’ la voi să-mi repare tac-tu şi mă-ta ce-aţi stricat voi, nenorociţilor!”

Consecinţe: găinile n-au mai ouat, coteţul câinelui a fost mutat lângă cireş, iar a doua zi toţi taţii erau la reparat garduri şi coteţe.
O perioadă am evitat zona şi am însemnat-o cu negru pe harta noastră.
Acuma, istoria făcuse ca tataie să aibă nişte păşune taman prin spatele pădurii de lângă casa babei. Eram prin septembrie, cu puţin înainte de începerea şcolilor.

“Maţule”, îmi zise el într-o dimineaţă, “vii cu mine la coasă, în Ceair (aşa îi zicea unchiaşul la o poiană anume)?” “Cum nu?”, răspunsei şi după vreo oră de mers eram pe deal, dând cu coasa şi îmbătându-mă cu mirosul de fân proaspăt.
Am stat acolo câteva ore. Am cosit, am băut apă de la ciuciurul unui izvoraş, am lenevit cu ăl bătrân la umbra câtorva stejari din preajmă şi la câteva ceasuri de după amiază s-a dat încetarea acţiunii. “Auzi”, făcu tataie înainte să o luăm la vale, către casă, “tot ai luat furca aia cu tine, hai să iau şi o paleaşcă cu fân s-o dea mă-ta mare la capre!” Am rupt nişte crengi din lăstărişul de la marginea pădurii, le-am pus unele peste altele, iar peste ele am pus o grămadă de fân proaspăt. Ca să scurtăm din drum, am luat-o pe o potecă prin pădurea din spatele casei lu’ ţa’ Lina a lu’ Pufu, baba nebună cu cireşul. Poteca dădea taman în dreptul pomului-problemă, ocolind grădina prin dreapta, şi se sfârşea în drum.

“Ia urcă-te pe fân, maţule, să nu o ia la vale şi să-l pierdem pe drum”, îmi zise tataie când am început să coborâm prin pădure. Ceea ce am şi făcut. Când ne-am apropiat de casa babei, javra parcată lângă cireş ne-a simţit şi a început să latre cu pasiune. “Taci, fir-ai a deacu’, că eşti la fel de nebună ca stăpână-ta!”, s-a exprimat ăl bătrân, dar abia ce-a terminat de zis că s-a produs inevitabilul: s-a împiedicat de-o rădăcină, ceva, greutatea din spate l-a împins înainte, a pierdut controlul, a trecut fulgerător prin gardul lu’ ţa’ Lina, de care s-a mai împiedicat o dată şi printr-o tumbă nereuşită a nimerit pe coteţul câinelui, dezmembrându-l complet şi în totalitate. Javra s-a speriat grozav şi a tulit-o urgent trăgând un rest de perete de coteţ după ea. Paleaşca de fân s-a oprit în gardul spart, iar eu, în vârf fiind, am descris o boltă şi m-am dus de-a berbeleacu’ până în grădina de legume, unde ciuguleau trei găini martire.

În câteva secunde ţa’ Lina era în curte suduind. “Şi tu, Dumitre?”, îşi puse ea mâinile-n şold. “Dar-ar Dumnezeu să muriţi toţi, ca să scăpaţi de mine, maică, să nu mă mai chinuiţi! Leuţu, na la mama, na!”, a încheiat ea plecând după potaia speriată.
A doua zi îl ajutam pe ăl bătrân la făcut gardu’ babei şi coteţul potăii. “Mă, maţule, astea două-s norocoase, mă, dacă nici una nu moare şi la fiecare două luni le facem coteţ şi gard nou, hă-hă!”, râdea tataie apucând o altă scândură la gard s-o bată în cuie.

Datorie: Gabriela Elena.

Related posts:

1. Despre sperieturi – Episode II Din episoadele anterioare aţi aflat că mă pricep şi la...
2. Un număr dai şi-o să afli ce-o să ai Stăteam la un moment dat în crucea nopţii şi mă...
3. Din cărţi Întrucât s-a produs aglomeraţie de lepşe, am să le tratez...

Într-o seară, merg la restaurant cu Elice şi Ventuză. Ne-aduce garsonu’ specialitatea casei, nu ştiu ce raţă cu cireşe maraschino. Elice, mare amator de dulciuri, a adunat, fără a ne pune vreo întrebare ajutătoare, toate cireşele şi le-a pierdut pe gât dintr-o înghiţitură.

A doua seară am mers la un restaurant vecin, făinuţ şi slab luminat. “Bă, a fo’ bună raţa aia de-aseară, hai să mai luăm una!”, face plescăind Elice. Şi comandăm. Cum spuneam, era cam întuneric pe masă şi de jur-împrejurul ei. A venit raţa, parcă mirosea altfel, da’ am zis c-o fi de la vreme. Elice s-aruncă din nou pe cireşe, le pune grămadă, face gura pâlnie şi le-aruncă în ea.

Subit, ţăranu’ beleşte ochii extrem, iar dinţii îi aveau albu’ la vedere. M-am aprofundat mai bine spre el şi prin gura larg deschisă am desluşit: “Ahpfă, apfăăă…”.

Am crezut că a făcut alergie la atâta maraschino, al dreacu’ hulpav, ori vreo maraschină d-aia a luat-o mai pe lângă drum şi s-a înecat prostu’. Am pescuit o sticlă de pe tava unui garson trecător şi i-am stors-o lu’ Elice pe meclă. Apoi îl întreb pe garson ce draci de raţă cu maraschino ne-a adus. “No, senor!”, face ăla cu zâmbetu’ pân’ la urechi. “Maraschino finiş tunait! Raţa dumneavoastră a fost cu chili!”

Datorie: Gabriela Elena.

Related posts:

1. Una fierbinte Vă supun atenţiei fierbintea ştire că am apărut în Revista...
2. Dilema primilor floci Deunăzi vorbeam cu o frendă despre copilaşii noştri precoci, frumoşi,...
3. Organu’ şi măru’ dilematic Un aeroport oarecare din ţara asta… Eu, aproape singur în...

A mai luat paiu’ în gură un pic şi a continuat: “Poţi să fii serios două secunde legate? Io chiar am avut o problemă, să ştii!” “Deci, scuză-mă”, mă ocupai şi eu de paiul meu. “Continuă, te rog.” “Aşaaa…”, îşi aruncă ea o şuviţă rebelă de pe ochiu’ stâng. “Îi propun să-i tundem. E de acord cu condiţia să-i pun într-un plic.”

A venit momentul în care mă îndoi de râs şi pe spate şi pe faţă, aproape vărsând stacana mea cu cafea celebră.  “Te-ai liniştit?”,  a revenit ea după ce m-am săturat de râs. În urma seriozităţii mele teatrale, a depănat mai departe. “Am întrebat-o care-i faza cu plicul. «Sunt primii mei floci, mami, vreau să-i păstrez, că aşa se face, mi-a zis Ana şi Laura, prietenele mele dintr-a VII-a!» Îţi dai seama că nu puteam să râd ca tine acuma. Aşa că i-am dat un răspuns concret, scurt şi inatacabil: «Nu ţin floci în casă, pentru că aduc ghinion!».

A sosit momentul când m-am înecat cu cafeaua. “Deci d-aia au unele ghinion, he-he!”, am dat eu o maximă. “Da, da!”, râse ea sorbind înc-o gură de cafea cu scorţişoară. “Îţi dai seama că nu m-am înţeles cu aia mică şi am stabilit că rămâne flocoasă. După câteva zile, însă, a venit la mine: «Mami, tunde-i că mi se înnoadă şi mă doare când fac duş!». Şi, uite-aşa, am scăpat şi de floci, şi de ghinion, ha-ha! “.

Related posts:

1. Floci dispuşi pe largi vagine, uite cum s-ajungi la mine! Acu’ vreo două zile, pretenu’ Vaxxilian cre’ că se plictisea...
2. Reclamă de căcat cu căcat Aseară, la o terasă, după vreo trei ceaiuri introduse în...
3. De sfârşit de lună, vinerea… Deci: - “cum dau gaura pentru aer conditionat” – Cu...

De la Harrare la bază
Am ajuns la Harrare exact după ce se încheiase furtuna despre care ne anunţase radarul din timp şi făcusem câteva manevre s-o ocolim.
Până am trecut prin vamă s-a scuturat şi ultima picătură de ploaie din mantia unui nor greu şi cenuşiu. La câtva timp apărea un soare teribil de vesel, fapt ce a generat o zăpuşeală de nedescris, iar transpiraţia ţâşnea din noi precum apa din fântânile arteziene.
Nu prea am rămas la ars gazul prin cameră, pentru că a doua zi plecam, aşa că l-am luat pe Babu şi am pornit să cunoaştem împrejurimile.
Mi-a plăcut oraşul, curat, cu aspect occidental, iar clădirile coloniale, mărturie a epocii de când capitala se numea Salisbury (după numele unui prim-ministru englez), se încadrau armonios printre construcţiile moderne.

Pedestraşi fiind, am prins din plin atmosfera înconjurătoare, trecând prin parcuri cu vegetaţie luxuriantă, pe lângă înalte clădiri din oţel şi sticlă, magazine de tot felul, pieţe colorate unde găseai de la papagali şi obiecte tradiţionale, până la elixirul dragostei sau obiecte voodoo. Acolo am aflat, de la un nene bătrân care vindea nişte totemuri, că oraşul a fost numit după numele unui mare şef de trib, cunoscut drept „Cel ce nu doarme niciodată“.
Am depăşit piaţa şi am nimerit într-un mall cu o frumoasă curte interioară, în centrul căreia găseam clasica fântână ce imită căderea veselă a unui izvor. Fiecare etaj avea partea dinspre curtea interioară din lemn, a cărui lucrătură artistică se întindea pe toată înălţimea nivelului respectiv. Terase, restaurante şi cafenele te îmbiau cu aromele şi produsele specifice zonei.

Datorită faptului că peste câteva zile urma să se producă ziua mea, am decis să căutam niscaiva „troscăneală“. Preţurile la tărie erau ceva mai „ţapene“ decât ne aşteptam, dar ne-am scos cu bere locală la 330 ml, foarte bună la gust, dar mai ales la preţ. După calculele noastre empirice ne ieşeau cinci beri şi jumătate la dolar. S-a întâmplat într-o alimentară toată treaba asta şi am cumpărat fix vreo 34 de bucăţi, din lipsă de mâini pentru sacoşe.
A doua zi, la aeroport, l-am lăsat pe Panseluţă în microbuz să paseze bagajele. Când a ajuns la al subsemnatului, a dat să-l ridice şi a căzut în cap, pur şi simplu, neputând să-l mişte decât după o rundă de încălzire şi cu mari forţări musculare. După care m-a tocat la neuroni să-i spun ce aveam acolo aşa de greu. Am rezistat eroic pisălogelii lui, dar i-a căzut faţa de ştorobete când s-a uitat pe monitorul de la filtrul din aeroport şi a văzut cum stăteau sticluţele ca infanteriştii înainte de atac.

Ziua mea a debutat în avion, în drumul către bază, urmând să organizăm un chef spontan exact în momentul când ajungeam. Aveam băutură, aveam prăjituri, lipseau femeile şi tortul. De undeva, de la etajul I, se auzea muzică şi gălăgie. Ruşii iar aniversau ceva sau pe cineva. Erau foarte prietenoşi şi vestiţi pentru chefurile monstruoase pe care le făceau. Cel puţin o dată pe săptămână ei găseau ceva de sărbătorit: a împlinit Andriuşa 104 kile, Katia şi-a cumpărat o cutie nouă cu şerveţele, Evgheni şi-a ras mustaţa definitiv, Oleg a reuşit să-şi taie toate unghiile într-o singură repriză şi câte şi mai câte.

Cobor cu Babu şi Panseluţă într-o mică recunoaştere şi minune! Întâmplător şi ei aveau o fată care se aniversa. Imediat am fost invitaţi cu tot ce posedam să ne unim forţele cu ale lor. Când au văzut berea adusă tocmai din emisfera cealaltă, au scos strigăte de bucurie. Am amestecat cam tot ce se putea amesteca şi am dansat într-o veselie cu rusoaice frumoase şi degrabă dătătoare de pahare peste cap.
După ce-am ţopăit pe tot neamul de „Pugaciove“, pentru că ei ascultau preponderent muzică de-a lor, care, între noi fie vorba, nu e chiar aşa de rea, am ieşit puţin pe balcon, să ne răcorim la epiderme.

Ruşii, în numărul lor de 10-12, erau mai toţi pe mâinile lui Bachus şi începuseră să se pupe-ntre ei şi să cânte cu foc adânc „Ocii ciornâie“. Nouă ne sticleau ochii după fetele care se perindau pe-acolo, frumuşele foc şi dornice de cunoştinte internaţionale. Norocul meu că nu fusesem duşman cu limba rusă prin liceu, nici prieten bun, da’ ştiam cât să mă descurc pentru un compliment bine plasat.
Stăteam pe balcon, cum spuneam, alături de Babu plus două fete de-ale lor, drăgălaşe, de-ţi venea să le mănânci, şi disponibile, în aceeaşi măsură. Toată seara îmi încălzisem muşchiul pe care stau papilele încercând să fiu coerent în limba lui Gagarin şi asta la dublu, pentru că Babu suferea de o lipsă acută la acest capitol. În mare măsură reuşeam să ne-nţelegem, recunosc, mă dureau şi mâinile la un moment dat de atâta conversaţie, da’ ce mai conta puţin efort când stăteam alături de o tipă superbă?

Număram frunzele dintr-un pom în aşteptarea unor vremuri mai bune, când mă rupse Babu din meditaţie: „Bă, eu te părăsesc, că asta îmi dă de-nţeles că e obosită. Simt că e momentul să marchez decisiv, numai de trei puncte“. „Vaya con Dios!“, îi urez şi mă întorc lângă Anya să număr la constelaţii, sperând totuşi mai mult de la seara respectivă. Mi-a mărturisit că vorbeşte şi engleza, şi franceza, dar i-a plăcut de mine cât de mult mă chinuiam să-i „gavaresc“ în limba maternă. „Din acest moment“, gândeam eu cu speranţă, „lucrurile trebuie să ia o altă turnură şi asta destul repede.“

Noaptea îşi aşternea mantia răcoroasă peste umerii albi ai fetei, a căror perfecţiune era tulburată doar de două barete subţiri care susţineau o rochiţă vaporoasă pe alocuri. Pielea-i fină cu aromă de migdale se înfiora când şi când la atingerea suavă a vreunei adieri rebele.
Vraja se sparge-n mii de fărâme când în universul nostru se prăvăleşte un „tovarişci“ cât un tanc T10, blond şi cu o cantitate mică de sânge în alcoolul ce-i circula liber prin sistemul circulator. Îmi aruncă o privire ca prin cătarea unui Kalashnikov cu pat rabatabil, latră ceva la zâna mea, iar mie-mi arată un pumn, da’ ce zic eu un pumn, pumn am eu, fiinţă umană ce sunt! El avea o chestie care aducea a bilă d-aia pentru demolat clădiri, „ballbreaker“, cum zicea AC/DC! Stă o clipă agăţat într-un gând, apoi se aruncă înspre mine, cu mâna ridicată, precum Lenin în revoluţia bolşevică. Nu am de ales şi îl evit discret, iar el, hop!, îşi aruncă involuntar toate cele o sută şi ceva de kile peste balcon. S-a auzit un buf!, un hâc!, apoi linişte… Am îngheţat! Era etajul I, dar, oricum, să cazi aşa ca un sac de tărâţe?

Mi-am coborât privirea peste balcon, relativ îngrijorat de soarta rusului. Ăla zăcea cu faţa-n jos şi picioarele într-o poziţie care semăna a literă din alfabetul chinezesc. Simţeam că trebuie sa fac ceva, dar habar n-aveam ce. Nu-mi venea să cred ce-mi văzuseră ochii şi priveam la Anya paralizat! Asta a intrat în cameră, a oprit muzica şi a anunţat calm audienţa: „A căzut Iuri în grădină!“. După aceea a pornit din nou casetofonul. Preţ de o clipă, toţi s-au oprit, au procesat rapid informaţia şi au reluat activităţile.
„Fata mea“, zic, „ăla zace acolo, nu se duce nimeni să-l resusciteze?“ „Stai liniştit“, mă luă ea deoparte, „se pare că a făcut un sport din căzutul în grădină. Este a treia oară săptămâna asta!“ „Şi nu păţeste nimic?“, insist eu pe problemă. „Nu ştii că există un Dumnezeu al beţivilor?“, râse ea. „De fiecare dată se întoarce la petrecere, după ce doarme acolo vreo oră-două. E un tip super, ţine la mine ca la o soră şi nu-i place când stau de vorbă cu cineva pe care nu-l cunoaşte, iar când o ia pe ulei, e incontrolabil. O să-l cunoşti mâine, o să vezi că e alt om.“ Am zâmbit un pic strâmb, nutrind în adâncul sufletului speranţa că voi rata cu plăcere orice întâlnire viitoare cu tancul dotat cu mânuţe de excavator.

Am mai bătut vreo doi compatrioţi de-ai lui Putin pe umăr, am trişat vreo două pahare de tărie, vărsându-le elegant într-o vază cu flori, am dat în ei cu „na zdarovia“ şi „dobra i sciastia vaşemu domu“, formule de felicitare care au avut mare efect şi pe care le învăţasem într-un mic stagiu de vreo 5 luni la Karachi. A urmat apoi recitalul de toasturi, habar n-având că ruşii sunt mari amatori de cuvinte rostite la beţie, dar din inimă. Când mi-a venit rândul, le-am recitat Lermontov, în original. „Parus“ se numeşte poezia, o ştiam din liceu şi luasem un 10 pentru că o-nvăţasem. S-a lipit aşa de tare de mine, că, iată, după atâţia ani, o băgam în toasturi la ruşi:

„Beleet parus adinokoi,
V tumane moria galubom,
Şto iscet on v strane dalekoi?
Şto kinul on v kraiu radnom?“.

Mai sunt două strofe, da’ nu vă mai plictisesc cu ele. O suna, n-o suna aşa, eu exact în această formă o ştiu şi tot aşa le-am recitat.
Picau rusoaicele ca frunzele toamna din pomi când bate vântul („veter sviscet“, parcă era în ruseşte, ha-haaa, mai ţin minte!) şi suspinau din adâncurile inimioarelor personale privindu-l pe subsemnat cum punea suflet în fiece vers. La final, vreo doi ruşi m-au pupat cu lacrimi în ochi, iar unu’ a luat o chitară şi a început să doinească din ea nişte chestii numai de ei înţelese. Simţeam că era momentul să dispar din decor. Am luat-o pe Anya pe după mijlocelul de prim solistă în „Lacul lebedelor“ şi am părăsit cadrul.

Toate camerele dădeau într-un uriaş balcon care practic înconjura hotelul, iar la capete se aflau scări în spirală pentru accesul pe etaje.
Mergeam către camera ei (sau a mea, nu mai ştiu exact) când, ca un uragan scăpat pe uscat, trece pe lângă mine Babu cu ochii exoftalmici. Îmi aruncă din mers „Am pus-o!“ şi dispare în sus, pe scări. După el cine credeţi că-mi venea precum naveta Buran la aterizare? Iuri, tănculeţul ce făcea lansări de pe balcon. Dacă nu mă trăgea fata într-o parte, nu ratam coliziunea cu arătarea din care zburau bucăţi de pământ, iarbă şi ciulini. S-a oprit o secundă în faţa Anyei, moment în care mie-mi lucrau atriile şi ventriculele mult mai rapid ca de obicei, şi a tăiat-o precum un schior lansat pe trambulină, pe scări, în jos, fluturând de zor din mâini şi mormăind un fel de „Nu pagadiii! Nuu pagaaadiiii!“.

Revenindu-mi cu inima la dimensiuni normale, am pornit râzând către locul unde timp de câteva ore ne-am abandonat pe rând unul altuia, la lumina lumânărilor parfumate, învăluiţi în surdină de acorduri de chitară clasică. Nu mai ţin minte de câte ori m-am întors de la uşă, ca să mai prelungesc puţin clipa, să mă mai bucur o mică eternitate de prezenţa ei. Am renunţat cu greu la tandre îmbrăţişări, săruturi de jar şi la ispita de a avea iar şi iar trupul ei de balerină.
Pe la prânz, cred, am ajuns la mine-n cameră, dar nici nu intru bine pe uşă şi, ţârrr!, telefonul. „Bă, unde dracu’ umbli, că am murit în noaptea asta, nu-mi mai trebuie pizdă de rusoaică never-ever! N-am închis un ochi şi n-am mers nici la masă de frica dementului! Ai văzut cât era? Hai pe la mine că şi-acuma simt că mă ia cu leşin!“

Cum am intrat pe uşă a început să-mi turuie. A plecat de la chef cu Olga, a ajuns în camera ei şi dă-i lucrare. Când erau la o „ţigară de după“, a bubuit uşa de le-a-nţepenit fumu-n alveole. Babu o întreba p-aia în româneşte cine e şi dacă mai stă cu cineva, aia turuia pe ruseşte cine ştie ce dracu’, iar bubuiturile creşteau în amplitudine şi intensitate, însoţite de niscaiva cuvinte care-i sunau ăstuia în urechi drept ameninţări cu schingiuri şi moarte lentă. Olga, în curu’ gol, ţipa la ăla prin uşă, iar Babu, într-un moment de inspiraţie, a sărit drept în pantaloni, şi-a luat tricoul într-o mână şi a ieşit în balcon. A realizat rapid că se afla la etajul II, moment în care a explodat uşa şi a năvălit o arătare desprinsă din iad. „Să-mi bag pula, îmi ziceam că gata cu mine, atât mi-a fost, a venit Îngerul Morţii să mă ia!“, făcea ăsta serios, în timp ce eu nu mă puteam opri din râs. S-a liniştit o clipă când a auzit-o pe Olga turuind cu Iuri pe limba lor. Rusul a rămas o secundă în contemplare când a văzut fătuca în splendoarea sânilor completaţi la modul fericit de celelalte forme aferente, moment în care Babu a prins culoar, şi-a dat vânt pe lângă el şi a ţâşnit pe uşă. A tăiat-o drept la etajul I, a dat ocol hotelului pe la parter şi, în mai puţin de un minut, era la el cameră, la etajul al II-lea, pe cealaltă latură.

Când Babu era în plină naraţiune, se aud bătăi în uşă. Ăsta înţepeneşte precum un pui congelat subit, cu ochii cătând din nou către uşa la balcon. „A mers odată, îl fac şi a doua oară!“, mi-a şoptit el cu ochii beliţi la intrare.
Mă duc la uşă şi întreb care-i treaba cu ciocănitul. Se aude o voce suavă care-şi spunea „Olga“. Deschid şi apare fata într-un fel de cămaşă de noapte, pe cât de scurtă, pe atât de transparentă, având în mâini chiloţii, şosetele şi pantofii lui Babu. Mă uit la ăla, pe balcon, şi ne pufneşte pe toţi râsul.
Misterul năvălirii barbare în raiul celor doi s-a elucidat când Olga ne-a spus că Iuri are camera lângă a ei, de unde şi confuzia uriaşului care făcea lansări fără paraşută.

Nu am crezut nici o clipă că Babu se va ţine de cuvânt referitor la rusoaice. După un minut de stat cu ei, deja mă simţeam în plus. Am plecat, lăsând-o pe Olga să-l mângâie matern şi să-i spună niscaiva descântece ca să-i treacă de sperietură.
A doua zi, pe când plecam la aeroport, ne-am întâlnit cu Iuri la recepţie. Am paralizat şi eu şi Babu! Rusnacul ne-a privit atent, dând semne că parcă ne ştia de undeva, după care a zâmbit larg şi a exclamat „Nooooo!“. Ne-a îmbrăţişat pe amândoi odată şi aproape că ne-a făcut siamezi.
O vreme am ţinut legătura cu fetele prin e-mail, dar nu am mai avut şansa niciodată să le vedem nici pe ele, nici pe minunaţii lor compatrioţi.

Related posts:

1. Varza, toporul şi strunga de oi Vacanţa de vară era unul dintre cele mai aşteptate momente...
2. Poveşti de Buzău – În microbuz Pe vremea când aveam maşina în service, mi se făcuse...
3. Caprele marseieze Profa de franţuzscă din liceu, o tanti care încă mai...

Ăl bătrân fusese molipsit de patima oieritului chiar de către Bulz, un cioban simpatic şi guraliv, degrabă dătător peste cap de ţoiuri cu ţuică. “Ia-ţi, bre, câteva mioare, nu multe, vreo 5-10, şi în doi-trei ani le dublezi, apoi să vezi cum îţi curge brânza şi lâna. Te umpli de bani, să ştii!”, îl prostise Bulz pe tataie. Bineînţeles, de doi ani oile nu numai că nu se înmulţiseră, ba chiar scăzuseră cu vreo două la număr, de fiecare dată Bulz dând vina pe urşi şi lupi. “Da’ numa’ p-ale mele, mă, Sile, că le tai io, dracu’, pe toate!”, se revoltase ăl bătrân la ultima întrunire de ţuică. “Nea Dumitre, tre’ să vii să le faci recesământu’, bre, că nu mai ştiu care-i ale matale”, propusese Bulz dând peste cap al unşpelea ţoi. “Ce recesământ, mă? Ăla nu e pentru oameni?”, rămăsese ăl bătrân cu gura la fel de deschisă ca a ulcelei cu ţuică. “E şi pentru oi, bre, a băgat ăştia acuma, la coperativă. Le dă cu văcsea şi le numără. Şi io le trec pe carnet: doo verzi – a lu’ Cireap, cinci roşii – a lu’ Podosu, cinci albastre – a lu’ Băsănău, 8 verzi cu roşu – a lu’ nea Dumitru! Nu?” “Da!”, conchise ăl bătrân după ce dădu ţuica pe sistem, la vale.

După trei secunde de privind la ciurul de mălai de pe cuptor, se scărpină pe după ceafă şi îl lovi revelaţia: “Opt? Cum opt, mă, Sile? Nu trebuia să fie mai multe?” Bulz se aşeză mai bine pe scaun, dădu ţoiu’ la o parte, îşi drese vocea şi începu să le socotească pe degete: “Păi, nu-ţi zisei acu’ o lună că p-aia cu miel a luat-o ursu’, a bălţată a căzut în râpă şi şi-a rupt un picior, iar a mai bătrână din toate a dispărut.” “S-o fi aruncat singură în faţa lupilor, mă, Sile, dacă zici că era a mai bătrână”, clipi unchiaşul cu subînţeles. “Da’ mielu’ lu’ aia cu ursu’, unde-i, mă?”, reveni tataie pe meterezele conversaţiei. “Ăăă… l-a rupt câinii când s-a bătut cu ursu’. N-a rămas mare lucru din el.” “Da’ aia cu picioru’ rupt? Măcar cu un kil de carne să mă fi ales şi io, mă, Bulzule!”, oftă ăl bătrân. “Uite, bre, nea Dumitre, că ne cunoaştem de atâta vreme şi ai ţuică bună, când vii la recesământ dau io o pastramă şi trei kile de caş. Bine?” În urma răspunsului afirmativ, Bulz bătu palma cu unchiaşul şi, înainte de a pleca, nu uită să-i reamintească: “Da’ să nu uiţi să-mi aduci şi fro trei-patru kile de ţuică d-asta, d-a matale, că e midecament, îţi ia leşinu’ dă pă inimă ca cu mâna.”.

Uite-aşa, într-una din zile ne-am trezit cu ceva vreme înainte de răsărit, ne-am luat în raniţe ceva de-ale gurii pentru drum, ţuica lu’ Bulz şi am plecat la autobuzu’ de Pătârlage de la ora şase. Pe la şapte fără ceva descindeam în Şeţu şi luam pieptiş dealurile pline cu livezi de pruni. Triluri de păsăruici gureşe, aer proaspăt, asezonat cu arome palide purtate de briza dimineţii, verde, paşii noştri scârţâind prin iarbă, vară, soare crud, călâi… Peste o juma’ de oră intram pe un drum forestier ce-o tăia de-a dreptu’ prin pădure.

Vreme de două ceasuri am tot dezbătut problema oilor care mureau numai pe partea lu’ ăl bătrân. “Cum dracu’, mă, maţule”, se rezemă tataie de-o cioată plină cu muşchi, “m-a prostit ăsta să iau oi că se dublează, mă umplu de bani şi de doi ani abia de îmi dă ceva brânză, de Paşti mi-am văzut mielu’, că ăla de la oi n-apuca o lună de vieţuit, lâna i-am lăsat-o lui şi încă îi mai şi plătesc o sută de lei de oaie! Şi acuma cică să le fac recesământu’, iar cân’ oi ajunge la stână, îmi zice că nu mai am decât una şi pentru una nu se face recesământ, hă-hă!”

Într-o vale largă, având dealuri cu păduri pe trei părţi şi o râpă adâncă, dar împădurită cu fag, pe a patra, se afla stâna lui Bulz. Câinii ne-au simţit de la doi kilometri şi au năvălit pe noi. Erau cei mai mari câini pe care-i văzusem vreodată şi cu fiecare lătrătură simţeam cum mi se scurge viaţa din trup. “Stai lângă mine, maţule, că te rup ăştia”, mă luă tataie pe după umăr. “Băăă, cheamă-ţi câinii, băăă!”, strigă el din toţi rărunchii, iar ecoul îi întoarse vorbele de câteva ori. Două fluierături prelungi urmate de nişte onomatopee “nia-nia” au produs potolirea uriaşelor creaturi. “Ursu, Breazu, Grivei! Nia! Lasă-i!”, se auzi mai apoi şi câinii se făcură nevăzuţi. “Uite”, făcu ăl bătrân arătându-mi pe după nişte muşuroaie, “nu pleacă, rămân de pază, aici, până îi cheamă ciobanu să le dea de mâncare sau până cân’ să plece cu oile la păscut.”

La un sfert de oră de eveniment, ne strângeam mâinile cu Bulz şi cei patru ciobani din subordinea lui. Gura lui Bulz s-a lărgit neaşteptat de mult când coordonatorul de ciobani a văzut bidonul de cinci kile cu ţuică. “Boieru’, tot boier!”, plescăi el la tataie. “Nea Dumitre, să trăieşti! Ia de stai aci şi hodineşte-te, că taman plecam cu oile la iarbă. Om vorbi mai încolo, cân’ om veni. Vă face baciu’ Cotoi de mâncare!”, mai adăugă Bulz şi se puse pe chemat câinii şi mânat oile din ţarc.

Baciu’ Cotoi era reprezentat de un moş uitat de vremuri, cu trei dinţi, dar tare haios şi vioi. “Am venit aci”, râdea el, “că mă căuta moartea p-acas’, pă la Cătiaş. Da’ a găs’t-o pă baba mea şi io am scăpat, hă-hă! De cinci ani îs aci şi mai stau cinşpe până m-o găsi, hă-hă!”
Făcuse ambele războaie, avusese trei neveste, da’ nu făcuse copii. “Prima era stearpă, a doa n-a vru’, iar asta, ultima, a mai a drecu’, cân’ am fo’ gata să fac, a dat colţu’, hă-hă!”

Şi din vorbă-n vorbă, din basm în basm, am dat-o-n foame. “Mă, Cotoi”, făcu tataie după o vreme, “ai ceva de băgat la ghiozdan, că noi s’tem de-azi dimineaţă pe drumuri.” “Mă, Dumitre, n-am decât nişte caş, lapte, doo verze şi dacă pui d-o mămăligă, bine-ar fi!”, îşi sticli moşu’ cei trei dinţi la tataie. “D-apii, nu zicea Bulz că faci de mâncare?” “Io?”, se puse moşu’ pe râs. “Io mulg oile, mă! Dacă vreţi mâncare, luaţi de faceţi ceva, că şi mie îmi cântă maţilii, hă-hă!”

Am intrat cu tataie în bordeiul ciobanilor, am identificat două oale cu lapte adevărat, de oaie, cele două verze şi un socotei cu mălai. “Mă, maţule, tu mai ştii cum făcea mă-ta mare varză cu lapte?” “Păi, nu era cu lapte acru, bre?” “Acru, pe boala, mă, tu nu vezi ce au ăştia aci? Ia, Cotoi, ai, mă, un cuţit?” “N-am, mă, că nu-mi dă voie Bulz, cică-s prea bătrân să umblu cu arme albe, hă-hă!”, răspunse baciu’ Cotoi de-afară, de pe un chituc de lemn. “Şi cu ce dracu’ tai varza?”, continuă tataie. Ne-a părut rău că nu luasem bricegele la noi, că de fiecare dată când mergeam la coasă le puneam în raniţe, iar acuma, când aveam nevoie, ne uitam lung prin bordei după ceva cu tăiş. “Iote cu ce, mă, maţule!”, ieşi tataie învingător de după o rogojină atârnată într-un colţ, ţinând în mână un topor.

Şi se puse de tăie varza în cuburi cât un pumn de copil, afară, pe un butuc mare folosit ca tăietor de lemne. Într-un tuci a turnat jumate din oala cu lapte şi l-a pus la fiert tot afară, pe nişte pirostrii. După ce laptele a început să se umfle, a aruncat peste el o lingură de sare şi varza cioplită cu toporu’. “Să vezi ce drăcovenie iese! Moare mă-ta mare de ciudă, hă-hă!”, râdea ăl bătrân frecându-şi palmele uriaşe.

Aşteptând să fiarbă varza, urechile noastre se lungiseră considerabil, iar maţele ne implorau să le dăm ceva, orice. După ce a degustat mirabila fiertură cu o lingură de lemn şi a dat verdictul că e gata, a urmat la rând un tuci pentru mămăligă, da’ asta s-a făcut mai repede.
Acuma, de foame aş fi mâncat şi paiele de pe bordei, da’ fiertura de varză arăta extrem de dubios şi avea un fin iz de fum, semn că o parte din compoziţie se lipise discret pe fundul tuciului.

Am folosit tăietorul de lemne drept masă. Tataie ne-a pus cu dărnicie “varză cu lapte” în nişte castroane de lut, alături de mămăligă şi caş dulce. M-am chinuit să mănânc cam jumătate din castron, după care am decis trebuie să las şi pentru Ursu, Grivei şi Breazu. Ăl bătrân n-a părut rănit în amorul de bucătar, ba chiar a lins castronul lui. La fel şi baciu’ Cotoi. “Dumitre, nene, semeni cu muierea mea de-a doa, le ai p-astea cu ciorbilii. Da’ ale ei ierea mai afumate, hă-hă”

Când a venit Bulz cu oile şi restul de ciobani, au ras vreo doo gâturi de ţuică, apoi ciorba lu’ ăl bătrân a mers unsă. Numa’ urale n-a primit tataie. “Da’ nu trebuia, bre, nea Dumitre, să faci matale”, zise Bulz după ce sorbi ultima lingură din castron. “Uite”, se duse el sub o prelată, în bordei, “raniţa asta e plină de conserve de peşte, că-i plac lu’ baciu’ Cotoi, numa’ o mămăligă făceai şi mergeau cu caş de numa’-numa’!” “De ce n-ai zis, mă, Cotoi, de peşte?”, se zburili ăl bătrân la moşu’ fără dinţi. “Da’ ce, mă, voi aţi venit la stână să mâncaţi peşte? Rămâneam fără, că Bulz să mai duce la oraş abea peste zece zile. Prăpădeam trei zile dă peşte pă voi, hă-hă!” Am râs de am speriat câinii.

Că tot se făcuse vremea, au început să dea oile la strungă. Fascinat de fenomen, dar mai ales de viteza cu care le mulgeau, m-am oferit voluntar să execut şi eu operaţiunea de extragere a lactatelor din oi. M-aşez pe un chituc de lemn, vine baciu’ Cotoi cu o mioară şi mi-o vâră în faţă. “Hai, dă-i bătaie, nepoate, că ne prinde noaptea!”, mi-a zis el şi a plecat lângă tataie. M-am uitat alături, la ciobanul care dădea rapid din mânuţe şi din burta oii ţâşneau două jeturi albe de lapte. Când am fost sigur că am identificat ţâţele ovine, am strâns cu putere de punga lânoasă. Un behăit apocaliptic urmat de o explozie de energie în manifestarea picioarelor nevinovatului animal m-au aruncat pe spate, printre miile de căcăreze. Total surprins de atitudinea neaşteptată a oii, m-am ridicat în fund şi priveam la grupul de ciobani care, alături de tataie, se tăvăleau prin bordei şi pe aiurea de râs. Nenorocitul de moş Cotoi îmi dăduse un berbec şut la strungă. “Nu te supăra, nepoate”, îşi ştergea lacrimile baciu’ Cotoi, “la toţi curioşii le dau Bălanu’ la muls, hă-hă! Mă mir că mai are coae, hă-hă!”

Târziu, în staţie, în timp ce aşteptam autobuzul de Varlamu’, tataie mă luă pe după umăr şi-mi spuse: “Mă, maţule, m-am dus bou şi mă întorc vacă!”. “Cum aşa, bre?”, zisei. “Păi, iar m-a prostit Bulz. A zis că dă pastramă, am făcut io de mâncare! Ăla nu ne-a dat conserve, da’ ţi-a dat ţie să mulgi berbecu’ şi, culmea, cel mai important lucru, nici recesământu’ nu l-am făcut! Că doar d-asta am mers! Ah, şi să nu-i zici lu’ mă-ta mare că am făcut varză cioplită cu toporu’, că-i dai idei!”

Related posts:

1. Caprele marseieze Profa de franţuzscă din liceu, o tanti care încă mai...
2. Varza şi argintul viu Era o după-amiază mult-aşteptată, cu adieri fine şi-un soare moale,...
3. Nostalgii de duminica asta… Nu că aş fi rămas în pană de inspiraţie, da’...