Trabantul şi amorul porcesc

Puţină lume ştie ceea ce eu abia îmi mai aduc aminte: prima şi ultima, hai să-i zicem maşină, care ne-a bucurat familia, şi anume, o mândreţe de Trabant 601S, carton made.
În fiecare vară, ca să nu-şi iasă din mână, taică-miu îi făcea bucăţi complicatul motor de 2 cilindri şi, cam de fiecare dată, după asamblare, îi rămâneau piese. Culmea era că vajnica maşinetă dizolvabilă îşi făcea datoria şi, până treceam gârla (o să vedeţi mai încolo), mai pierdea un pumn de piese, care se dovediseră a fi de prisos, din moment ce continua să meargă. Mai mereu, tăică-miu le găsea locul, dar numai pentru o scurtă perioadă, deoarece copilaşii de prin vecini veneau la noi la poartă strigând „Nea Costicăăă, ţi-am mai adus o bucată din maşina lu’ matale!”. De cele mai multe ori aveau dreptate, dar se întâmpla să apară şi cu alte bazaconii aparţinătoare tractoarelor sau basculantelor care veneau la târgul de duminică de lângă grădina noastră. Eh, ce vremuri, măi, dragilor…  

Într-una din verile astea de poveste, vin şi eu într-o binemeritată vacanţă mare. Se făcea, parcă, aşa, de o vineri cu cer albastru şi soare numai bun să te scalzi în gârla din apropiere, când apare taică-miu la mine, îngrijorat vizibil la fizionomie: „Bă, s-a umflat dodoaşca la purcea! Tre’ s-o ducem la vier!”. Asta era procedura standard. Altminteri, zic scriptele familiei, i se aplica purcelei în lături câte-o cană cu ţuică la fiecare masă şi, după două zile de tratament, i se stingea focul din dodoaşcă de parcă ar fi dat pompierii. Se vede treaba că rămăsese cu ţuica pe drojdie de nu se îndura să scape scroafa de dorinţe carnale, he-he! Singurul loc unde ne puteam bucura scroafa era la CAP-ul de la Bădârlegi, un sat de la şosea, aflat la câţiva kilometri pe drumul înspre Buzău.

Datorită faptului că Mitică Pârleaz era cu camionul la câmp, Fane a lu’ Chiompea avea căruţa stricată, Marin a lu’ Pupăză avea calu’ la pădure, iar ultima speranţă, Petrică Fâşneţu, posesor de teveu (o dubă celebră, de pe vremuri), se dusese să-i bucure dodoaşca unei brutăriţe de pe Valea Nehoiului, nu ne mai rămânea decât varianta extremă de ambalat scroafa către vier: Trabantul!

Dotaţi cu o cheie fixă de 10 şi o şurubelniţă, am extras bancheta din spate şi scaunul copilotului, apoi cu aceleaşi scule am ghidonat animala în călduri către ineditul mijloc de locomoţie porcină. Ăl bătrân avea sarcina să conducă cei 2 cilindri ai Trabantului, mie rămânându-mi misiunea de a face scroafa să se simtă confortabil şi să nu ne găurească cartonul pe roţi.

Cu calcule complicate, scheme de intromisiune şi bunăvoinţă din partea zeilor, am reuşit să vârâm scroafa în Trabant, ba ne-am făcut şi noi loc pe lângă ea. Fusese un an bun pentru porci, asta fiind dovedită de lungimea, înălţimea şi greutatea animalului, care bătea lejer spre greutatea maşinii cartonate (cam 150 de kile). Acestea fiind zise, vă mai atrag atenţia la faptul că râtul îi atingea parbrizul, iar coada i se înşuruba, pe interior, în încuietoarea portbagajului, deschizându-l periodic.

Când ăl bătrân a dat scânteie la gemenii cilindrici, pârâiturile familiare nouă s-au dovedit nefaste pentru scroafă, care instant a început să măture bordul minuscul cu râtul şi să se manifeste ca toţi dracii porceşti. „Ţine-o, bă! Ţine-o, bă, că-mi ia urechea!”, ţipa taică-miu, la mine, da’ mie mi se rupea de urechea lui, eu nu ştiam cum să-mi feresc pavilioanele personale de colţii speriaţi ai scroafei.

Câteva minute de acomodare cu mediul trabantistic, vreo două descântece păstrate în familia noastră de generaţii, însoţite de scărpinarea pe burtă au liniştit turbarea din animală, făcând-o să cadă pe podeaua maşinii. Ăl bătrân m-a felicitat sincer şi am pornit-o la drum.
Acuma, uitai să vă spui, pe vremea aia, drumul de maşină către şosea trecea prin gârlă (pârâul Nehoiu, pe numele ei ştiinţific), apoi urca o pantă bolovănoasă de vreo 30 de metri lungime.

Am trecut cu bine gârla, luându-ne adio de la un capac ce părea a se fi desprins din Trabantul nostru, apoi am început să urcăm panta pieptiş. Schimbarea poziţiei maşinii a băgat iar dracii sub coada purcelei care a ţâşnit cu botul deschis pe lângă urechea lu’ taică-miu şi s-a proptit în parbriz. „Bă, fă dracu’ ceva că m-a agăţat de ureche!”, a ţipat ăl bătrân, ducându-şi o mână la partea vătămată. „Ne răstoarnă, băăă, ‘tu-i soarele mă-sii! Ţine-o, ţine-o, că ne dă de-a dura, al dracu’ animal!”, striga el aiurea, căutând cu o mână să menţină direcţia, iar cu ailaltă să se ţină departe de gura purcelei intrate în streche.

Ca să nu mai fiu martor la chinurile lu’ ăl bătrân, la guiţatul infernal al scroafei cu temperatura ridicată şi, nu în ultimul rând, ca să-mi menţin fizicul integru, am părăsit subit filmul, ţâşnind din maşineta care abia se târa, camuflată într-un nor gros de fum, neuitând să închid uşa în urma mea. Taică-miu, concentrat la misiune, şi-a dat seama că vorbeşte porcului abia când a ajuns la şosea. Am sesizat asta în momentul când s-a oprit Trabantul şi i s-a umflat cartonul de înjurăturile slobozite de rărunchii lu’ ăl bătrân, care biruiau lejer guiţurile porceşti. S-a dat jos din maşină cu o dâră de sânge pe obrazul drept şi s-a pus pe râs cu mâinile-n şold: „Futu-te-n cur pe mă-ta de Greucean! Vorbeam ca prostu’ la praful lăsat în urma ta! Bă, da’ rapid ai fost, hă-hă! Şi eu credeam că am bază pe tine să mă aperi de nebună, ha-ha!”.

În maşină scroafa grohăia a stare de bine: ne botezase Trabantul cu conţinutul vezicii!
Drumul până la vier a decurs fără prea mari incidente, dacă nu ţinem cont de faptul că a ros până la rebut oglinda retrovizoare şi, ca să stea locului, i-am dat să mănânce o parte din capitonaj şi mânerul uşii de pe partea mea.

Când s-a dus după ea, la vreo 2 zile, n-a mai luat-o cu Trabi, ci cu teveul lui Fâşneţu, că-i intrase dodoaşca brutăreasă la schimbu’ doi.
Viaţa-mi decurgea normal, convins că se consumase partida de amor porcesc şi urma să avem purceluşi mici şi rozé , când numa’ ce-mi apare ăl bătrân la vreo săptămână: „Bă, tată, al dracu’ animal! Iar i s-a făcut de măciuci! Futu-l p-ăla care o mai lua purcea! Vezi că iar a dat dracii în vecinii ăştia, nu dau de nici unul. Trebe să mergem tot cu Trabantul la vier!”

Io cu Trabantul la vier aş fi mers bucuros, că mai avea piese de un drum, dar cu scroafa nu m-aş mai fi riscat!
A doua zi, la ora 7:00, eram în trenul de Buzău. A boalii potriveală, unchi-miu avea mare nevoie să-l ajut într-o problemă delicată, nu-mi mai aduc aminte care, he-he!