Nostalgii de duminica asta…

Nu că aş fi rămas în pană de inspiraţie, da’ m-am gândit să vă mai expui un capitol din ce-a de-a doua mea carte (şi sper să nu fie ultima), “Între două decolări”. Asta, aşa, ca să ştiţi ce pierdeţi în caz că nu se reeditează, he-he! Lectură plăcută, deci…

De la Harrare la bază
Am ajuns la Harrare exact după ce se încheiase furtuna despre care ne anunţase radarul din timp şi făcusem câteva manevre s-o ocolim.
Până am trecut prin vamă s-a scuturat şi ultima picătură de ploaie din mantia unui nor greu şi cenuşiu. La câtva timp apărea un soare teribil de vesel, fapt ce a generat o zăpuşeală de nedescris, iar transpiraţia ţâşnea din noi precum apa din fântânile arteziene.
Nu prea am rămas la ars gazul prin cameră, pentru că a doua zi plecam, aşa că l-am luat pe Babu şi am pornit să cunoaştem împrejurimile.
Mi-a plăcut oraşul, curat, cu aspect occidental, iar clădirile coloniale, mărturie a epocii de când capitala se numea Salisbury (după numele unui prim-ministru englez), se încadrau armonios printre construcţiile moderne.

Pedestraşi fiind, am prins din plin atmosfera înconjurătoare, trecând prin parcuri cu vegetaţie luxuriantă, pe lângă înalte clădiri din oţel şi sticlă, magazine de tot felul, pieţe colorate unde găseai de la papagali şi obiecte tradiţionale, până la elixirul dragostei sau obiecte voodoo. Acolo am aflat, de la un nene bătrân care vindea nişte totemuri, că oraşul a fost numit după numele unui mare şef de trib, cunoscut drept „Cel ce nu doarme niciodată“.
Am depăşit piaţa şi am nimerit într-un mall cu o frumoasă curte interioară, în centrul căreia găseam clasica fântână ce imită căderea veselă a unui izvor. Fiecare etaj avea partea dinspre curtea interioară din lemn, a cărui lucrătură artistică se întindea pe toată înălţimea nivelului respectiv. Terase, restaurante şi cafenele te îmbiau cu aromele şi produsele specifice zonei.

Datorită faptului că peste câteva zile urma să se producă ziua mea, am decis să căutam niscaiva „troscăneală“. Preţurile la tărie erau ceva mai „ţapene“ decât ne aşteptam, dar ne-am scos cu bere locală la 330 ml, foarte bună la gust, dar mai ales la preţ. După calculele noastre empirice ne ieşeau cinci beri şi jumătate la dolar. S-a întâmplat într-o alimentară toată treaba asta şi am cumpărat fix vreo 34 de bucăţi, din lipsă de mâini pentru sacoşe.
A doua zi, la aeroport, l-am lăsat pe Panseluţă în microbuz să paseze bagajele. Când a ajuns la al subsemnatului, a dat să-l ridice şi a căzut în cap, pur şi simplu, neputând să-l mişte decât după o rundă de încălzire şi cu mari forţări musculare. După care m-a tocat la neuroni să-i spun ce aveam acolo aşa de greu. Am rezistat eroic pisălogelii lui, dar i-a căzut faţa de ştorobete când s-a uitat pe monitorul de la filtrul din aeroport şi a văzut cum stăteau sticluţele ca infanteriştii înainte de atac.

Ziua mea a debutat în avion, în drumul către bază, urmând să organizăm un chef spontan exact în momentul când ajungeam. Aveam băutură, aveam prăjituri, lipseau femeile şi tortul. De undeva, de la etajul I, se auzea muzică şi gălăgie. Ruşii iar aniversau ceva sau pe cineva. Erau foarte prietenoşi şi vestiţi pentru chefurile monstruoase pe care le făceau. Cel puţin o dată pe săptămână ei găseau ceva de sărbătorit: a împlinit Andriuşa 104 kile, Katia şi-a cumpărat o cutie nouă cu şerveţele, Evgheni şi-a ras mustaţa definitiv, Oleg a reuşit să-şi taie toate unghiile într-o singură repriză şi câte şi mai câte.

Cobor cu Babu şi Panseluţă într-o mică recunoaştere şi minune! Întâmplător şi ei aveau o fată care se aniversa. Imediat am fost invitaţi cu tot ce posedam să ne unim forţele cu ale lor. Când au văzut berea adusă tocmai din emisfera cealaltă, au scos strigăte de bucurie. Am amestecat cam tot ce se putea amesteca şi am dansat într-o veselie cu rusoaice frumoase şi degrabă dătătoare de pahare peste cap.
După ce-am ţopăit pe tot neamul de „Pugaciove“, pentru că ei ascultau preponderent muzică de-a lor, care, între noi fie vorba, nu e chiar aşa de rea, am ieşit puţin pe balcon, să ne răcorim la epiderme.

Ruşii, în numărul lor de 10-12, erau mai toţi pe mâinile lui Bachus şi începuseră să se pupe-ntre ei şi să cânte cu foc adânc „Ocii ciornâie“. Nouă ne sticleau ochii după fetele care se perindau pe-acolo, frumuşele foc şi dornice de cunoştinte internaţionale. Norocul meu că nu fusesem duşman cu limba rusă prin liceu, nici prieten bun, da’ ştiam cât să mă descurc pentru un compliment bine plasat.
Stăteam pe balcon, cum spuneam, alături de Babu plus două fete de-ale lor, drăgălaşe, de-ţi venea să le mănânci, şi disponibile, în aceeaşi măsură. Toată seara îmi încălzisem muşchiul pe care stau papilele încercând să fiu coerent în limba lui Gagarin şi asta la dublu, pentru că Babu suferea de o lipsă acută la acest capitol. În mare măsură reuşeam să ne-nţelegem, recunosc, mă dureau şi mâinile la un moment dat de atâta conversaţie, da’ ce mai conta puţin efort când stăteam alături de o tipă superbă?

Număram frunzele dintr-un pom în aşteptarea unor vremuri mai bune, când mă rupse Babu din meditaţie: „Bă, eu te părăsesc, că asta îmi dă de-nţeles că e obosită. Simt că e momentul să marchez decisiv, numai de trei puncte“. „Vaya con Dios!“, îi urez şi mă întorc lângă Anya să număr la constelaţii, sperând totuşi mai mult de la seara respectivă. Mi-a mărturisit că vorbeşte şi engleza, şi franceza, dar i-a plăcut de mine cât de mult mă chinuiam să-i „gavaresc“ în limba maternă. „Din acest moment“, gândeam eu cu speranţă, „lucrurile trebuie să ia o altă turnură şi asta destul repede.“

Noaptea îşi aşternea mantia răcoroasă peste umerii albi ai fetei, a căror perfecţiune era tulburată doar de două barete subţiri care susţineau o rochiţă vaporoasă pe alocuri. Pielea-i fină cu aromă de migdale se înfiora când şi când la atingerea suavă a vreunei adieri rebele.
Vraja se sparge-n mii de fărâme când în universul nostru se prăvăleşte un „tovarişci“ cât un tanc T10, blond şi cu o cantitate mică de sânge în alcoolul ce-i circula liber prin sistemul circulator. Îmi aruncă o privire ca prin cătarea unui Kalashnikov cu pat rabatabil, latră ceva la zâna mea, iar mie-mi arată un pumn, da’ ce zic eu un pumn, pumn am eu, fiinţă umană ce sunt! El avea o chestie care aducea a bilă d-aia pentru demolat clădiri, „ballbreaker“, cum zicea AC/DC! Stă o clipă agăţat într-un gând, apoi se aruncă înspre mine, cu mâna ridicată, precum Lenin în revoluţia bolşevică. Nu am de ales şi îl evit discret, iar el, hop!, îşi aruncă involuntar toate cele o sută şi ceva de kile peste balcon. S-a auzit un buf!, un hâc!, apoi linişte… Am îngheţat! Era etajul I, dar, oricum, să cazi aşa ca un sac de tărâţe?

Mi-am coborât privirea peste balcon, relativ îngrijorat de soarta rusului. Ăla zăcea cu faţa-n jos şi picioarele într-o poziţie care semăna a literă din alfabetul chinezesc. Simţeam că trebuie sa fac ceva, dar habar n-aveam ce. Nu-mi venea să cred ce-mi văzuseră ochii şi priveam la Anya paralizat! Asta a intrat în cameră, a oprit muzica şi a anunţat calm audienţa: „A căzut Iuri în grădină!“. După aceea a pornit din nou casetofonul. Preţ de o clipă, toţi s-au oprit, au procesat rapid informaţia şi au reluat activităţile.
„Fata mea“, zic, „ăla zace acolo, nu se duce nimeni să-l resusciteze?“ „Stai liniştit“, mă luă ea deoparte, „se pare că a făcut un sport din căzutul în grădină. Este a treia oară săptămâna asta!“ „Şi nu păţeste nimic?“, insist eu pe problemă. „Nu ştii că există un Dumnezeu al beţivilor?“, râse ea. „De fiecare dată se întoarce la petrecere, după ce doarme acolo vreo oră-două. E un tip super, ţine la mine ca la o soră şi nu-i place când stau de vorbă cu cineva pe care nu-l cunoaşte, iar când o ia pe ulei, e incontrolabil. O să-l cunoşti mâine, o să vezi că e alt om.“ Am zâmbit un pic strâmb, nutrind în adâncul sufletului speranţa că voi rata cu plăcere orice întâlnire viitoare cu tancul dotat cu mânuţe de excavator.

Am mai bătut vreo doi compatrioţi de-ai lui Putin pe umăr, am trişat vreo două pahare de tărie, vărsându-le elegant într-o vază cu flori, am dat în ei cu „na zdarovia“ şi „dobra i sciastia vaşemu domu“, formule de felicitare care au avut mare efect şi pe care le învăţasem într-un mic stagiu de vreo 5 luni la Karachi. A urmat apoi recitalul de toasturi, habar n-având că ruşii sunt mari amatori de cuvinte rostite la beţie, dar din inimă. Când mi-a venit rândul, le-am recitat Lermontov, în original. „Parus“ se numeşte poezia, o ştiam din liceu şi luasem un 10 pentru că o-nvăţasem. S-a lipit aşa de tare de mine, că, iată, după atâţia ani, o băgam în toasturi la ruşi:

„Beleet parus adinokoi,
V tumane moria galubom,
Şto iscet on v strane dalekoi?
Şto kinul on v kraiu radnom?“.

Mai sunt două strofe, da’ nu vă mai plictisesc cu ele. O suna, n-o suna aşa, eu exact în această formă o ştiu şi tot aşa le-am recitat.
Picau rusoaicele ca frunzele toamna din pomi când bate vântul („veter sviscet“, parcă era în ruseşte, ha-haaa, mai ţin minte!) şi suspinau din adâncurile inimioarelor personale privindu-l pe subsemnat cum punea suflet în fiece vers. La final, vreo doi ruşi m-au pupat cu lacrimi în ochi, iar unu’ a luat o chitară şi a început să doinească din ea nişte chestii numai de ei înţelese. Simţeam că era momentul să dispar din decor. Am luat-o pe Anya pe după mijlocelul de prim solistă în „Lacul lebedelor“ şi am părăsit cadrul.

Toate camerele dădeau într-un uriaş balcon care practic înconjura hotelul, iar la capete se aflau scări în spirală pentru accesul pe etaje.
Mergeam către camera ei (sau a mea, nu mai ştiu exact) când, ca un uragan scăpat pe uscat, trece pe lângă mine Babu cu ochii exoftalmici. Îmi aruncă din mers „Am pus-o!“ şi dispare în sus, pe scări. După el cine credeţi că-mi venea precum naveta Buran la aterizare? Iuri, tănculeţul ce făcea lansări de pe balcon. Dacă nu mă trăgea fata într-o parte, nu ratam coliziunea cu arătarea din care zburau bucăţi de pământ, iarbă şi ciulini. S-a oprit o secundă în faţa Anyei, moment în care mie-mi lucrau atriile şi ventriculele mult mai rapid ca de obicei, şi a tăiat-o precum un schior lansat pe trambulină, pe scări, în jos, fluturând de zor din mâini şi mormăind un fel de „Nu pagadiii! Nuu pagaaadiiii!“.

Revenindu-mi cu inima la dimensiuni normale, am pornit râzând către locul unde timp de câteva ore ne-am abandonat pe rând unul altuia, la lumina lumânărilor parfumate, învăluiţi în surdină de acorduri de chitară clasică. Nu mai ţin minte de câte ori m-am întors de la uşă, ca să mai prelungesc puţin clipa, să mă mai bucur o mică eternitate de prezenţa ei. Am renunţat cu greu la tandre îmbrăţişări, săruturi de jar şi la ispita de a avea iar şi iar trupul ei de balerină.
Pe la prânz, cred, am ajuns la mine-n cameră, dar nici nu intru bine pe uşă şi, ţârrr!, telefonul. „Bă, unde dracu’ umbli, că am murit în noaptea asta, nu-mi mai trebuie pizdă de rusoaică never-ever! N-am închis un ochi şi n-am mers nici la masă de frica dementului! Ai văzut cât era? Hai pe la mine că şi-acuma simt că mă ia cu leşin!“

Cum am intrat pe uşă a început să-mi turuie. A plecat de la chef cu Olga, a ajuns în camera ei şi dă-i lucrare. Când erau la o „ţigară de după“, a bubuit uşa de le-a-nţepenit fumu-n alveole. Babu o întreba p-aia în româneşte cine e şi dacă mai stă cu cineva, aia turuia pe ruseşte cine ştie ce dracu’, iar bubuiturile creşteau în amplitudine şi intensitate, însoţite de niscaiva cuvinte care-i sunau ăstuia în urechi drept ameninţări cu schingiuri şi moarte lentă. Olga, în curu’ gol, ţipa la ăla prin uşă, iar Babu, într-un moment de inspiraţie, a sărit drept în pantaloni, şi-a luat tricoul într-o mână şi a ieşit în balcon. A realizat rapid că se afla la etajul II, moment în care a explodat uşa şi a năvălit o arătare desprinsă din iad. „Să-mi bag pula, îmi ziceam că gata cu mine, atât mi-a fost, a venit Îngerul Morţii să mă ia!“, făcea ăsta serios, în timp ce eu nu mă puteam opri din râs. S-a liniştit o clipă când a auzit-o pe Olga turuind cu Iuri pe limba lor. Rusul a rămas o secundă în contemplare când a văzut fătuca în splendoarea sânilor completaţi la modul fericit de celelalte forme aferente, moment în care Babu a prins culoar, şi-a dat vânt pe lângă el şi a ţâşnit pe uşă. A tăiat-o drept la etajul I, a dat ocol hotelului pe la parter şi, în mai puţin de un minut, era la el cameră, la etajul al II-lea, pe cealaltă latură.

Când Babu era în plină naraţiune, se aud bătăi în uşă. Ăsta înţepeneşte precum un pui congelat subit, cu ochii cătând din nou către uşa la balcon. „A mers odată, îl fac şi a doua oară!“, mi-a şoptit el cu ochii beliţi la intrare.
Mă duc la uşă şi întreb care-i treaba cu ciocănitul. Se aude o voce suavă care-şi spunea „Olga“. Deschid şi apare fata într-un fel de cămaşă de noapte, pe cât de scurtă, pe atât de transparentă, având în mâini chiloţii, şosetele şi pantofii lui Babu. Mă uit la ăla, pe balcon, şi ne pufneşte pe toţi râsul.
Misterul năvălirii barbare în raiul celor doi s-a elucidat când Olga ne-a spus că Iuri are camera lângă a ei, de unde şi confuzia uriaşului care făcea lansări fără paraşută.

Nu am crezut nici o clipă că Babu se va ţine de cuvânt referitor la rusoaice. După un minut de stat cu ei, deja mă simţeam în plus. Am plecat, lăsând-o pe Olga să-l mângâie matern şi să-i spună niscaiva descântece ca să-i treacă de sperietură.
A doua zi, pe când plecam la aeroport, ne-am întâlnit cu Iuri la recepţie. Am paralizat şi eu şi Babu! Rusnacul ne-a privit atent, dând semne că parcă ne ştia de undeva, după care a zâmbit larg şi a exclamat „Nooooo!“. Ne-a îmbrăţişat pe amândoi odată şi aproape că ne-a făcut siamezi.
O vreme am ţinut legătura cu fetele prin e-mail, dar nu am mai avut şansa niciodată să le vedem nici pe ele, nici pe minunaţii lor compatrioţi.