Am admirat măşti păroase şi cu coarne de prin Maramu (accent pe “u”), costume fine, ii şi fote cu modele zămislite-n truda filigranului (de peste tot), ceramică de toate neamurile (pretenarii ungureni de la Corund erau pe baricade), articole din piele de tot felul (un chimir – 4 milioane, un brâu – 3 jumate), ţigani argintari (modele faine de brăţări, cercei, inele făcute pe loc, la ciocan, suflai şi nicovală mică de butuc) şi căldărari (ceaune uriaşe ori serpentine şi cazane de ţuică, nişte minunăţii iscate manual şi, evident, din cupru), pălării olteneşti din paie şi alte coşuri, panere şi suporturi de sticle, icoane din argint pe lemn de nuc, ouă încondeiate, scaune, măsuţe, copăi, pisăloage, putineiuri de scos untul, cergi, scoarţe, carpete, ştergare, mărgele, turtă dulce, colaci ungureni, vinuri, miere şi toate cele apicole, cărniţe afumate şi brânzici (toate ecologice, ce boala!), hore, sârbe, cântăreţi populari care încingeau şi mai şi atmosfera plus două găşti de găini, fiecare cu cocoşul aferent.

Excelentă atmosfera, tare deconectantă de la asfaltul înconjurător, lume destinsă (erau nişte tanti care băteau sârba, mai să facă infarct, he-he!) şi, peste toate astea, am găsit ceva ce credeam c-a dispărut pentru totdeauna, ceva cu care m-am întâlnit acum vreo 20 de veri pe la Constanţa, la prăvălia unei turcoaice: BRAGĂ, stimaţii mei! Tulbure, bună, rece, nu atât de ieftină ca în viaţa mea anterioară (acuşi e 3 lei paharul şi 9 lei litrul), dar am ras instant două pahare, luând şi cu mine decât 2 litri, he-he! În Bucureşti o găsiţi la Casa Tradiţiei Româneşti.

Ia, vă las acum să enjoy şi voi!

Datorii: Luna Pătrată, Nea Costache, Gabriela Elena, Rokssana.

Related posts:

1. Muzeul Bucureştiului – Evadarea 7
2. Muzeul Tehnic – Evadarea 8
3. Evadarea de dinainte de Paşte, a XX-a – Foişorul de Foc

Am dat să mă întorc iar pe direcţia covorului, dar, henţ!, sunt oprit pe loc de o săgeată care s-a înfipt în covor taman în faţa mea. “Cine boala se ţine de cioace d-astea cu vârf?”, am zis eu rotindu-mi privirea prin copaci. “Felicitările mele, domnule, am auzit despre cartea ta numai de bine!” Parcă ştiam vocea de la televizor, iar când m-am întors de unde venea ea, am recunoscut şi personajul: Crin Antonescu. A stat în mijlocul nostru preţ de un suc neacidulat, apoi cu un zâmbet şi o strângere de mână mi-a urat toate cele şi a dispărut la o şedinţă de schimbare a strategiei sau aşa ceva.

“Adi”, mă trezesc strigat de doamna Verona. “Dl. Manolescu”, mi-a şoptit dumneaei întinzându-mi telefonul. Am primit felicitări şi mi-a spus că nu poate ajunge la lansare, dar va dori să ne vedem după Bookfest, la un ceai.
“No, acuma poţi mere pe el, că nu mai vinie nimenea!”, mi-a dat Cody liber la covorul roşu.

După câteva sute de metri am ajuns la masa caracteristică a CCO (Centrului Cultural Ogrezeni), unde am salutat şi pupat onorabila adunare: Lucia Verona, Ştefania Coşovei, Matilda, Lilick, Anda, Renata, Mădălina, Codilian şi neobosita Eszti.
Doamna Verona a trecut rapid prin istoria CCO, cum de-am ajuns eu la CCO, ce-am făcut de-am ajuns acolo, a dezbătut aprig ultimul roman aflat pe masă şi intitulat “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, apoi, în uralele şi aplauzele audienţei, am luat gâţii la două sticle de şampanie virgină şi degrabă generatoare de bule.

Eszti, acest perpetuum mobile al CCO, a simţit că e momentul să intervină în buna desfăşurare a întâlnirii culturale, năvălind peste noi cu câteva boluri cu salăţi şi kremvurşti fierţi. În urma discuţiilor intelectuale, care, bineînţeles au trecut devastator prin stomac, salăţile şi kremvurştii s-au topit de parcă nici n-ar fi fost. “Bine că n-au rămas Adrian şi Crin, ca să nu mai zic de Manolescu”, a râs doamna Verona privind la bolurile prin care adia briza caldă a după-amiezei.

Au venit la rând homarii de Maine în sos de şampanie brută de cuvée, creveţii mexicani preparaţi artistic cu sos de vin alb, usturoi şi ghimbir, încheind magistral cu plăcinta de rubarbăr în foaie fină de Napoli.
După alte discuţii despre nicotină, pilule albastre de putut, circuitul poeziei în natură şi dacă e mai lung drumul Bucureşti-Ogrezeni decât invers, doamna Lucia Verona a dat startul de întoarcere la mătcile noastre.

Mărturisesc, cu o mână pe inimă şi cealaltă peste ea, că a fost cea mai faină, mai emoţionantă şi mai distractivă întâlnire la CCO. Şi da, era şi mai şi dacă participa şi MAG (Marele Absent George).
Mulţumesc frumos, doamna Verona, săru’ mâna, doamnelor, mulţam fain, Cody, vă mulţumesc, prieteni! Să dea Dumnezeu şi-altă dată, să o facem şi mai lată!

Datorii: Luna Pătrată, Vania, Renata, Rokssana.

Related posts:

1. Ogrezeni Reloaded – Evadarea a XII-a
2. Da’ diploma mea unde-i? – Evadarea nouăşpe
3. Care-a fost treaba cu 2009

Am pus mâna pe uşă şi nu mică mi-a fost surpriza că s-a şi deschis. Surpriza a fost şi mai mare când am văzut că apar şi doi neni, extrem de amabili, unul militar (ocazie cu care am aflat că Foişorul de Foc este unitate militară) şi unul civil care ne-a fost şi ghid. Am dat banu’, am luat liftul şi ne-am oprit la etajul al VI-lea, ultimul, adică. Dintotdeauna m-am întrebat dacă se poate ieşi pe balconul circular şi asta am făcut de cum am ajuns la ultimul etaj. Preţ de vreo 10 minute am admirat panorama şi am rămas plăcut surprins să constat că era chiar meseriaşă, fără curţi murdare ori acoperişuri găurite.

Am revenit în interior şi am studiat pompa de patrimoniu „Gât de barză” încă funcţională, născută în 1765, pe care o deserveau patru oameni, alături de felurite instrumente pentru semnalizare luminoasă şi sonoră. Aici am aflat cum erau împărţiţi omuleţii în antichitate ca să se păzească de focuri: Vexilarii – purtau însemnele unităţii, Aquarii – întreţineau apeductele, Siphonarii – responsabili cu pompele, Centonarii – stingeau focul, Emitularii – salvau oamenii şi bunurile, Sebaciarii – iluminau locul pentru intervenţii şi Medicii -  care se ştie ce fac şi-n ziua de azi. Apoi am dat despre cum se împărţeau breslelor la stingere: Dulgherii, Tâmplarii, Zidarii – localizau focul prin demolare, Fierarii, Lăcătuşii – la pompe, Cărăuşii, Morarii – cărau apa, Pielarii, Tăbăcarii, Vopsitorii – formau lanţul de găleţi, Coşarii, Zugravii, Sobarii – salvau lumea şi bunurile, Bărbierii – dădeau primul ajutor.

Am luat-o pe scara spiralată şi la următorul etaj am dat de o altă pompă, de data aceasta de o singură persoană şi cu o sută de ani mai tânără, uniforme, medalii (aici se găseşte prima medalie militară românească “Pro Virtute Militari”, expusă în original), relatări despre „Marele Foc din 23 martie 1847” şi despre participarea pompierilor la marea bătălie de pe Dealul Spirii din 13 Septembrie 1848. Unul dintre manechine purta o sabie despre care nenea ghidul ne-a spus că „a tăiat peste 1000 de capete”. M-am făcut că-l cred şi i-am făcut o poză. Sabiei…

Etajul al IV-lea este etajul căştilor, caschetelor şi machetelor de utilaje pentru stins incendii. Este singurul etaj care-i sub formă de balcon circular interior (e gol pe centru), la mijloc aflându-se steaguri vechi de peste o sută şi ceva de ani.

Etajul al III-lea are două pompe superbe, machete de maşini de pompieri, două motopompe, uniforme, caschete şi stingătoare utilizate în perioada interbelică. De la etajul al III-lea în jos avem de a face şi cu scara originală din fier.

Etajul a II-lea ne-a prezentat mijloace de alarmare, stingătoare, cărticele pentru conştientizarea mamei şi copilului vis-a-vis de jocul cu focul (Nilă pompier de rond, Băieţelul stacojiu, Gospodine, atenţie la foc!, Jocuri distractive pe teme P.C.I., Cu foc să nu existe joc etc.), steaguri şi fanioane, dintre care se remarcă de departe cel cu fir aurit al Societăţii “Arcaşia” din Bosanci, Suceava.

Etajul I este cel mai întins şi se pot admira o sumedenie de uniforme, căşti, caschete şi „salamandre” ale pompierilor străini de minunata noastră ţară.

Parterul este sălaşul mascotei muzeului, al onorabililor cetăţeni care ne-au fost gazde şi al documentelor care vorbesc despre istoria minunatului lăcaş.
Când aveţi o zi cu soare, nu-l rataţi; este mic, unic şi deosebit de frumos, iar panorama merită toţi banii, he-he!

Plus: preţul infim (3 lei de persoană), curăţenia impecabilă, bogăţia de exponate originale foarte bine conservate, amabilitatea gazdelor, incluzându-l pe dl. director Vasile Bălan, fără acordul căruia nu am fi putut să facem poze.
Minus: lipsa de popularizare în rândul maselor, nesemnalizarea corespunzătoare “Intrarea este pe dincolo!”.
Pont: dacă vreţi detalii adevărate despre istoria Foişorului, în particular, şi a pompierilor pe meleagurile noastre, în general, nu ezitaţi să-l provocaţi pe dl. director Bălan la o discuţie. Este extrem de afabil şi reprezintă o adevărată enciclopedie pompieristică.

Bre, pentru toată lumea, HRISTOS A-NVIAT! Sănătate şi fericire alături de ai voştri!

Datorie: Gabriela Elena, Teo Negură.

Related posts:

1. Haihuiala dinainte de Paşti 2 – Evadarea op’şpe
2. Haihuiala dinainte de Paşti 1 – Evadarea nr. 17
3. Muzeul Bucureştiului – Evadarea 7

Apoi s-a trecut la strigarea catalogului cu premii. Doamna Verona striga, personajul, în caz că exista fizic, se ridica, trecea pe la masa juriului, lua premiul în cărţi, diploma, dădea mâna cu Chinezu, stătea la poza lui Bogdan Hrib (şefu’ Tritonic) şi trecea la locul lui.
Aha! Aproape că-mi scăpase: juriul, în mărinimia sa, ne-a lovit şi cu nişte tricouri cu logo-ul evenimentului, negre, faine, din cotton-cotton 100%! O să le vedeţi mai jos prezentate.

Pe lângă Simona Ionescu, Matilda, Oana, Renata, Lilick, George, Codilian, după premiere am schimbat câteva cuvinte cu alte personaje de larg renume precum Nea Costache, Teo Negură, Groparu, Mordechai, Adrian Năstase ori Vlad Petreanu. Am ciocnit câteva beri şi, când am simţit că mă ia, am plecat discret, salutând publicul şi fanii.

Văzând că toată lumea are diplome, mi s-a iscat nervu’ panopliei în mine şi m-am dus la doamna Verona şi am întrebat-o dacă ştie ceva despre diploma mea. „Tu n-ai!”, mi-a replicat dânsa. „Ai o plasă de cărţi, ce mai vrei?” Lucru pe care nu am putut să-l contest, am salutat şi am plecat.

Când să ies, mă opreşte vajnicul şi dragul pretenar George Şerban: „Auzi, vezi cu tricourile astea cum le speli! Vezi că eu am fost în juriu şi ştiu mai multe despre ce şi cum se spală. Se întoarce pe dos, la temperatură mică şi nu se calcă pe faţă. Da? Să nu zici că nu ţi-am spus!”.
Acuma, stau să mă întreb: oare de tricou mi-a zis sau era vorba de… Lasă că-l întreb data viitoare!

Hai, că fu fain! Ne-am distrat groaznic, să dea boala!

Datorii: Teo Negură, Sibilla, Gabriela Elena.

Related posts:

1. “Templierii” au fost la Ogrezeni – Evadarea a XXI-a
2. Bookblog – Schimb de cărţi – Evadarea Cinque
3. Acasă la Lucia Verona – Evadarea 10

Am luat-o cu un LaserMaxx de un sfert de oră, doi personi = 300 de mii. Au intrat mai mulţi cu noi, vreo doi neni şi restul puştime. Prin urmare, am avut de unde alege victime şi am terminat pe un loc fruntaş din vreo zece posibile. Mai mergem acolo, da’ trebe să particip musai la grupa de vârstă până-n 6 ani, ca să fiu sigur că ies în primii 5, he-he!

Au urmat maşinuţele pe pernă de aer din aşa numitul Hoverland. Cum ai ieşit din LaserMaxx, faci dreapta prin parcare şi vezi un indicator care te duce de nas taman la locul respectiv. Fain de tot, patru ture = 100 de mii de căciulă. Agregatu’ suflător are o manetă de accelerare şi una de frână. E pe benzină şi are nerv de drujbă. Se stă în picioare; ca s-o ia din loc te laşi un pic pe spate, iar ca să cârmeşti stânga/dreapta trebe să faci nişte chestii cu centrul de greutate. În rest, totul e uşor. Dacă intri aiurea în decor, descaleci de pe drujba pufăitoare şi o muţi cu mânuţa pe direcţia dorită. Fii-mea n-a avut probleme în strunitul jumătăţii de cal-putere, da’ io i-am dat destul de lucru lu’ nenea supraveghetoru’, pentru că am adunat constant jaloanele ce delimitau traseul. N-am reuşit să fac decât două ture jumate, pentru că m-a rupt de picioare. Am făcut febră musculară, să dea boala!

Ceva mai încolo am dat de altă chestie faină şi anume o pistă de karting cu tot cu maşinuţele aferente. Personal amabil, fetiţe faine şi băieţi de gaşcă care au intrusctat-o pe fiică-mea despre ce şi cum se procedează cu kartul. Io nu am vrut să particip la cursă, deoarece eram responsabil cu pozele şi filmarea. Aşa că băieţii de la pistă au hotărât ca fii-mea, începătoare fiind, merită să se dea singură pe pistă, 10 minute = 35 de lei. Parcă atâta a fost…
Tot timpul au fost doi omuleţi pe pistă, gata să intervină în orice moment la eventualele ieşiri în cauciucurile de pe margine. Şi au fost vreo 3-4 intervenţii. Deci, şi de pe margine, vă zic că merită, darmite să-ţi zdruncini curul într-o maşinuţă d-aia pârâitoare! Next time o să fiu înăuntru!

Plus: şi la hovere, şi la karturi, am primit o cartelă care zice că dacă plăteşti de patru ori, ai dreptul să te dai moca a cincea oară.
Alt plus: personal meseriaş şi de gaşcă la toate cele prezentate mai sus. Merită din plin ca activitate de interior în zilele când fauna de mol e mai rară, aşa.

Related posts:

1. Haihuiala dinainte de Paşti 1 – Evadarea nr. 17
2. Evadarea de dinainte de Paşte, a XX-a – Foişorul de Foc
3. Da’ diploma mea unde-i? – Evadarea nouăşpe