Arhiscurtă în stil propriu

…via Brightie.

Într-o seară, merg la restaurant cu Elice şi Ventuză. Ne-aduce garsonu’ specialitatea casei, nu ştiu ce raţă cu cireşe maraschino. Elice, mare amator de dulciuri, a adunat, fără a ne pune vreo întrebare ajutătoare, toate cireşele şi le-a pierdut pe gât dintr-o înghiţitură.

A doua seară am mers la un restaurant vecin, făinuţ şi slab luminat. “Bă, a fo’ bună raţa aia de-aseară, hai să mai luăm una!”, face plescăind Elice. Şi comandăm. Cum spuneam, era cam întuneric pe masă şi de jur-împrejurul ei. A venit raţa, parcă mirosea altfel, da’ am zis c-o fi de la vreme. Elice s-aruncă din nou pe cireşe, le pune grămadă, face gura pâlnie şi le-aruncă în ea.

Subit, ţăranu’ beleşte ochii extrem, iar dinţii îi aveau albu’ la vedere. M-am aprofundat mai bine spre el şi prin gura larg deschisă am desluşit: “Ahpfă, apfăăă…”.

Am crezut că a făcut alergie la atâta maraschino, al dreacu’ hulpav, ori vreo maraschină d-aia a luat-o mai pe lângă drum şi s-a înecat prostu’. Am pescuit o sticlă de pe tava unui garson trecător şi i-am stors-o lu’ Elice pe meclă. Apoi îl întreb pe garson ce draci de raţă cu maraschino ne-a adus. “No, senor!”, face ăla cu zâmbetu’ pân’ la urechi. “Maraschino finiş tunait! Raţa dumneavoastră a fost cu chili!”

Datorie: Gabriela Elena.